ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 323/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.09.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, C. și D., anularea rezoluției nr. 342A/30.01.2020, emise de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători și a rezoluției Inspectorului Șef nr. C20-1066 din 24 august 2020, solicitând trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor și cercetarea disciplinară a doamnelor judecător C. și D. de la Curtea de Apel Alba-Iulia, care au soluționat dosarul nr. x/2013 în apel (ultimă instanță), solicitând ca acestea să fie cercetate și sancționate disciplinar pentru săvârșirea, în legătură directă cu soluționarea acestui dosar, a abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004. La data de 04.02.2021 reclamanții A. și B. au formulat o cerere completatoare, prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, și Inspecția Judiciară, iar prin încheierea din 2 martie 2021, instanța de fond a dispus citarea în cauză a acesteia.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1368 din 5 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Superior al Magistraturii, C. și D.; A respins cererea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, C. și D., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect Rezoluția nr. 342A/30.01.2020 și Rezoluția nr. C20-1066/24.08.2020.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 1368 din 5 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurenții-reclamanții A. și B., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea fondului de către instanța de recurs, în sensul anulării/desființării rezoluțiilor atacate și trimiterii dosarului pentru completarea verificărilor la Inspecția Judiciară. Solicită cercetarea și sancționarea disciplinară a doamnelor judecător C. și D. de la Curtea de Apel Alba-Iulia, care au soluționat dosarul nr. x/2013 în apel (ultimă instanță), pentru săvârșirea în legătură directă cu soluționarea acestui dosar a abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004, respectiv: atitudine nedemnă față de justițiabilii recurenți; utilizare de expresii inadecvate și motivare vădit contrară raționamentului juridic; exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență. În motivarea recursului arată că doamnele judecător au achitat cămătarii care i-au înșelat și păgubit, deși alte instanțe au sancționat penal persoane care au acționat în același mod. Consideră că petiția lor nu a fost analizată în concret de către Inspecția Judiciară, deși au expus atât fapte de gravă neglijență cât și de rea-credință săvârșite de membrii completului de judecată care le-au soluționat cauza, precum și alte fapte ce nu au fost analizate. În ceea ce privește starea de fapt, arată că aveau în vânzare un teren pentru suma de 17000 euro și au împrumutat în anul 2009 de la inculpatul E. suma de 8000 euro, în 2 tranșe, una de 6000 euro și una de 2000 euro, acesta insistând să menționeze în acte împrumutul de 8000 euro + dobânda totală de 5200 euro, garantând restituirea împrumutului cu imobilul în care locuiau; că după mai multe împrumuturi succesive de la alte persoane, făcute în scopul de a achita împrumutul inițial, casa le-a fost vândută prin licitație, în cadrul a două proceduri de executare silită. Precizează că în sprijinul celor susținute au prezentat un probatoriu, constând în cercetările efectuate la Oficiul de Cadastru, pentru a demonstra vechimea activității de cămătărie desfășurate de către cei trei inculpați, cu caracter de obicei, ocupație, în condițiile în care în cauză au existat mai multe persoane vătămate. Consideră că era evidentă săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, camătă în raport cu data incriminării, înșelăciune și constituirea unui grup organizat, inculpații fiind trimiși în judecată prin rechizitoriu pentru cele 4 infracțiuni, iar instanța de fond - Tribunalul Hunedoara a pronunțat sentința nr. 180/2015, parțial cu condamnare și în mare parte cu achitarea inculpaților. De asemenea, susțin că și asupra imparțialității judecătorului F. planează o mare incertitudine, dat fiind faptul că acesta a achiziționat un imobil în termenul de pronunțare a hotărârii printr-un act încheiat la notarul G., finul familiei H. (H., fost președinte al Tribunalului Hunedoara, apărător al inculpaților în faza de urmărire penală). În apel, după 2 ani de administrare de probe, judecătorul I. și-a dat seama de starea de incompatibilitate pe care i-a generat-o pronunțarea hotărârii de arestare a inculpaților și s-a abținut, urmând anularea și refacerea probelor din apel. La 28 mai 2019 instanța de apel a pus în discuție schimbarea încadrării juridice a faptelor din rechizitoriu, iar prin hotărârea nr. 516/2019 cei trei inculpați au fost achitați pentru toate infracțiunile din rechizitoriu de către cele două doamne judecător față de care au formulat sesizarea inițială. Consideră că raționamentul inspectorului care a cercetat petiția trebuia să aibă în vedere motivarea completului de judecată și înlăturarea infracțiunilor de înșelăciune, constituire grup organizat și camătă pe considerentul că toți cei împrumutați și-au dat acordul în acest sens. Precizează că motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește procentul de dobândă aplicat, încasarea dobânzii și restituirea unor părți din sumele împrumutate, astfel că aceste motivări diametral