ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2312/2023

Ședința publică din data de 03 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal-veche la data de 02 ianuarie 2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în temeiul dispozițiilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 627/07.11.2017, emisă de pârât, prin care acesta a respins plângerea prealabilă formulată de A. împotriva Deciziei nr. 148 din 28 martie 2017, emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, având număr de ieșire 3113/06.04.2017, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spotului "A." în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală";

- anularea Deciziei nr. 148 din 28 martie 2017, emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, având număr de ieșire 3113/06.04.2017, prin care s-a dispus "intrarea în legalitate în privința spotului "A." în sensul să respecte condițiile specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală".

Prin sentința civilă nr. 334 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal-veche a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei Consiliului Național al Audiovizualului nr. 627/07.112017, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 334 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal-veche, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a susținut că prin nepunerea în discuția contradictorie a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4123/06.11.2017, pronunțată în dosarul x/2017, prima instanță a încălcat prevederi procedurale imperative și, totodată, principii de bază ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea și dreptul la apărare, sentința fiind astfel nelegală în baza dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că instanța de fond a reținut în motivarea sentinței recurate o serie de motive străine de natura cauzei, respectiv raportarea la deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2016, argumentul privind faptul că decizia atacată nu ar reprezenta o decizie de punere în aplicare a măsurilor complementare din procesul-verbal de contravenție, precum și analiza unui al treilea pretins motiv de nulitate a deciziei contestate, cel privind obligația de motivare a deciziei, în condițiile în care nu a invocat niciunul dintre aceste argumente sau critici pe parcursul soluționării prezentului dosar.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante nu este foarte clar ce a analizat de fapt instanța de fond, atât timp cât argumentele reținute de aceasta în analiza sa par să fie în marea majoritate străine cauzei, aspect ce atrage nulitatea sentinței potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, mai presus de faptul că instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4123/06.11.2017, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul x/2017 cu privire la aspectele de privesc natura juridică a deciziei și competența Consiliul Național al Audiovizualului, prima instanță și-a expus și propriul raționament cu privire la calificarea deciziei potrivit prevederilor legale, dar și cu privire la competența Consiliului, acesta fiind rezultatul aplicării și interpretării greșite a legii.

Astfel, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale aplicabile reținând că CNA are competența de a constata încălcarea drepturilor consumatorilor de către o comunicare comercială aparținând unui comerciant și de a sancționa fapte de publicitate înșelătoare, alegând în mod greșit să dea prevalență în mod artificial Legii audiovizualului și Codului de reglementare a conținutului audiovizual și să ignore cu desăvârșire că faptele de publicitate înșelătoare sunt reglementate expres de prevederile Legii nr. 158/2008 care protejează în principal comercianții împotriva unor asemenea practici și de cele ale Legii nr. 363/2007 care protejează consumatorii.

În acest sens, recurenta-reclamantă a apreciat, în esență, că niciuna dintre cele două legi nu atribuie Consiliului competențe de organ de constatare a existentei faptei și aplicare a sancțiunii pentru încălcarea dispozițiilor legale. În ambele legi este menționat Consiliul Național al Audiovizualului, însă doar ca organ ce pune în aplicare sancțiuni complementare sau măsuri provizorii, la cererea altui organ administrativ (MFP, respectiv ANPC) care are competență conform acestor legi de a constata încălcarea și de a aplica sancțiunea, inclusiv măsura complementară a interzicerii ei (art. 11 alin. (1) Legea nr. 158/2008, respectiv art. 13 alin. (1) Legea nr. 363/2007).

Urmează să se constate că, în primul rând, prin sentința nr. 4123/06.11.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, instanța nu a reținut nimic cu privire la competența Consiliului pentru a se putea măcar aduce în discuție autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri cu privire la acest aspect, iar, în al doilea rând, Curtea de Apel București a aplicat greșit prevederile Legii 158/2008, Legii 363/2007 și pe cele ale Legii 504/2002 reținând, raportat și la hotărârea din dosarul nr. x/2017 că CNA era competentă să emită decizia.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile Legii nr. 504/2002 și pe cele ale Codului audiovizualului în ceea ce privește efectele și caracterul sancționator ale deciziei.

