ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5910/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 08.03.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției nr. 3057/A/06.10.2020 emise în dosarul nr. x și a Rezoluției nr. 1498/02.02.2021 emise în dosarul nr. x și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, iar, în subsidiar, în cazul în care nu ar mai fi necesară completarea verificărilor, constatarea abaterii disciplinare și, conform principiului proporționalității, aplicarea sancțiunii avertismentului.

Prin sentința civilă nr. 1649 din 12 noiembrie 2021, Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție formulate de reclamant.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecății, Curtea de Apel București a interpretat nelegal dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reținând că încălcările flagrante și frapante săvârșite de către magistrat nu circumstanțiază săvârșirea abaterii disciplinare.

A invocat încălcarea de către magistrat a normelor procedurale referitoare la competență, la autoritatea de lucru judecat, la principiul non bis in idem și la tardivitatea plângerii, iar nu modul în care acesta a apreciat că se impune admiterea pe fond a plângerii formulate de către noul petent. Exercitarea dreptului de sesizare a CSM nu a vizat soluția pronunțată prin hotărârea judecătorească de către magistratul vizat, ci faptul că acesta nu i-a recunoscut calitatea de avocat, care ar fi atras competența curții de apel și a soluționat cauza cu care a fost învestit cu încălcarea normelor procedurale, deși cu privire la aceeași ordonanță de clasare se dispusese deja o soluție de respingere a plângerii formulate de către alt petent, ceea ce presupune o încălcare a autorității de lucru judecat și a principiului non bis in idem.

Chiar dacă magistratul și-a argumentat soluțiile de respingere a excepțiilor invocate, nu înseamnă că aceste soluții conturează opinia unei îndepliniri corecte a funcției de magistrat, modalitatea de soluționare a excepțiilor cu încălcarea gravă a normelor procedurale conturând, în fapt, ideea unei lipse a imparțialității.

A mai susținut recurentul că prima instanță a apreciat în mod nefondat că legea dă posibilitatea părților să uzeze de căile de atac ordinare/extraordinare ale căror condiții de exercitare intră în competența instanțelor, iar nu a Inspecției Judiciare, câtă vreme soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2019 nu este susceptibilă de căi de atac ordinare sau extraordinare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a făcut referire la Decizia nr. 3563 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2020, apreciind că situația este similară și în cazul de față, întrucât a trimis cerere de amânare pentru termenul din 12.11.2021 din motive temeinic și justificate, după cum reiese din e-mailul prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată. Înalta Curte a constatat că neadmiterea cererii de amânare este motiv de casare, la fel ca și în cazul de față, când a solicitat amânarea și a făcut dovada că nu se poate prezenta.

Pentru garantarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, instanța ar fi trebuit să amâne cauza și să acorde un nou termen, întrucât niciuna dintre părți nu a fost prezentă.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Decizia instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile părților și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nici Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin hotărârile pronunțate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților și activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

1.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, critica formulată de recurentul-reclamant, în sensul că prima instanță nu ar fi amânat judecata cauzei urmare a cererii sale, nu este aptă a demonstra încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă sancțiunea nulității, așa cum prevede cazul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reține că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. prevede că amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, "numai în mod excepțional" pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei, iar, la alin. (2), se prevede că, dacă instanța refuză amânarea judecății, la cererea părții, va amâna pronunțarea pentru a se depune concluzii scrise.

Prin urmare, procedura civilă nu instituie obligativitatea amânării judecății la cererea părții, soluția instanței cu privire la necesitatea acordării unui termen neputând constitui motiv de casare decât în condițiile în care respingerea cererii ar fi încălcat principiile unei judecăți echitabile, ipoteză care nu este incidentă în speță.

După cum reiese din încheierile de ședință, la termenul din 17 septembrie 2021, pricina a fost amânată, la cererea reclamantului, pentru a se comunica pârâtei Inspecția Judiciară cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Reclamantul a fost prezent în ședința de judecată și a primit termenul din 12 noiembrie 2021 în cunoștință.

La termenul din 12 noiembrie 2021, instanța de fond, luând act de faptul că pârâta a solicitat judecata în lipsă, a reținut cauza în pronunțare.

Deși reclamantul cunoștea termenul de judecată încă din data de 17.09.2021, cererea de amânare a fost depusă chiar în ziua ședinței de judecată, prin poștă electronică, la ora 08:50. La completul învestit cu soluționarea cauzei, a ajuns la ora 10:20, după terminarea ședinței de judecată, conform referatului întocmit de grefierul de ședință .

De altfel, singurul argument prezentat de recurentul- reclamant în devoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a constat în invocarea unei similitudini între cauza de față și situația din dosarul nr. x/2020, soluționat în recurs prin Decizia nr. 3563 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care a citat mai multe considerente.

Răspunzând și acestui argument al recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că circumstanțele celor două cauze nu sunt similare, pentru că, după cum reiese din conținutul deciziei menționate, instanța a admis recursul constatând că au fost încălcate și dispozițiile legale prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei nefiind depusă întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului atacat. Deci, nu sunt întemeiate susținerile recurentului, în sensul că respingerea cererii de amânare ar constitui în sine un motiv de casare.

1.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că instanța ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecției Judiciare și în acțiune vizând conduita și soluțiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 99

1

din lege, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menționate,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menționate, pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe.

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt și considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierile ce au produs nemulțumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Măsurile dispuse prin încheierea din 17 iunie 2020, prin încheierea din 13 august 2020 și prin încheierea nr. 332 din 27 august 2020 au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operațiuni de interpretare a normelor juridice specifice activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță.

Nu pot fi reținute nici alegațiile recurentului-reclamant în sensul că soluția pronunțată de magistrat nu ar fi susceptibilă de căi de atac ordinare sau extraordinare. Soluțiile pronunțate prin încheierile judecătorului de cameră preliminară, la care recurentul a făcut trimitere prin petiția adresată Inspecției Judiciare, sunt susceptibile de atac, conform normelor C. proc. pen.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1649 din 12 noiembrie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.