opuse demonstrează lipsa convingerii completului de judecată cu privire la soluția dată, motiv pentru care, în opinia recurenților-reclamanți, acestea trebuiau să atragă măsuri sancționatorii împotriva judecătorilor, întrucât au dat dovadă se gravă neglijență ori rea-credință. Critică faptul că prin hotărârea de apel s-a reținut că cele mai multe părți civile nu au formulat din proprie inițiativă plângeri penale împotriva inculpaților, acestea fiind formulate ca urmare a plângerii penale adresate DIICOT de către recurenții-reclamanți din prezentul dosar, precum și faptul că infracțiunile de înșelăciune și camătă sunt incompatibile, excluzându-se reciproc. De asemenea, critică faptul că instanța de apel a reținut următoarele: în privința tuturor faptelor pentru care cei trei inculpați au fost trimiși în judecată nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reținute, recurenții-reclamanți susținând că instanța de apel nu a arătat care din cele două temeiuri de achitare a fost tratat, ce faptă a fost analizată, care sunt diferențele și excluderile dintre camătă și înșelăciune; în privința infracțiunii de camătă, instanța de apel a apreciat că trebuiau să existe minim trei acte de dare de bani cu dobândă de la momentul incriminării acestei infracțiuni, reținând doar două acțiuni, deși a enumerat trei persoane vătămate; instanța a trecut peste caracterul definitiv al hotărârii de cameră preliminară, omițând schimbarea încadrării juridice; în privința grupului organizat, instanța de apel a omis să analizeze toate probele dosarului și reglementările legale în materie. Cu privire la acest din urmă aspect, susțin că motivarea instanței este contradictorie propriei motivări anterioare, contravine legii, raționamentului juridic, probelor și prestigiului justiției și demnității umane. Menționează că activitatea desfășurată de inculpați constituie în esență o activitate bancară, conform O.U.G. nr. 99/2006, fiind o activitate specifică și cu caracter protejat și supravegheat de stat, iar din perspectiva globală a factorului de stabilitate pe care funcționarea normală a sistemului bancar îl asigură țării noastre, orice activitate paralelă constituie un pericol cu posibile consecințe și în planul securității naționale. În același sens, invocă motivarea magistratului Tribunalului Hunedoara, doamna judecător F., care cu ocazia arestării inculpaților a reținut caracterul continuu al infracțiunilor, activitatea penală desfășurată o perioadă îndelungată de timp, ceea ce denotă persistența infracțională a inculpaților; modul și mijloacele de săvârșire a faptelor și indiciile privind înșelarea unui număr mare de părți vătămate, iar ulterior, prin sentința de fond, și-a schimbat aceste opinii. Critică faptul că inspectorul judiciar, în analizarea abaterii prevăzute la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, a reținut că nu trebuie să analizeze interpretarea și analiza instanței și s-a rezumat la analiza terminologică și doctrinară a gravei neglijențe și a relei credințe, fără să observe că recurenții-reclamanți au invocat art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004. Arată că au solicitat atașarea dosarului x/2013 al Tribunalului Hunedoara și Curții de Apel Alba-Iulia pentru a fi verificate susținerile lor, dar acesta nu a fost atașat. Consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care se poate constata lipsa motivării concrete a judecătorului fondului în raport cu aspectele pe care le-au dedus judecății, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, apreciind că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care să justifice soluția de respingere a acțiunii, hotărârea nemotivată fiind lovită de nulitate.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, apreciind că soluția instanței de fond este legală, în condițiile în care procedura disciplinară nu poate conduce prin ea însăși și nu are ca finalitate modificarea unor soluții pronunțate de către instanțele de judecată, iar pe de altă parte, arată că, printr-un raționament contrar, procedura disciplinară s-ar transforma într-o cale de atac neprevăzută de lege împotriva soluțiilor pronunțate de către judecătorii față de care s-au formulat sesizările adresate Inspecției Judiciare. 4.2. Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită în principal scoaterea sa din citativ, având în vedere că instanța de fond a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar această soluție nu a fost recurată. În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanții A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care au solicitat anularea rezoluției nr. 342A/30.01.2020, emise de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători și a rezoluției Inspectorului Șef nr. C20-1066 din 24 august 2020, solicitând trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la săvârșirea de către doamnele judecător C. și D. de la Curtea de Apel Alba-Iulia a abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004, în soluționarea dosarului nr. x/2013 în faza de apel. În recurs recurenții-reclamanți au susținut în esență că: în dosarul penal, instanța de apel a achitat inculpații care i-au înșelat și păgubit, deși alte instanțe au sancționat penal persoane care au acționat în același mod; petiția lor nu a fost analizată în mod concret de către Inspecția Judiciară, deși au expus atât fapte de gravă neglijență cât și