În opinia acesteia, nu prezintă relevanță faptul că prin decizie nu s-a aplicat în mod direct vreuna dintre sancțiunile prevăzute de art. 90-91 sau 95-95

1

din Legea audiovizualului nr. 504/2002, după cum reține în mod greșit instanța de fond. Ignorarea de către Curtea de Apel București în raționamentul expus în sentință cu privire la efectele produse de decizie a aplicării corecte a prevederilor Legii nr. 504/2002 și ale Codului audiovizualului, nu conduce decât la pronunțarea nelegală a sentinței.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat și că prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile art. 93 din Legea nr. 504/2002, în măsura în care instanța de recurs va trece peste toate motivele de nelegalitate expuse anterior, aceasta urmează să constate că mesajul comercial A. respectă principiile de informare corectă și completă a publicului, instanța de fond aplicând greșit aceste criterii raportat la spotul publicitar A. sancționat prin decizie.

În acest sens, a arătat, în esență, că prima instanță a aplicat greșit criteriile în funcție de care se analizează caracterul înșelător sau nu al publicității, fiind evident că prin intermediul spotului publicitar sancționat a informat corect și complet publicul, reiterând totodată că A. se asigură ca clienții săi să aibă parte întotdeauna de cel mai mic preț, dar și calitatea serviciilor oferite acestora este una înaltă, astfel că în mod evident singura concluzie ce poate fi trasă este aceea că în realitate A. oferă consumatorilor cel mai bun raport preț-calitate, în acest sens fiid și concluziile RAC, potrivit cărora nu încalcă prevederile Codului de practică pentru Comunicarea Comercială elaborat de RAC, aspect ignorat în mod nepermis de CNA.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată suspendarea prezentei cauze până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017, având ca obiect anularea Deciziei nr. 148/28.03.2017, emisă de Consiliul Național al Audiovizualului.

Prin încheierea din data de 12 iunie 2018 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017, iar ulterior, reclamanta este cea care la data de 26 februarie 2020 a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, ca urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2017 .

În aceste condiții, nu se poate reține că reclamanta nu ar fi avut cunoștință de conținutul sentinței civile 4123 din 06 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, în raport de care chiar prezentul dosar a fost suspendat, precum și de dezlegările date prin această hotărâre, dezlegări de care prima instanță era obligată să țină cont, în raport de prevederile art. 431 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond nu a soluționat excepția autorității de lucru judecat, ci doar a ținut cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind în situația celei de a doua instanțe care nu mai poate face evaluări proprii asupra chestiunilor tranșate definitiv în dosarul nr. x/2017, aceasta constituind premisa demonstrată de la care trebuia să se pornească și pe care nici nu o putea ignora.

În orice caz, așa cum recunoaște chiar recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, instanța de fond și-a expus și propriul raționament legat de competența și natura juridică a actului contestat.

Și critica ce vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde doar motive străine de natura cauzei nu poate fi primită.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aceste dispoziții legale trebuie analizate prin raportare și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În același timp, este binecunoscut faptul că instanța nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea uneia ori alteia dintre susținerile făcute, ori dintre criticile din apel sau recurs, esențial fiind ca instanța să se pronunțe global cu referire la fiecare susținere sau la fiecare critică.

În speță, se constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Așadar, instanța de fond a redat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeași soluție, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Totodată, instanța de control judiciar are în vedere și că, contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu se poare reține că în considerentele hotărârii recurate se regăsesc motive străine de natura cauzei, ci doar că judecătorul fondului a procedat la o motivare exhaustivă, raportat la criticile invocate prin cererea de chemare în judecată, unele rezultând inclusiv din maniera de formulare a acestora.

În orice caz, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurenta-reclamantă și pentru a se dispune casarea unei hotărâri este necesar ca această să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin Decizia nr. 148/28.03.2017, contestată în prezenta cauză, cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, pârâtul CNA a dispus intrarea în legalitate în privința spotului "A.", în sensul respectării condițiilor specifice comunicărilor comerciale prevăzute de legislația audiovizuală.

Decizia a fost emisă în urma vizionării și analizării variantelor spotului publicitar "A." difuzate pe posturile de televiziune, conform Raportului de monitorizare aferent perioadei 01-08 ianuarie 2017.

