ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 316/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.07.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016, emise de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală".

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului arată că sentința primei instanțe cuprinde motive contradictorii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în baza aceluiași art. 14 din Legea nr. 158/2008, instanța de fond a dat dovadă de inconsecvență în raționamentul logico-juridic, întrucât a arogat, în mod nelegal și în baza aceluiași text de lege o competență care nu este reglementată în sarcina CNA, apreciind că ar fi "evidentă competența CNA de a exercita un control în materia publicității înșelătoare", în condițiile în care aceeași instanță a reținut că CNA are competența de a dispune oprirea de la difuzare a publicității înșelătoare. Susține că s-a făcut confuzie asupra competențelor autorităților prevăzute la art. 14 din Legea nr. 158/2008, respectiv MFP, ANCP și CNA. Măsura încetării publicității înșelătoare, indiferent de mijlocul de comunicare, constituie o măsură complementară sancțiunii contravenționale a amenzii, aceste sancțiuni fiind de competența Ministerului Finanțelor Publice sau Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, în Legea nr. 158/2008 nefiind prevăzută competența CNA de a aplica sancțiunea amenzii contravenționale pentru fapta de publicitate înșelătoare, căreia să îi subsumeze măsura complementară a încetării publicității. Din analiza Legii nr. 158/2008 și Legii nr. 504/2002 reiese că CNA nu are nicio competență în a analiza caracterului înșelător al publicității, în aplicarea sancțiunii contravenționale sau a măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuții fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de organele administrative, după prealabile analize ale acestora. Consideră în esență că instanța de fond a analizat în mod eronat art. 14 din Legea nr. 158/2008, în raport cu atribuțiile instituțiilor la care face referire acest text de lege, cu atât mai mult cu cât la baza emiterii deciziei a stat sesizarea formulată de DGRFP București, prin care a solicitat CNA să facă aplicarea măsurilor complementare dispuse deja în procesul-verbal, ceea ce dovedesște confuzia pe care a făcut-o instanța de fond cu privire la procedura instituită de acest text de lege. Arată că un alt element contradictoriu din raționamentul instanței de fond este modul în care a analizat argumentul reclamantei potrivit căruia CNA a încălcat obligația de motivare a deciziei, instanța reținând, pe de o parte, că decizia contestată este motivată, deși anterior reținuse că decizia din cauză nu este una de sancționare, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancționatorii din această materie. Consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre care încalcă regulile privind motivarea, întrucât contradictorialitatea motivelor echivalează cu lipsa motivării. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 158/2008 raportat la art. 32 alin. (3) din Ordonanța nr. 2/2001. Sub un prim aspect arată că CNA a emis acest act cu încălcarea suspendării de drept a măsurii complementare dispuse prin Procesul-verbal, prin raportare la existența pe rolul instanței de judecată a dosarului nr. x/299/2016*, date fiind prevederile art. 32 alin. (3) din Ordonanța nr. 2/2001. Curtea de Apel București a înlăturat criticile formulate de A., apreciind că în cauza dedusă judecății nu ar fi aplicabile prevederile din materia contravențională, întrucât "în materia faptelor prevăzute de Legea audiovizualului nr. 504/2002 sunt aplicabile alte reglementări care sunt diferite de cele din materia contravențională". În plus, criticile A. au fost înlăturate de Curtea de Apel București și prin nesocotirea dezlegării deja date în dosarul nr. x/2016 asupra nulității Procesului-verbal. Susține că, deși recurenta a făcut dovada formulării plângerii contravenționale, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, motiv pentru care solicită să se constate că sentința este nelegală, fiind eludat caracterul suspensiv al plângerii contravenționale. În al doilea rând, Curtea de Apel București nu doar că nu a aplicat dispozițiile din materie contravențională, dar a apreciat că acestea ar fi inaplicabile justificat de faptul că ar fi aplicabile "alte reglementări", fără a le indica în concret. Or, singurul temei legal existent pentru emiterea Deciziei este art. 14 din Legea nr. 158/2008, iar Legea nr. 158/2008 se completează cu Ordonanța nr. 2/2001 care prevede expres că "Plângerea suspendă executarea". În al treilea rând, cu toate că o instanță de judecată a tranșat definitiv cu privire la nulitatea Procesului-verbal, fiind dispusă cu titlu definitiv înlăturarea măsurilor complementare aplicate societății, Curtea de Apel București a trecut peste chestiunea litigioasă soluționată, "lipsind de efecte" hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2016, întrucât în acest din urmă dosar nu au fost analizate aspectele referitoare la măsura complementară motivat de faptul ca Procesul-verbal