ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2888/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice și Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, A. și B., a solicitat: admiterea acțiunii, desființarea Rezoluției inspectorului (de clasare) din data de 15.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare privind pe d-nele judecător A. și B. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) (tezele I și II), s și ș din Legea nr. 303/2004.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 619 din 29 martie 2022, a respins cererile conexate formulate de reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, A., ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice si Izotopice-ICSI Rm. Vâlcea a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a aplicat eronat principiul independenței judecătorului prin raportare la consacrarea sa în disp. art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (3), art. 125 din Constituție, art. 2 din lege nr. 303/2004, art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din legea 303/2004, art. 6.1. CEDO ca fiind de natură să excludă analiza pe fond a condițiilor răspunderii disciplinare prin raportare la disp. art. 99 lit. s) teza a doua din legea 303/20047. Printr-o astfel de motivare a hotărârii s-a ajuns practic la excluderea incriminării acestei fapte disciplinare, refuzând o analiză coroborată și sistematică a normelor respectiv a art. 99 lit. s) cu art. 99 indice 1 din legea 303/20048. Motivarea instanței de fond poate fi interpretată fie că ar crea o lex tertia, fie că refuză aplicarea normei explicite, interpretând eronat chiar disp. art. 65 alin. (3) din legea 317/2004 care consacră competența/atribuțiile Inspecției judiciare/inspectorilor judiciari de a face "analiza, verificare și control în domeniile specifice de activitate". În opinia recurentului, instanța a refuzat să facă aplicarea acestei norme care permite explicit analiza faptei disciplinare de a încălca cu știință sau neglijență normele de drept material ori procesual, pronunțând o hotărâre care este vădit contrară raționamentului juridic și acceptând astfel vătămarea unei persoane în acest mod. Recurentul consideră că în mod nelegal instanța de fond și-a motivat soluția pe dispozițiile art. 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 sub aspectul instituirii limitelor de verificare ale IJ, anume cu respectarea "principiilor independenței judecătorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat", ca fiind de natură să înlăture verificarea elementelor constitutive ale faptei disciplinare (încălcarea cu știință sau neglijență a normelor de drept material ori procesual, pronunțând o hotărâre care este vădit contrară raționamentului juridic). De asemenea, se mai susține că în mod nelegal, instanța de fond a reținut că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 250/2018 ar împiedica cercetarea abaterilor disciplinare săvârșite în cursul soluționării procesului care s-a finalizat prin acea hotărâre definitivă. Prin modalitatea deficitară, restrictivă și excesiv de formalistă de interpretare a instanței de fond, s-ar ajunge la concluzia arbitrară că devine imposibilă cercetarea unei abateri disciplinare în ipoteza în care a intervenit autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Mai mult, viziunea instanței de fond și refuzul analizei de fond a condițiilor abaterilor disciplinare rezultă din chiar paragrafele finale ale hotărârii in care practic neagă accesul la plângerea adresată instanței consacrate de decizia CCR 397/2004, pe motiv că "răspunderea disciplinară are caracter personal, iar cel care formulează sesizarea nu este parte a raportului de drept disciplinar". În baza art. 6 par. 1 CEDO, dreptul la o instanță include nu numai dreptul de a iniția o acțiune, ci și dreptul la soluționarea juridică a litigiului {Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții c. României (MC), p.86; Kutic c. Croației, p.25, 32). Dreptul de acces la justiție este efectiv când individul poate contesta concret orice act care aduce o ingerință în drepturile sale (Bellet c. Franței, p.36-38). Instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2014 9, considerând în mod eronat că nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale faptei descrise de această normă, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât această analiză nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Instanța de fond nu a analizat sub acest aspect in concreto legalitatea solicitărilor. Astfel, prin sesizarea disciplinară, s-a solicitat analizarea temeiniciei și a legalității pct. 5.2 al Rezoluției din 15.10.2018, în care se reținuse eronat următoarele aspecte: - ICSI nu ar fi menționat