Astfel, în urma dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din 28 martie 2017, membrii Consiliului Național al Audiovizualului au constatat că spoturile publicitare pentru magazinul A. difuzate de posturile de televiziune care conțin mesajul "Cel mai bun raport preț-calitate din România", afirmație de natură să contravină, în opinia autorității pârâte, dispozițiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva Deciziei CNA nr. 148/28.03.2017 reclamanta a formulat plângere prealabilă prin care a solicitat revocarea deciziei prin care Consiliul Național al Audiovizualului a dispus intrarea în legalitate a spotului publicitar pentru magazinul A., care conține mesajul: "Cel mai bun raport preț-calitate din România", iar prin Decizia nr. 627 din 01 noiembrie 2017, pârâtul a respins plângerea prealabilă formulată de A. S.R.L.

Criticile recurentei-reclamante privind natura juridică a Deciziei nr. 148/28.03.2017, cât și competența pârâtului Consiliului Național al Audiovizualului în emiterea acesteia, sunt nefondate.

Instanța de control judiciar constată că, cu privire la aceste chestiuni, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 4123 din 06 noiembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, în raport de care prezentul dosar a fost suspendat, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 1024/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., republicat, "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Potrivit prevederilor art. 432 C. proc. civ., republicat, "Excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată".

Prin urmare, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul, astfel încât nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Lucrul judecat atrage deci exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie cu putință.

Efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 C. proc. civ., republicat, sunt:

(1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești;

(2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Excepția autorității de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorității de lucru judecat.

Elementele autorității de lucru judecat, atunci când se urmărește blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: (a) părțile, (b) obiectul și (c) cauza, care trebuie să fie aceleași în ambele procese.

În privința efectului pozitiv, Înalta Curtea reține că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) C. proc. civ., republicat, poate fi opusă ca apărare de fond.

Totodată, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., republicat, "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

În interpretarea textului menționat, doctrina relevantă de drept procesual civil a reținut că "în privința considerentelor care intră în autoritatea de lucru judecat, textul precizează că este vorba despre acelea pe care se sprijină soluția din dispozitiv. Este vorba despre acele considerente așa-numite "decisive", explicația și fundamentul soluției, care trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului. Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea instanței trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat pentru că, în fapt, ele fac corp comun cu dispozitivul, în absența lor soluția fiind neclară, necunoscându-se limitele judecății și nici aspectele tranșate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării dezbaterii judiciare asupra lor. (…) Intră în autoritatea de lucru judecat și acele motive care conțin ele însele, separat de soluția din dispozitiv (și făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni litigioase. Este vorba despre așa-numitele motive cu valoare decizională care vin să tranșeze aspecte ale litigiului dedus judecății de o manieră incidentală, așa încât rezolvarea asupra lor nu se poate regăsi în dispozitiv (decât de o manieră indirectă). Motivele decizorii nu vin să explice soluția din dispozitiv, ci conțin ele însele soluția asupra unei apărări (…). A nega efectul autorității de lucru judecat unei soluții date de instanță asupra unui punct litigios supus dezbaterii părților, doar pe motiv că soluția se regăsește în considerente, înseamnă a contesta însuși fundamentul autorității de lucru judecat - verificarea jurisdicțională care dă răspuns contestației făcute de părți - și de a deschide șirul altor procese." (M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. II - Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, ed. Universul Juridic, București, 2013, pag. 586 - 587).

Prin sentința civilă nr. 4123/06.11.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a reținut următoarele considerente relevante care au fost menținute în mod definitiv și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 1024/20.02.2020:

"(...) Decizia nr. 148/28.03.2017 emisă de pârâtul CNA nu reprezintă o decizie de sancționare în sensul art. . 93 alin. (1) și (3) din legea nr. 554/2002.

Astfel, în primul rând Curtea arată că, prin obiectul ei, decizia contestată a urmărit încetarea încălcării prevederilor art. 93 din codul audiovizualului. Deoarece art. 144 alin. (1) din codul audiovizualului, articol cu care debutează titlul IX al codului, ce reglementează sancțiunile, nu cuprinde în menționarea sa enumerativă art. 93, atunci devin aplicabile prevederile art. 144 alin. (2) din codul audiovizualului care stabilesc că nerespectarea prevederilor celorlalte articole (…) se sancționează conform dispozițiilor art. 91 din Legea audiovizualului. Așadar, codul audiovizualului, în ceea ce privește sancționarea nerespectării art. 93 din acest cod, trimite în mod expres la prevederile art. 91 din legea audiovizualului nr. 504/2002, orice altă concluzie fiind înafara dispozițiilor legale exprese ale actului normativ.