de rea-credință săvârșite de membrii completului de judecată; că au prezentat un probatoriu care nu a fost luat în considerare, deși era evidentă săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, camătă în raport cu data incriminării, înșelăciune și constituirea unui grup organizat; că raționamentul inspectorului care a cercetat petiția trebuia să aibă în vedere motivarea completului de judecată și faptul că i-a achitat pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată; că motivarea instanței de apel este contradictorie; că în motivarea hotărârii de arestare a inculpaților, magistratului Tribunalului Hunedoara a reținut caracterul continuu al infracțiunilor, activitatea penală desfășurată o perioadă îndelungată de timp, ceea ce denotă persistența infracțională a inculpaților; modul și mijloacele de săvârșire a faptelor și indiciile privind înșelarea unui număr mare de părți vătămate, dar ulterior, după administrarea probelor, prin sentința de fond, și-a schimbat aceste opinii. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți au invocat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceștia au formulat și critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea recurată urmând a fi analizată de către instanța de recurs din ambele perspective. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți au invocat în esență faptul că motivarea hotărârii recurate este insuficientă și nu prezintă elemente concrete ale cauzei deduse judecății. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de reclamanți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. De asemenea, este nefondată și critica recurenților-reclamanți referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde elemente concrete ale cauzei, în condițiile în care în procedura sesizării Inspecției Judiciare cu privire la posibilele indicii referitoare la unele abateri disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, săvârșite de către magistrați, nu pot fi analizate aspecte privind starea de fapt din dosarele judecătorilor vizați de aceste sesizări, probele administrate și modalitatea de interpretare a lor de către instanța învestită cu soluționarea cauzei, soluția pronunțată sau raționamentul logico-juridic al magistratului, dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară fiind clare sub acest aspect. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. Tot nefondate se constată a fi și criticile formulate prin cererea de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat aspecte ce țin atât de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Hunedoara și Curții de Apel Alba-Iulia, respectiv de raționamentul logico-juridic al judecătorilor, cât și interpretarea probelor de la dosar, apreciind că judecătorii învestiți cu soluționarea acestui dosar au săvârșit anumite abateri disciplinare, în sensul art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004. Altfel spus, recurenții-reclamanți au criticat raționamentul logico-juridic al judecătorilor vizați de sesizarea disciplinară, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, toate acestea fiind operațiuni specifice activității de judecată, ce fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Prin urmare, elementele esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că: "(...) remediul pus la dispoziție de legiuitor pentru partea nemulțumită de soluția dispusă de magistrat este reprezentat de căile de atac prevăzute de lege în general, iar nu sesizarea Inspecției Judiciare, pentru că, nici pârâta și nici această instanță de judecată de contencios administrativ nu are competența legală de a verifica soluțiile pronunțate în alte cauze cum sunt cele menționate de către reclamanți." Aceasta pentru că în procedura verificărilor derulate conform Legii nr. 317/2004, Inspecția Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau o apreciere proprie asupra modalității de aplicare a unor dispoziții legale. Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterilor sesizate. Prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Din această perspectivă, recurenții-reclamanți nu au făcut dovada încălcării normelor de drept, astfel încât prin această încălcare să se contureze indiciile săvârșirii unei dintre abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 lit. c), s) și t) din Legea nr. 303/2004, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, operațiunile de stabilire a situației de fapt, de interpretare a normelor juridice și de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului. Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Astfel fiind, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe, în condițiile în care interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. În concluzie, aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță. Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță. Întrucât argumentele recurenților-reclamanți vizează administrarea probatoriului de către judecătorii vizați de sesizarea disciplinară, precum și soluția pronunțată în raport cu starea de fapt din speță și tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, o asemenea cerere este incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Prin urmare, aspectele invocate de către recurenți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva sentinței nr. 1368 din 5 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.