a fost anulat în considerarea necompetenței materiale a organului care a constatat și sancționat faptele reținute în cuprinsul său. În final, cât timp Decizia reprezintă punerea în executare a Procesului-verbal urmare a sesizării DGRFPB, nulitatea acestuia din urmă se răsfrânge automat și asupra actului emis de CNA cu nerespectarea suspendării de drept. În acest sens, este evident că în situația în care CNA ar fi respectat efectul suspendării de drept a Procesului-verbal și ar fi așteptat soluționarea plângerii contravenționale, decizia nici nu ar fi fost emisă. De asemenea, arată că în speță, Curtea de Apel București a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale aplicabile reținând că CNA are competență în sancționarea faptelor de publicitate înșelătoare. Astfel arată că instanța de fond a dat în mod greșit prevalență Legii nr. 504/2002 și a ignorat aspectul că faptele de publicitate înșelătoare sunt reglementate expres de prevederile Legii nr. 158/2008 care protejează în principal comercianții împotriva unor asemenea practici și de cele ale Legii nr. 363/2007 care protejează consumatorii. În fapt, conceptul de publicitate înșelătoare este reglementat prin Legea nr. 158/2008, însă anumite elementele definitorii ale faptei se regăsesc și în Legea nr. 363/2007; conceptul de publicitate înșelătoare - formă de publicitate comercială - este reglementat prin Legea nr. 158/2008 (definită la art. 3 lit. b) și interzisă la art. 4) din Legea nr. 158/2008), care arată în mod explicit organele administrative care pot constata și sancționa fapta, care sunt sancțiunile și cum se aplică. Niciunul dintre aceste elemente nu se regăsește în Legea 504/2002. În schimb, atât Legea nr. 158/2008, cât și Legea nr. 504/2002, definesc comunicarea comercială audiovizuală (genul proxim) și publicitatea comercială, care reprezintă o formă a primeia (art. 1 pct. 15 din Legea 504/2002; art. 3 lit. g) din Legea 158/2008), ambele fiind reglementate ca activități licite. Publicitatea înșelătoare (formă a publicității comerciale) este reglementată ca o activitate ilicită numai în Legea nr. 158/2008. Niciuna dintre cele două legi nu atribuie CNA competențe de organ de constatare a existenței faptei și aplicare a sancțiunii pentru încălcarea dispozițiilor legale, în ambele legi fiind menționat CNA ca organ ce pune în aplicare măsuri complementare sau măsuri provizorii în legătura cu publicitatea înșelătoare, la cererea altui organ administrativ (MFP, respectiv ANPC) care are competență conform acestor legi de a constata încălcarea și de a aplica sancțiunea, împreună cu măsura complementară a interzicerii publicității amendate contravențional (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 158/2008, respectiv art. 13 alin. (1) din Legea nr. 363/2007). Niciunde în Legea nr. 363/2007 sau în Legea nr. 504/2002 nu se prevede un drept propriu, autonom al CNA, de a controla încălcările aduse drepturilor consumatorilor. Arată că CNA s-a prevalat în prezenta cauză de dreptul său de a controla și reglementa activitatea radiodifuzorilor pentru a-și aroga o competență de control și sancțiune administrativă pentru fapte date de lege în competența altor autorități. Doar după ce aceste autorități au stabilit existența încălcării drepturilor consumatorilor, CNA poate interveni asupra radiodifuzorilor pentru a opri difuzarea comunicărilor comerciale incorecte, dacă aceștia nu au făcut-o din proprie inițiativă. Cum CNA poate interzice numai difuzarea prin mijloace media audio-vizuale, dacă MFP sau ANPC constată că sloganul publicitar nu este publicitate înșelătoare, înseamnă că prin alte canale - publicații, on-line, târguri, etc. - sloganul poate fi legal difuzat, ceea ce ar crea confuzie, întrucât consumatorii nu pot beneficia de o protecție reală, iar încrederea lor în autoritățile administrative ar fi slăbită. Pe de altă parte, susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 93 din Codul audiovizualului, având în vedere că mesajul comercial A. respectă principiile de informare corectă și completă a publicului, instanța de fond aplicând greșit aceste criterii raportat la spotul publicitar A. sancționat prin decizie, în condițiile în care art. 93 din Codului audiovizualului are un grad foarte ridicat de generalitate, astfel că se - apreciem ca se poate ridica cel mult la rang de principiu care trebuie să guverneze comunicarea comercială audiovizuală, fără a putea constitui, prin sine însuși, un temei pentru Decizia emisă de CNA, întrucât Legea nr. 158/2008 este cea care reglementează atât definițiile publicității înșelătoare, instituțiile implicate în procedura de sancționare, respectiv modalitățile în care se realizează. Or, elementul determinant al analizei CNA, concretizat în emiterea Deciziei, este reprezentat de adresa nr. x/18.04.2016, prin care DGRFPB a solicitat CNA ca, în temeiul art. 14 din Legea nr. 158/2008, să facă aplicarea măsurilor complementare dispuse prin Procesul-verbal, iar întreaga evaluare de fond făcută de CNA cu privire la întrunirea sau nu, de către spoturile cu pricina, a caracterelor publicității înșelătoare, excedează competenței acestuia. Mai