Prevederile art. 91 din legea audiovizualului nr. 504/2002 au următorul conținut:

"(1) Constituie contravenție nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispozițiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) și (2), art. 26

1

alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) și (5), art. 39

1

și art. 48, precum și ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somație conținând condiții și termene precise de intrare în legalitate.

(3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul și în condițiile stabilite prin somație ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravențională de la 5.000 RON la 100.000 RON ."

Cât privește această trimitere expresă la art. . 91 din legea audiovizualului, Curtea arată că, în opinia sa, trimiterea nu poate fi decât la alin. (2) și (3) ale art. 91, căci alin. (1) al art. . 91 din lege stabilește clar și expres, prin enumerare, categoria de fapte ce reprezintă contravenții pentru furnizorii sau distribuitorii de servicii, respectiv nerespectarea anumitor texte ale legii nr. 504/2002. Este evident că trimiterea operată de art. . 93 din codul audiovizualului la art. 91 din legea nr. 544/2002 nu poate fi decât în ceea ce privește procedura și sancțiunea contravențională a amenzii în limitele fixate, chestiuni reglementate de art. 91 alin. (1) și (2) din lege. Cu alte cuvinte, pentru furnizorii sau distribuitorii de servicii, contravențiilor enumerate de art. 91 alin. (1) din lege li se alătură și fapta contravențională constând în nerespectarea art. 93 din codul audiovizualului.

În opinia Curții, prin decizia contestată în cauză, pârâtul CNA a dat curs procedurii prevăzută de art. 91 alin 2 din legea nr. . 504/2002, respectiv a somat furnizorii și distribuitorii de servicii să procedeze la intrarea în legalitate. Conținutul final al deciziei contestate indică expres conduita solicitată furnizorilor/distribuitorilor de servicii, respectiv intrarea în legalitate. Decizia atacată este în mod evident adresată acelor furnizori/distribuitori de servicii la care conținutul deciziei a făcut trimitere atunci când a analizat versiunile spotului ALTEX– posturi TV.

Curtea arată cu această ocazie că a primit apărarea pârâtului în sensul că, în această materie, decizia în discuție nu poate fi interpretată decât ca fiind adresată doar acestor furnizori/distribuitori de servicii (TV), în sensul de destinatari ai actului emis. Pârâtul CNA, prin domeniul și competența sa de acțiune, urmărește, analizează și sancționează, eventual, doar conduita acestora, așa cum rezultă clar din prevederile art. . 10 alin. (3) lit. . a) al legii nr. . 504/2002:

"(3) În calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, Consiliul are obligația să asigure: a) respectarea exprimării pluraliste de idei și de opinii în cadrul conținutului serviciilor media audiovizuale transmise de furnizorii de servicii media audiovizuale aflați sub jurisdicția României"

Împrejurarea că, în concret, reclamanta A. S.R.L. este și ea, la rândul ei, afectată în drepturile și interesele sale legitime de acte emise de CNA, lucru pe care Curtea nu îl neagă în cauză, împrejurare care îi conferă acesteia pe deplin calitate activă și interes în cauză, nu face însă ca decizia contestată de reclamantă, în calitatea sa de persoană vătămată, să reprezinte o decizie de sancționare pentru furnizorul/distribuitorul de servicii media, doar pentru că reclamanta se vede ea însăși sancționată prin efectele produse de decizia în discuție, respectiv nedifuzarea spotului A. de către furnizorul/distribuitor de servicii media care a ales să respecte decizia CNA, prin adoptarea unei conduite de intrare în legalitate.

În realitate, prin decizia atacată, nici un furnizor/distribuitor de servicii media – din cei menționați în partea de început a deciziei (B., C., D., E.,F.) – nu a fost sancționat prin decizia în discuție, căci CNA a dispus/somat doar intrarea în legalitate, conduită pe care se pare că au adoptat-o din moment ce reclamanta afirma retragerea de la radio/difuzare a spotului al cărei beneficiar este.

Revenind la art. . 91 din legea nr. 504/2002, Curtea arată că decizia din cauză nu este una de sancționare tocmai pentru că pârâtul CNA nu a aplicat nicio amendă contravențională vreunui furnizor de servicii media din cei nominalizați în decizie, așa cum indică art . 91 alin. (3) din lege.

