ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3076/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.07.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 15432/21.06.2018, cu consecința admiterii în totalitate a cererii de plată formulată pentru suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1544 din data de 22.04.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat, în parte, decizia nr. 6561/16.06.2017 emisă de pârât, în sensul că a admis cererea de plată a reclamantei pentru suma de 4.000 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând contravaloarea despăgubirilor morale, a menținut restul dispozițiilor acesteia. Totodată, a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 350 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs principal pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiate. În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanțe este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii. Consecința admiterii cererii de chemare în judecată este aceea a obligării pârâtului F.G.A. la reanalizarea cererii de plată ținând cont de eventuale considerente ale instanței de judecată (situația particulară a reclamantei, consecințele concrete ale faptei ilicite altele decât cele ce reies din înscrisurile aflate la dosarul administrativ, determinarea daunelor morale), însă, instanța de fond nu putea să dispună obligarea directă a pârâtului la plata sumei solicitate. Chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească. Însă, în speță, această situație nu se regăsește, iar instanța a stabilit criterii proprii, procedând și la individualizarea întinderii prejudiciului. Conform art. 13 din Legea nr. 213/2015: (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare. (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004. republicată, cu modificările ulterioare. Având în vedere prevederile citate din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015 precum și ale Legii nr. 503/2004, a apreciat recurentul că decizia emisă de pârât în exercitarea atribuțiilor specifice putea face doar obiectul controlului de legalitate al instanței. Referitor la majorarea daunelor morale prin sentința recurată, s-a apreciat că această dispoziție este nelegală având în vedere dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, în contextul în care pârâtul s-a raportat la Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale în caz de deces, procedură care nu contravine niciunei dispoziții legale. Or, astfel cum s-a stabilit în practica judecătorească națională, daunele morale se judecă în echitate, trebuie să asigure o reparație justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a asigurătorului care, potrivit legii, poate fi obligat și la plata acestui tip de daune. Așa cum și instanța de fond a stabilit: "Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere că acesta trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor (ori celor ce răspund pentru aceștia) și nici venituri nejustificate pentm victimele acestora". De asemenea, "încadrarea făcută de pârât la nivelul pragului 1 din anexa arătată este corectă", iar în același timp specifică în mod contradictoriu că, suma plătită drept despăgubire morală este insuficientă. Situația premisă pentru exercitarea atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților este falimentul unei societăți de asigurare. Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A. Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile F.G.A., întrucât Fondul nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. În lipsa unor criterii și limite legale de stabilirea cuantumului daunelor morale, recurgerea la o procedură legală standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative precum și a unui tratament echitabil, din partea F.G.A. care nu preia funcțiile unui asigurător, ci are menirea de a acoperi despăgubirile pentru creditorii societăților de asigurare aflate în faliment. Prin urmare, recurentul apreciază că sunt contradictorii considerentele instanței câtă vreme, pe de o parte, se reține că pârâtul nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorului și nu datoarează despăgubiri prin efectul legii, iar încadrarea făcută este corectă la nivelul pragului 1 din anexa procedurii de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, pentru ca apoi să se rețină "că suma de 4000 euro ar fi rezonabilă și justificată".

Apărările formulate de reclamantă și recursul incident Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat. Reclamanta A. a declarat, totodată, recurs incident împotriva sentinței instanței de fond, apreciind că suma de 4000 euro acordată de instanța de fond nu este de natură a acoperi suferința și trauma prin care a trecut. Procedura internă invocată de către F.G.A este arbitrară, abuzivă și nerezonabilă și nu poate fi ridicată la rang de act administrativ cu caracter normativ pentru a fi obligatorie pentru instanțele de judecată, Recurenta sollicită instanței de recurs să constate că suma de acordată este una insuficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, având în vedere repercusiunile asupra vieții personale și profesionale. Astfel, durerile resimțite au fost insuportabile, chiar și în condițiile în care i-au fost administrate calmante. Recurenta a fost internată la secția ortopedie, unde a avut nevoie mereu de o persoană care să o ajute să mănânce, să îi administreze tratamentul, să o susțină la ridicare și mișcare. Dincolo de durerile fizice pe care le-a resimțit, a fost extrem de afectată din punct de vedere psihic. Astfel, a rămas cu o stare de teamă, fiindu-i frică să meargă pe stradă, să aștepte pe trotuar, simțindu-se în pericol mereu. O perioadă a mers la psiholog, fiind diagnosticată cu depresie posttraumatică, însă din cauza problemelor financiare nu a putut să continuie ședințele recomandate în acest sens. F.G.A. a tratat cu lejeritate leziunile menționate în certificatul medico-legal eliberat de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici", prin care s-a stabilit un număr de 25-30 zile de îngrijiri medicale și ignoră faptul că acestea nu pot fi acoperite cu suma de 4000 euro acordată de instanță și cu atât mai puțin cu suma de 6000 RON acordată de Fond. În final, reclamanta susține că pretențiile sale nu sunt disproporționate în raport de consecințele accidentului suferit, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, iar daunele trebuie dozate în funcție de gravitatea faptei și reparația trebuie să fie egală cu paguba. Acestea sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs de accident. Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe de acordare a cheltuielilor de judecată constând doar în taxa judiciară de timbru achitată, iar nu și onorariul avocatului, deși dovada achitării acestuia fusese depusă împreună cu acțiunea formulată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 15432/21.06.2018, cu consecința admiterii în totalitate a cererii de plată formulată pentru suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale. Prima instanță a admis, în parte, cererea dedusă judecății, a anulat, în parte, decizia contestată și a admis cererea de plată a reclamantei pentru suma de 4.000 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând contravaloarea despăgubirilor morale, respingând restul pretențiilor ca neîntemeiate. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, a apreciat că, suma de 4.000 euro reprezentând daune morale, apare ca fiind rezonabilă și justificată, fiind de natură să repare prejudiciul suportat de reclamantă. Fiind învestită cu soluționarea cererilor de recurs formulate în cauză, cu prioritate Înalta Curte constată, în privința motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, iar prima instanță a prezentat motivele reținute în fundamentarea soluției pronunțate. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat prin ambele recursuri promovate în cauză și potrivit acestuia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate . Astfel, în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective. Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a evidențiat consecințele negative suferite de reclamantă în plan psihic și afectiv, reținând că au fost considerabile, la fel și intensitatea cu care au fost percepute de aceasta. Or, în contextul faptic, F.G.A. nu se putea raporta la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale și convenționale în această materie. De asemenea, trebuie subliniat și faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) din C. civ. justifică depășirea pragurilor stabilite prin Decizia nr. 12847/07.02.2018 adoptată de F.G.A., act normativ cu o forță juridică inferioară C. civ. Totodată, Înalta Curte constată că procedura internă în discuție contravine și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora: "Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității". Instanța de recurs reține că dispozițiile normative invocate, calitatea de persoană juridică de drept public și scopul înființării Fondului nu justifică instituirea acestor praguri valorice și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia. Față de aceste aspecte, Înalta Curte va avea în vedere aspectele de fapt din care rezultă consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială etc., ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Prin urmare, în ceea ce privește prejudiciul moral concretizat într-o suferință psihică, ceea ce trebuie evaluat este gravitatea suferinței și, întrucât prejudiciul analizat rezultă din încălcarea unor drepturi fundamentale, evaluarea gravității suferinței produse trebuie să se facă ținând seama de importanța valorilor nepatrimoniale lezate, de situația personală a victimei, de personalitatea și psihologia ei, de intensitatea și durata suferințelor psihice încercate. Așa fiind, în mod corect a apreciat prima instanță că acordarea sumei de 4000 Euro apare ca rezonabilă și justificată, fiind de natură să repare prejudiciul suportat de reclamantă, iar susținerile și criticile recurentului-pârât, cât și ale recurentei-reclamante sunt neîntemeiate și vor fi respinse. Cu privire la critica pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților vizând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu pot conduce la reformarea sentinței de fond, controlul de legalitate instituit prin art. 18 din Legea nr. 554/2004 fiind un control de plină jurisdicție, care implică anularea actului vătămător, recunoașterea dreptului pretins, dar și repararea pagubei. Din actele dosarului, așa cum s-a arătat mai sus, rezultă fără putință de tăgadă consecințele deosebite ale accidentului rutier în care a fost implicată reclamanta. Înalta Curte constată că instanța de fond nu s-a substituit pârâtului, ci a exercitat prerogativele conferite de lege, respectiv controlul de legalitate al actului și repararea prejudiciului provocat prin emiterea unui act administrativ nelegal, iar faptul că în urma analizei a dispus acordarea daunelor morale în cuantum mai mare decât cel stabilit prin actul administrativ emis de pârât nu poate reprezenta o depășire a atribuțiilor ce-i revin ori o imixtiune în atribuțiile Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților. Nefondat este și argumentul recurentei-reclamante vizând greșita soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocatului care a asigurat asistența juridică în fața primei instanțe, în contextul în care potrivit dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. "cel care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar în prezenta cauză reclamanta nu a depus dovada achitării onorariului până la momentul precizat, ci abia în recurs, astfel că instanța nu se putea pronunța în sensul solicitat. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri promovate în cauză, ca nefondate.