Decizia nr. 3951/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Circumstanțele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 23.06.2021, pe rolul Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Suceava, anularea în parte a Deciziei nr. 1732/27.04.2021 emise de pârâtă și stabilirea calității reclamantului de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv să se stabilească indemnizația cuvenită pentru situația în care s-a aflat tatăl său, B., în calitate de titular al persecuției prev. de art. 1 alin. (2) lit. b), și anume prizonier în Germania în perioada 20.01.1945-12.11.1945, în condițiile art. 4 rap. la art. 17, începând cu data de 01.04.2021. 1.

Prin sentința civilă nr. 641 din 7 octombrie 2021, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului. 1.

Calea de atac exercitată împotriva sentinței primei instanțe. Cererea de sesizare a Curții Constituționale Împotriva sentinței Tribunalului Suceava, reclamantul A. a formulat recurs, înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 21.12.2021. În susținerea recursului, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În cursul soluționării recursului, la data de 21.03.2022, recurentul-reclamant a formulat două cereri de sesizare a Curții Constituționale prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, teza vizând "Hotărârea tribunalului este definitivă", și excepția de neconstituționalitate a art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, referitoare la sintagma "partea sovietică". 2. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs Prin decizia civilă nr. 403 din 10 mai 2022, Curtea de Apel Suceava a admis, în parte, cererea de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 raportat la art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza finală, art. 124 alin. (2), art. 129 din Constituția României cu referire la art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, ca inadmisibilă. A respins cererea de suspendare, ca nefondată. A admis excepția inadmisibilității și a respins recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 641 din 7 octombrie 2021 a Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. 3. Cererea de recurs Împotriva acestei decizii, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, ca inadmisibilă, recurentul-reclamant A. a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și sesizarea Curții Constituționale cu soluționare excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 referitoare la sintagma "partea sovietică". A susținut recurentul că în mod nelegal instanța a reținut că dispozițiile invocate nu au legătură cu soluționarea cauzei, interpretând eronat dispozițiile de drept procesual și normele de drept substanțial. Instanța a apreciat că nu s-a dovedit legătura dintre cauză și excepția de neconstituționalitate invocată, ori, legătura cu soluționarea litigiului având ca obiect acordarea unor drepturi stipulate în Decretul-lege nr. 118/1990 rezidă tocmai în modul în care urma instanța de recurs să constate lipsa de previzibilitate a textului legal incident. A precizat recurentul că, criticile de neconstituționalitate intrinsecă vizează modalitatea de reglementare a sintagmei criticate care contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și ale art. 53 din Constituția României, cât și dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și dispozițiilor art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană și a dispozițiilor art. 20, art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziții legale pe care le-a reprodus. În continuarea alegațiilor sale, recurentul-reclamant a reprodus conținutul excepției de neconstituționalitate invocată în fața Curții de Apel Suceava.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Suceava a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului ridicată din oficiu. 5.1. Instanța de control judiciar constată că recursul recurentului-reclamant A. nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Din lecturarea susținerilor recurentului, rezultă că acesta a invocat formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pentru că nu a evidențiat niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în aceste motive de casare. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului). Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ. Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 5.2. Raportat cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea recurentului A. de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea motivelor de casare. Recurentul-reclamant, după cum s-a expus, succint, la pct. 3 al prezentei decizii, s-a limitat la a-și exprima nemulțumirea față de soluția primei instanțe și la a reitera cuprinsul excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanței de recurs, fără, însă, a-și circumstanția în niciun mod criticile de nelegalitate și fără a motiva de ce instanța de fond ar fi pronunțat o hotărâre nelegală. Această critică ar fi presupus, în primul rând, arătarea incidenței unuia dintre motivele de casare prevăzute de lege sau identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material. În actuala reglementare a C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății, instanța de control judiciar având competența de a verifica exclusiv incidența vreunuia dintre motivele de nelegalitate expuse la pct. 1-7 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. sau încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, motiv prevăzut de pct. 8 al articolului menționat. O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. 5.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea recursului.