arată că pentru susținerea autenticității și realității mesajului publicitar "cel mai mic preț din România" a fost adoptat un sistem de garantare a celui mai mic preț, iar sistemul "2X diferența" este aplicabil tuturor produselor comercializate de A. și funcționează în baza unui Regulament care se poate găsi pe pagina web a societății sau în orice magazin A.; că nu se poate pune problema caracterului înșelător al mesajului publicitar, întrucât A. a respectat și respectă întru totul decizia de tranzacționare a consumatorului mediu, îl informează în mod transparent și imediat accesibil despre toate termenele și condițiile în care poate achiziționa produse din magazinele A., asumându-și achitarea dublului diferenței către consumator dacă acesta, ulterior achiziționării unui produs, identifică produsul identic, la un preț mai mic, la un alt comerciant. De asemenea, susține că faptul că există o decizie a ANPC Brașov care menționează că nu se produce o lezare a consumatorilor prin mesajul comercial A. ar fi trebuit să fie avut în vedere de către instanța de fond.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În susținerea acestei solicită, arată că prin Decizia nr. 365/09.06.2016, emisă cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, s-a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării de către acestea a principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală. Potrivit dispozițiilor art. 93 din Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia CNA nr. 220/2011, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ atacat: "Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale". Intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu Decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmațiile sau prin eliminarea acestora, sancțiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condițiile art. 144 din Codul audiovizualului raportat la art. 91 din Legea nr. 504/2002.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 01 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016, emise de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală". Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că prezentarea spoturilor publicitare, în care au fost promovate serviciile oferite de reclamanta A., fără o expunere completă a condițiilor de funcționare, reprezintă o formă de dezinformare a publicului, astfel că pârâta a procedat în mod legal prin emiterea deciziei de intrare în legalitate a spoturilor publicitare, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." În prezenta cauză recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a atribuit în mod nelegal și în baza art. 14 din Legea nr. 158/2008, Consiliului Național al Audiovizualului, o competență care nu este reglementată în sarcina CNA, respectiv aceea de a exercita un control în materia publicității înșelătoare; că instanța de fond a făcut confuzie asupra competențelor autorităților prevăzute la art. 14 din Legea nr. 158/2008, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor și Consiliul Național al Audiovizualului; că în speță Consiliul Național al Audiovizualului nu are nicio competență în a analiza caracterului înșelător al publicității, în aplicarea sancțiunii contravenționale sau a măsurii complementare de încetare a acesteia, singurele sale atribuții fiind de "organ de executare" al măsurilor dispuse în acest sens de organele administrative; că prima instanță a făcut confuzie cu privire la procedura instituită de art. 14 din Legea nr. 158/2008. Înalta Curte constată că argumentele mai sus arătate nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub forma interpretării greșite. Inclusiv criticile referitoare la confuziile pe care, în opinia recurentei-reclamante, instanța de fond le-ar fi făcut, se grefează tot pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât "confuzia" nu se suprapune pe noțiunea de "motive contradictorii", la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De altfel, aceleași critici au fost dezvoltate și subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că instanța de recurs urmează a le analiza când va examina acest motiv de casare. Singurul argument care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este cel referitor la faptul că CNA a încălcat obligația de motivare a deciziei, instanța reținând, pe de o parte, că decizia contestată este motivată (pag. 20 din sentință), deși anterior reținuse că decizia din cauză nu este una de sancționare, motiv pentru care nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancționatorii din această materie. Înalta Curte constată că nu se relevă niciun element de contradictorialitate din această perspectivă. Astfel, în cauză este vorba de ultimele două paragrafe din pag. 19 a sentinței recurate și primul paragraf al pag. 20. Faptul că instanța de fond a apreciat că nereținându-se săvârșirea vreunei contravenții, nu pot fi aplicate prevederile legale care reglementează regimul juridic al actelor sancționatorii din această materie, nu contine niciun element care să contravină considerentului instanței de fond conform căruia decizia contestată este motivată, în cuprinsul său fiind redate atât motivele de fapt cât și cele de drept, astfel încât instanța poate proceda la cercetarea legalității actului contestat prin stabilirea faptelor materiale și a justeței sancțiunii aplicate. Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor adoptate cu privire la fiecare dintre cererile și excepțiile invocate. Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat. În susținerea acestui motiv de casare recurenta-reclaamntă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta (...) expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cu alte cuvinte, sentința recurată satisface exigențele instituite de acest text de lege, iar nemulțumirea exprimată de recurentă cu privire la soluția dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 158/2008. În primul rând, Înalta Curte constată că Legea nr. 158 din 18 iulie 2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă are drept scop protecția comercianților împotriva publicității înșelătoare și a consecințelor defavorabile ale acesteia, precum și stabilirea condițiilor în care publicitatea comparativă este permisă și se aplică conținutului materialelor publicitare și mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informației. Potrivit art. 14 din Legea nr. 158/2008: "(1) În situația în care Ministerul Finanțelor Publice ori, după caz, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor dispun, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. a), încetarea publicității înșelătoare sau a publicității comparative ilegale, vor comunica de îndată măsura respectivă Consiliului Național al Audiovizualului. (2) Potrivit competențelor ce îi revin, Consiliul Național al Audiovizualului verifică dacă respectiva publicitate înșelătoare sau comparativă ilegală este difuzată printr-un serviciu de programe audiovizuale, în cadrul unei comunicații comerciale audiovizuale. (3) În situația prevăzută la alin. (2), Consiliul Național al Audiovizualului va dispune, prin decizie, potrivit competențelor ce îi revin, oprirea de la difuzare a respectivei comunicații comerciale audiovizuale, va monitoriza aplicarea deciziei și, în caz de nerespectare, va aplica sancțiunile Legii nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare. (4) În situația în care Consiliul Național al Audiovizualului apreciază că o comunicație comercială audiovizuală conține elementele unei publicități înșelătoare ori comparative ilegale, acesta va sesiza Ministerul Finanțelor Publice sau, după caz, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor". Prin Decizia nr. 365/09.06.2016, Consiliul Național al Audiovizualului a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală. Din interpretarea dispozițiilor legale sus-citate rezultă că prevederile menționate la alin. (4) al art. 14 din Legea nr. 158/2008 reglementează aptitudinea CNA de a sesiza Ministerul Finanțelor Publice sau, după caz, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, pentru ca aceste instituții să verifice în ce măsură mijloace de comunicare conțin elementele unei publicități înșelătoare. De asemenea, Înalta Curte constată că Ministerul Finanțelor Publice a sancționat recurenta-reclamantă cu o amendă contravențională în cuantum de 15.000 RON și a dispus măsura complementară a încetării utilizării mesajului publicitar "A. | Cel mai mic preț din România" cu sau fără mențiunea "Dacă găsești în altă parte mai ieftin, primești de 2xdiferența" și interzicerea folosirii oricăror forme de promovare similare acestora, așa cum rezultă din procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor Seria A/2011 nr. x din data de 07.04.2016, iar prin sentința nr. 2911 din data de 11.04.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis plângerea contravențională și a dispus anularea procesului-verbal de contravenție Seria A/2011 nr. x din data de 07.04.2016, exonerarea petentei de plata amenzii contravenționale și înlăturarea măsurilor complementare aplicate. Conform dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 158/2008, "(1) În cazul în care se constată încălcarea de către comerciantul care își face publicitate a dispozițiilor prevăzute la art. 4 și 6, ținând cont de toate interesele implicate în cauză și, în special, de interesul public, Ministerul Finanțelor Publice sau, după caz, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor poate dispune, odată cu aplicarea sancțiunii contravenționale prevăzute la art. 10 alin. (1), următoarele măsuri complementare: a) încetarea publicității înșelătoare sau a publicității comparative ilegale. (...) (3) Măsurile prevăzute la alin. (1) vor fi luate prin intermediul unei proceduri accelerate, în sensul că acestea vor fi îndeplinite de comerciantul contravenient în termen de 5 zile de la data înmânării sau a comunicării procesului-verbal de constatare și de sancționare a contravenției prin care măsurile au fost dispuse". Pe cale de consecință, nu poate fi primită critica intimatului-pârât în sensul că Decizia nr. 365/09.06.2016 a fost dată cu aplicarea dispozițiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, conform cărora: "Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale", atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media și radiodifuzori și reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Național al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicția României să se conformeze normelor de interes public general și este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, reclamanta nefiind o astfel de entitate. Dubla calitate a Consiliului Național al Audiovizualului, de garant al interesului public și de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale nu poate atrage competențe ce nu-i revin sub imperiul Legii nr. 504/2002. Așa fiind, Înalta Curte constată că singura atribuție a recurentului-pârât Consiliul Național al Audiovizualului era de a lua măsurile corespunzătoare care intră în sfera de competență a acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 158/2008, însă prin emiterea Deciziei de sancționare nr. 365/09.06.2016, în cuprinsul căreia s-a dispus măsura intrării în legalitate a spoturilor publicitare "A.", ce constituie măsură complementară a sancțiunii contravenționale, a încălcat competența Ministerului Finanțelor Publice sau, după caz, a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Conform art. 10 alin. (6) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Consiliul Național al Audiovizualului este obligat sa sesizeze autoritățile competente cu privire la apariția sau existența unor practici restrictive de concurență, a abuzului de poziție dominantă sau a concentrărilor economice, precum și cu privire la orice alte încălcări ale prevederilor legale care nu intră în competența sa. Or, atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media și radiodifuzori și reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Național al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicția României să se conformeze normelor de interes public general și este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, rezultă că dubla calitate a Consiliului Național al Audiovizualului, de garant al interesului public și de unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale nu poate atrage competențe ce nu-i revin sub imperiul Legii nr. 504/2002. Așa fiind, Înalta Curte constată că singura atribuție a intimatului-pârât Consiliul Național al Audiovizualului era de a lua măsurile corespunzătoare care intră în sfera de competență a acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 158/2008, însă prin emiterea Deciziei de sancționare nr. 365 din 09.06.2016, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală", a încălcat competența Ministerului Finanțelor Publice sau, după caz, a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. De asemenea, Înalta Curte constată că nu pot fi primite apărările formulate de către intimatul-pârât conform cărora "prin Decizia nr. 365/09.06.2016 emisă cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, s-a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio și televiziune, în sensul respectării de către acestea a principiilor informării corecte a publicului și asigurării unei concurențe loiale, prevăzute de legislația audiovizuală" iar intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu Decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmațiile sau prin eliminarea acestora, sancțiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condițiile art. 144 din Codul audiovizualului raportat la art. 91 din Legea nr. 504/2002. În raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 de către Judecătoria Sectorului 1 București, Înalta Curte constată că se impune a se da prevalență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat ce se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raportul juridic dintre părți, reușind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raportul juridic dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit. Pe de altă parte, intimatul-pârât nu putea dispune aplicarea dispozițiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului, conform cărora: "Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale", atât timp cât prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002 se referă în principal la furnizorii de servicii media și radiodifuzori și reglementează modul de difuzare a serviciilor de programe de televiziune/radiodifuziune cu privire la care Consiliul Național al Audiovizualului are aptitudinea de a cere unui furnizor aflat sub jurisdicția României să se conformeze normelor de interes public general și este autorizat să adopte măsuri corespunzătoare împotriva furnizorului de servicii media audiovizuale/radiodifuzorului, recurenta-reclamantă nefiind o astfel de entitate. În acest context, Înalta Curte constată că Decizia CNA emisă în baza legii audiovizualului a fost dată cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 158/2008.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 373 din 16 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și, rejudecând: va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului și va anula decizia nr. 365 din 09.06.2016, emisă de Consiliul Național al Audiovizualului.