În continuare Curtea arată că art. . 93 alin 2 din lege are în vedere exclusiv deciziile de sancționa re adoptate de CNA potrivit art. 90 și 91, respectiv aplicarea unei amenzi contravenționale în baza acestor texte de lege, căci ambele articole prevăd ca sancțiune aplicabilă amenda contravențională. Or, sancțiunea este evident că este amenda contravențională iar nu somația de intrare în legalitate.

O somație de intrare în legalitate nu are caracter sancționator pentru furnizorul/distribuitorul de servicii media, ci reprezintă doar o atenționare/avertizare a acestora pentru încetarea încălcării contravenționale. A susține contrariul înseamnă a nu avea în vedere sensul semantic și juridic al noțiunii de sancțiune/sancțiune contravențională. Iar Curtea a arătat că, în cauză, nu este vorba de sancționarea indirectă a reclamantei, ci de sancționarea furnizorului/distribuitorului de servicii media, aceștia din urmă fiind destinatarii actului atacat de reclamantă.

Față de aceste concluzii ale Curții, în acest context, Curtea a primit și justificarea oferită de pârât în rațiunea adoptării de către legiuitor a prevederilor art. . 93 alin 3 din legea nr. 504/2002. Astfel, tocmai pentru că sancționarea unui furnizor/distribuitor de servicii media cu aplicarea unei amenzi contravenționale este o situație ce reclamă urgență, căci se impune a fi cercetat cât mai repede posibil, de către instanța de contencios administrativ competentă, conținutul legal sau nu al comunicării audiovizuale, legiuitorul a scutit pe acești furnizori/distribuitori de servicii media de obligația parcurgerii procedurii prealabile.

Însă, această excepție de la regula instituită de art. . 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă decât destinatarilor actului de sancționare emis de CNA, destinatari care sunt furnizorii/distribuitorii de servicii media, iar nu și pentru terțele persoane ce pot fi vătămate în drepturile și interesele lor legitime de același act de sancționare al CNA, cum este și reclamanta din cauză, în mod cert, terț față de actul contestat de ea.

Apărarea reclamantei fondată pe împrejurarea că CNA a emis o decizie, iar nu o somație de intrare în legalitate așa cum stabilește art. 91 alin. (2) din lege nu poate înfrânge concluziile juridice mai sus reținute de Curte. Astfel, este real că pârâtul CNA nu a emis o somație de intrare în legalitate, ci o decizie de intrare în legalitate, însă adoptarea unui act intitulat decizie, iar nu somație, nu poate, în opinia Curții, schimba natura juridică, funcția juridică a actului în discuție. Chiar dacă in terminis actul atacat de reclamantă este o decizie, iar nu o somație, cu toate acestea decizia adoptată este, prin conținutul său și prin efectele sale, o somare a furnizorilor/distribuitorilor de servicii media de intrare în legalitate, iar nu una de sancționare a acestora, căci nici o amendă contravențională nu a fos t aplicată acestora în baza art. 91 alin. (3) din legea nr. . 504/2002 pentru faptele contravenționale indicate de art. 91 alin 1 din lege sau indicată de art. . 93 din codul audiovizualului.

Împrejurarea că pârâtul CNA a indicat art. . 15 din legea nr. 504/2002 ca și text de lege a cărui respectare s-a realizat la emiterea deciziei contestate, la fel, în opinia Curții, nu poate schimba natura juridică și funcția deciziei care rămâne una de somare la intrarea în legalitate adresată furnizorilor/distribuitorilor de servicii media, care de altfel au fost amintiți și nominalizați în conținutul deciziilor ca transmițând spotul A.. Art. 15 din legea nr. 504/2002 este textul de lege care stabilește pentru CNA actele ce la poate emite, în mod uzual (decizii, instrucțiuni și recomandări), în realizarea atribuțiilor și competențelor sale. Este real că potrivit art. 90 alin. (3), art. . 91 alin. (2), CNA este abilitat a emite și somații, iar nu doar decizii, instrucțiuni sau recomandări, însă faptul că a emis o decizie de intrare în legalitate, iar nu o somație de intrare în legalitate nu apare drept un argument suficient, în opinia Curții, pentru a determina schimbarea naturii și funcției deciziei contestată de reclamantă, acestea fiind determinate de conținutul și efectele produse de decizie, iar nu de denumirea sa (aspect formal, de altfel, iar nu de fond). (...)"

