ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 315/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.07.2021 pe rolul Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (AJPIS) Suceava, anularea în parte a Deciziei nr. 2858/27.04.2021, emise de AJPIS Suceava, respectiv să se stabilească calitatea sa de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 și acordarea indemnizației cuvenite pentru situația în care s-a aflat tatăl său, B., în calitate de titular al persecuției prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, și anume prizonier în U.R.S.S., respectiv pentru perioada 02.07.1941 - 12.11.1945, în condițiile art. 4, raportat la art. 17 din Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu data de 01.04.2021. A solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 725/04.11.2021, Tribunalul Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (AJPIS) Suceava. Împotriva sentinței de mai sus a formulat recurs recurentul-reclamant A., înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În recurs, recurentul-reclamant A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția astfel invocată.

Hotărârea atacată cu recurs în prezenta cauză Prin decizia nr. 402 din 10 mai 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea și a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; A respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, ca inadmisibilă; A respins cererea de suspendare, ca nefondată; A admis excepția inadmisibilității și a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 725 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială (A.J.P.I.S.) Suceava, ca inadmisibil.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 402 din 10 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A. în ceea ce privește respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul - lege nr. 118/1990, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, referitoare la sintagma "partea sovietică". În motivarea recursului arată că instanța a apreciat, în mod nelegal, că dispozițiile invocate ca neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei, interpretând eronat dispozițiile de drept procesual și substanțial. În esență, susține că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, întrucât sintagma criticată contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 53 din Constituția României, a art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și dispozițiilor art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană; că excepția de neconstituționalitate vizează dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, referitoare la sintagma "partea sovietică", potrivit cărora: "(2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: (...) b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului." Susține că excepția de neconstituționalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 144 lit. d) din Constituție și de art. 29 din Legea nr. 47/1992, inclusiv aceea de a avea legătură cu soluționarea cauzei. De asemenea, susține că textul de lege în discuție este lipsit de claritate, conform standardului de constituționalitate stipulat de art. 1 alin. (5) din Constituție și aduce atingere principiului egalității în drepturi stipulat de art. 16 alin. (1) din Constituție și al nediscriminării stipulat în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, consideră că sintagma "partea sovietică" nu este reglementat cu suficientă claritate, precizie și predictibilitate, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale, prin care s-a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească condițiile de previzibilitatea. În acest sens, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii, drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Menționează că dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 115/1938 au permis excluderea de la dreptul de a obține despăgubiri a persoanelor - cetățeni români - care nu au fost constituite prizonieri în timpul celui de al doilea război mondial de către partea sovietică, cu încălcarea principiului egalității și al nediscriminării, care este de esența cerințelor statului de drept, conform art. 16 alin. (2) din Constituția României, în condițiile în care nu există o justificare obiectivă și rezonabilă pentru o asemenea excludere. Din interpretarea dispozițiilor art. 5 din același decret rezultă că beneficiază de o indemnizație lunară în condițiile art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990 persoana al cărei autor a fost constituit prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, persoana antecesoare în drepturi a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, copilul care s-a născut după încetarea prizonieratului beneficiind de o indemnizație lunară în cuantum de 50% din indemnizația de care ar fi beneficiat părintele său decedat. Astfel, arată că din perspectiva chestiunii litigioase din prezenta cauză, și anume tratamentul juridic diferit al persoanelor prizoniere înainte și după data de 23 august 1944, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, iar măsurile reparatorii ce se acordă persoanelor ce se află în situațiile reglementate, trebuie să fie adoptate cu respectarea principiilor constituționale. Recurentul-reclamant reiterează starea de fapt și aspectele pentru care consideră că prin hotărârea recurată s-au interpretat greșit textele de lege aplicabile, în raport cu deciziile Curții Constituționale și cu principiul nediscriminării.

Apărările formulate în recurs Intimata-pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Suceava a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esență că instanța de recurs a reținut în mod corect că excepția de neconstituționalitate invocată cu privire la art. 1 alin. (2) din Decretul - lege nr. 118/1990 este inadmisibilă, în condițiile în care textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 august 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 25 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva sentinței nr. 725/04.11.2021 a Tribunalului Suceava, secția contencios administrativ și fiscal. În cadrul recursului, înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția astfel invocată. Prin decizia nr. 402 din 10 mai 2022, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, ca inadmisibilă, apreciind că textul de lege a cărui neconstituționalitate se invocă nu are legătură cu soluționarea cauzei. Înalta Curte apreciază că soluția Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal este corectă. Înalta Curte constată, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, examinând cererea de recurs, se constată că recurentul-reclamant nu a invocat încălcarea de către instanța de fond a vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității. De asemenea, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta a fost invocat în mod formal, fără a fi aduse argumente prin care să se susțină că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pentru ca instanța de recurs să procedeze la analizarea acestora. Astfel, simpla trimitere formală, cu caracter general, la un motiv de casare nu este suficientă pentru a fi analizat de către instanța de recurs, în lipsa unor argumente concrete care să-l susțină. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele considerente: Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 725 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, ca inadmisibil, reținând prevederile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora împotriva deciziei date de Agențiile județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București cu privire la stabilirea calității de beneficiar și a indemnizației lunare prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, persoana interesată poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, hotărârea tribunalului fiind definitivă. Cu alte cuvinte, instanța de recurs a respins recursul formulat de recurentul-reclamant ca inadmisibil, apreciind că acesta nu avea deschisă calea de atac a recursului, conform art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 și a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, ce au stat la baza respingerii cererii de recurs ca inadmisibile. Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că cerința legăturii cu soluționarea cauzei nu este îndeplinită în speță cu privire la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, întrucât acestea vizează condițiile pentru stabilirea dreptului, or, la acest moment procesual, în care nu se cunoaște soluția ce urmează a fi dispusă asupra excepției de neconstituționalitate a art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, ce stabilește caracterul definitiv al hotărârii tribunalului, nu este îndeplinită această condiție impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Astfel spus, în condițiile în care în fața instanței de recurs s-a analizat doar problema inadmisibilității căii de atac, din perspectiva art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, fără a fi analizate aspectele de fond ale cauzei, prima instanță a reținut în mod corect că dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 nu au legătură cu soluționarea cauzei la acest moment, acestea putând fi analizate doar în ipoteza constatării de către Curtea Constituțională a neconstituționalității dispozițiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, caz în care recurentul-reclamant are la îndemână posibilitatea formulării unei cereri de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ., potrivit căruia: "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții." Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 402 din 10 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul -lege nr. 118/1990.