elementele care ar releva existența indiciilor privind această abatere disciplinară; - argumentele care au stat la baza soluției pronunțate de cele două judecătoare ar fi fost prezentate în considerentele hotărârii, fiind detaliate motivele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței; - faptul că starea de fapt reținută este neconformă realității nu ar fi un caz de motivare contrară raționamentului juridic. Se mai arată că instanța de fond nu analizează motivul de nulitate invocat cu privire la rezoluția de clasare atacată, pe aspectele pentru care seconsideră incident art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004. În secțiunea a II-a a plângerii disciplinare, este prezentat, în mod detaliat, cum cele două doamne judecătoare au ignorat cu desăvârșire probele existente la dosar, au ignorat statuările ÎCCJ din decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii și au aplicat eronat efectele acesteia în raport de alt înscris decât cel la care se referă decizia RIL. În concret, instanța de fond nu analizat lipsa din verificarea IJ a existenței reale la dosarul soluționat de intimate a procesului-verbal de finalizare a cercetării disciplinare și modul în care acestea ar fi trebuit să calculeze termenul în raport de data procesului-verbal nr. x/17.07.2014, depus ca probă în prezenta cauză, proces-verbal așa cum impune RIL nr. 16/2012. Or, tocmai ignorarea acestuia și luarea în considerare a datei unui act care avea un cu totul alt conținut, înregistrarea în evidentele societății a unui proces-verbal al comisiei de inventariere, care doar înștiința conducerea că s-au constatat anumite lipsuri în gestiune ca urmare a efectuării inventarierii bunurilor din gestiunea angajatului, anume procesul-verbal nr. x/27.06.2014. Pe baza acestei constatări, în mod legal s-a dispus declanșarea cercetării disciplinare finalizate prin procesul-verbal nr. x/17.07.2014. În raport de această dată și acest înscris, inspectorul judiciar și instanța de judecată învestită cu acțiunea prezentă trebuia să constate că erau întrunite condițiile constitutive ale faptelor disciplinare reclamate, având în vedere că concluzia nulității deciziei de concediere nr. 52/14.08.2014 era contrară raționamentului logico-juridic, fiind vădit emisă cu respectarea prevederilor deciziei RIL reținute doar generic în considerentele hotărârii. Recurentul mai consideră că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2014, apreciind în mod eronat că nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale faptei descrise de această normă. Este total nefondat considerentul instanței potrivit căruia faptele reclamate ar face parte din raționamentul-logico judiciar al magistraților chemați să instrumenteze o cauză. Astfel, instanța de fond trebuia să constate îndeplinirea condițiilor abaterii disciplinare, întrucât era evident că nu era vorba doar de o apreciere eronată a probelor, ci de o exercitare a funcției cu rea-credință (sau cel puțin cu gravă neglijență). Or, analiza unei astfel de situații din perspectiva răspunderii disciplinare este în competența Inspecției Judiciare, nefiind vorba de un control jurisdicțional, ci de unul disciplinar. Nelegalitatea hotărârii atacate rezidă și din lipsa motivării privind analiza laturii subiective a abaterilor disciplinare reclamate. Or, tocmai latura subiectivă a faptelor sesizate de ICSI este cea care, în cazul de față, indica prezența abaterilor disciplinare. În materia răspunderii disciplinare a magistraților, latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, constituie atitudinea psihică a judecătorului care a săvârșit o faptă ilicită, față de aceasta și față de urmările faptei. Recurentul apreciază că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este incident deoarece este străin de natura cauzei argumentul de la pag. 32 din hotărâre privind neîndeplinirea condițiilor uneia dintre faptele disciplinare, privind încălcarea principiului disponibilității. Se reține în hotărâre pretinsa incidență a art. 6 alin. (2) din Codul Muncii, potrivit căruia "(2)Tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale." În primul rând, hotărârea nu este clară cu privire la relevanța pe care ar putea să o aibă aceste dispoziții legale. Astfel, instanța a încălcat principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului, situație încadrabilă în fapta disciplinară prevăzută de art. 99 indice 1 din legea 303/2004. Încălcarea principiului disponibilității este cu atât mai gravă cu cât pretinsele nulități absolute cercetate de către instanță nu erau prevăzute expres de lege, deci constau în nulități virtuale, situație în care cel care invocă acest tip de nulitate are obligația de a dovedi existența unei vătămări, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Or, dacă angajatul nu a invocat niciun fel de vătămare, cu atât mai puțin nu putea instanța de judecată să o facă în locul acestuia. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că prima instanță a constatat, în mod judicios, că nu sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că nu i-au fost luate în considerare și analizate abaterile disciplinare sesizate în privința modului de soluționare a dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel Pitești, prin decizia nr. 250 din 25 ianuarie 2018, instanța apreciind că motivarea rezoluțiilor atacate este corespunzătoare manierei de formulare a criticilor și exigențelor decurgând din dispozițiile legale și constituționale evocate. De asemenea, instanța de fond a constatat că situația de fapt este clară și legal stabilită, rezultând, pe de o parte, că verificările prealabile au fost complete, fiind efectuate asupra tuturor aspectelor semnalate și în limitele de competență prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, că, în conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (1) și (3), ale art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, și din reglementările cuprinse în art. 12 și următoarele din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, vizând procedura efectuării verificărilor prealabile, petiționarii nu au atribuții în ceea ce privește stabilirea cadrului verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare aflată pe rolul Inspecției Judiciare, acesta fiind atributul exclusiv al inspectorilor judiciari. Înalta Curte constată că temeinic și legal s-a reținut că cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (în vigoare pe parcursul întregii proceduri de soluționare a sesizării formulate de reclamant), care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare. Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat că rezoluțiile contestate nu cuprind statuări neîntemeiate sau nelegale, ci unele fundamentate pe dispozițiile incidente, respectiv pe prevederile din Legea nr. 303/2004, din Legea nr. 304/2004, republicată, din C. proc. pen., pe normele din art. 45 alin. (3) și (4) și art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și pe Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție (toate în forma în vigoare la momentul soluționa ii plângerilor). În consecință, în mod legal și argumentat instanța de fond a constatat că soluțiile din cele două rezoluții contestate sunt motivate rezonabil și că Inspecția Judiciară nu a depășit limitele marjei sale de apreciere, astfel încât neregularitățile invocate de recurentul-reclamant, sub aspectele în discuție, nu au relevanță disciplinară. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond a reținut, că inspectorul judiciar desemnat să soluționeze sesizarea a procedat la efectuarea verificărilor prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și a valorificat toate informațiile relevante în cuprinsul Rezoluției de clasare, în raport de criticile formulate în sesizare. Totodată, prin rezoluția de soluționare a plângerii au fost analizate criticile formulate de recurentul-reclamant, procedându-se la o nouă verificare a informațiilor relevante în cauză. Astfel, s-a reținut că nu se poate susține că Inspecția Judiciară ar fi refuzat soluționarea sesizării formulate ci, dimpotrivă, instanța de fond a observat că sesizarea a fost analizată, pârâta dând răspuns tuturor aspectelor invocare în legătură cu săvârșirea de către magistrat a abaterilor disciplinare. Instanța de fond a reținut că fiecare dintre aspectele menționate în sesizare au fost reluate și soluționate în detaliu, în rezoluțiile criticate, fiind expuse pe larg argumentele pentru care s-a apreciat că nu există indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare, textele de lege incidente, precum și motivele pentru care se impun a fi înlăturate argumentele contrare ale titularului sesizării. În aceste condiții în mod corect a apreciat instanța că ambele rezoluții sunt corespunzător motivate, nefiind necesară constatarea nelegalității lor. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Nici critica privind încălcarea principiului disponibilității nu este întemeiată și nu poate fi primită. Principiul disponibilității este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, iar judecătorul este obligat să respecte limitele acțiunii astfel cum acestea au fost determinate de reclamant, respectiv pe baza cererii și în limitele sesizării. Înalta Curte constată că instanța de fond nu a depășit limita sesizării și nici nu a considerat că obiectul acțiunii și natura litigiului sunt altele decât cele invocate de recurentul-reclamant. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.