În consecință, instanța de control judiciar reține că analizarea acestor chestiuni, precum și a celorlalte critici ale recurentei-reclamante care sunt indisolubil legate de acest aspect, ar fi un demers fără finalitate juridică, în raport de considerentele anterior reținute, legalitatea Deciziei nr. 148/28.03.2017, emisă de pârâtul Consiliului Național al Audiovizualului, nemaiputând fi analizată din această perspectivă.

Criticile privind greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 93 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă și de durată, principiile de protecție a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnității umane, de asigurare a unei concurențe loiale și să nu utilizeze practici comerciale incorecte, înșelătoare sau agresive, așa cum ele sunt definite de Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, cu modificările și completările ulterioare".

În motivarea deciziei contestate în cauză, intimatul-pârât a apreciat, în esență, că în forma difuzată, spotul prin care se promovează magazinul A. ca având "CEL MAI BUN RAPORT PREȚ-CALITAE DIN ROMÂNIA", este de natură să inducă în eroare publicul cu privire la corectitudinea informațiilor prezentate în spot, fapt de natură a prejudicia interesele acestuia în calitate de consumator.

Instanța de fond a apreciat că decizia contestată este legală și aceasta este și concluzia instanței de recurs.

Astfel, potrivit raportului de monitorizare, spotul publicitar prin care se promova reclamanta include, la final, mențiunea "CEL MAI BUN RAPORT PREȚ-CALITAE DIN ROMÂNIA", în parte de jos a ecranului fiind titrate textile: "Dacă găsești în altă parte mai ieftin primești de 2 ori diferența. Conform sondajului G. - 2015/2016 efectuat de organizația H.".

Raportat însă la concluziile sondajului efectuat, care nu susțin decât într-o anumită măsură poziția recurentei, și chiar la unele dintre argumentele acesteia, rezultă cu claritate faptul că această afirmație nu reflectă în mod adecvat realitatea, ci reprezintă doar o interpretare a unor date parțiale, obținute în urma sondării unui eșantion nereprezentativ, format dintr-o categorie restrânsă de persoane și un număr redus de respondenți, selectate dintr-o perspectivă partizană și asociate în vederea transmiterii unei anumite imagini, mesajul fiind, în consecință, incorect, de natură să încalce dispozițiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011.

Contrar afirmațiilor recurentei, un mesaj publicitar trebuie să ofere o informare corectă publicului general, nu doar unei categorii de persoane, iar această exigență nu poate fi înlăturată, raportat la scopul spotului publicitar, de invocarea unei prezumții în ceea ce privește conduita acesteia în relația sa cu clienții.

Atâta vreme cât scopul mesajului este de a atrage publicul, dimensiunea publicitară a comunicării nu poate fi ignorată, cu consecința corelativă a obligației, în contextul difuzării mesajului în spațiul public, a respectării dispozițiilor privind interzicerea publicității înșelătoare, adoptate de autoritatea mandatată să supravegheze această comunicare.

Nu în ultimul rând, în mod corect s-a raportat judecătorul fondului și la concluziile Consiliul Român pentru Publicitate (RAC), în condițiile în care acesta nu este nicidecum o autoritate specială de reglementare în domeniul Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă, ci o organizație profesională, non-guvernamentală, cu rol de autoreglementare în domeniul publicității, în sensul art. 21 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Nu există nicio dispoziție legală care să instituie în sarcina Consiliului Național al Audiovizualului, ca autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor media audiovizuale, potrivit art. 10 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, obligația de a solicita opinia organizațiilor profesionale cu rol de autoreglementare în domeniul publicității și de a se conforma conținutului acesteia, în cazul în care a fost solicitat.

Așadar, opinia Consiliului Român pentru Publicitate (RAC), emisă ca urmare a solicitării recurentei-reclamante, nu poate fi decât una facultativă, Consiliul Național al Audiovizualului având posibilitatea de a decide în cunoștință de cauză, dar și libertatea de a i se conforma sau nu după cum consideră de cuviință.

În consecință, Înalta Curte nu poate decât să concluzioneze că instanța fondului a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente la situația de fapt ce rezultă din înscrisurile cauzei, pronunțând o soluție legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 334 din 23 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 334 din 23 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 03 mai 2023.