ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 997/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamantul Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice și Izotopice - I.C.S.I. Râmnicu Vâlcea a chemat in judecata pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, Autoritatea de Management pentru POS CCE, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 18644/03.11.2014 prin care a fost admisa in parte contestația formulata de reclamant împotriva notei de constatare a neregulilor si de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/21.08.2014; anularea în totalitate a Notei de constatare a neregulilor si de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/21.08.2014; obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cereri.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3232/04.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea și s-a anulat în parte decizia nr. 18644/03.11.2014, emisă de pârâtă, doar în ceea ce privește dispoziția de a se emite un nou titlu de creanță pentru recuperarea sumei de 33443,3 RON "cu TVA, reprezentând corecție financiară de 10 % din valoarea contractului de achiziție publică nr. x, încheiat cu S.C. A. SRL"; s-a respins în rest acțiunea. Prin Decizia nr. 162/17.01.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția lipsei de interes a recurentului reclamant invocată de recurentul pârât, au fost admise recursurile formulate de reclamant și pârât, s-a casat sentința atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 19.04.2019 sub nr. x/2015*. În cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, la data de 25.06.2019, pârâtul Ministerul Fondurilor Europene a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că cererea a fost depusă cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (5) din legea nr. 554/2004 și excepția lipsei de interes în promovarea cererii. Pe fondul cauzei, a soliticta respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2496 din 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a constatat decăzută pârâta din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive; s-a respins, ca inadmisibilă, excepția lipsei de interes, invocată de către pârâtă; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnoligii Criogenice și Izotopice -I.C.S.I. Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, Autoritatea de Management pentru POSCCE prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Reclamantul INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU TEHNOLOGII CRIOGENICE ȘI IZOTOPICE - ICSI RÂMNICU-VÂLCEA a formulat recurs, prin care a solicitat casarea sentinței, iar în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: I. Nelegalitatea sentinței prin raportare la motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurenta a arătat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., întrucât instanța de rejudecare a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din Cod. Astfel, nelegalitatea sentinței rezultă, în primul rând, din faptul că au fost încălcate limitele casării, întrucât greșit s-a reținut pretinsa respingere de către ICCJ a criticii referitoare la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 66/2011, când în realitate prin decizia de casare a fost admisă această critică. Astfel, admițând motivul de recurs formulat de institut cu privire la aplicarea retroactivă a prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, instanța de casare a stabilit că interpretarea O.G. nr. 79/2003 trebuie să se facă în concordanță cu cadrul normativ european, din perspectiva interpretării noțiunii de "abatere/neregularitate", în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/1995, art. 2, pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006. A statuat că noțiunea de "abatere" se impune a fi analizată în corelație cu noțiunea de "prejudiciu", prin prisma Regulamentului nr. 2988/1995 și Regulamentului CE nr. 1083/2006, în vigoare la data organizării procedurii de achiziție publică și a jurisprudenței CJUE relevante în materie (C-465/10, pct. 32 și 47 și C-199/03, pct. 31, C-199/03, pct. 15). II. Nelegalitatea sentinței prin raportare la motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. Astfel, în considerentele hotărârii instanței de rejudecare nu au fost analizate punctele III 1 și 2 din acțiunea introductivă, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Instanța de rejudecare nu s-a pronunțat asupra legalității, în fond, a procedurii de achiziție publică finalizată cu încheierea contractului de furnizare nr. x/10.09.2010, procedură care s-ar fi desfășurat cu pretinsa încălcare a art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006. În legătură că acest aspect, prin acțiunea introductivă, a argumentat că este lipsită de relevanță neincluderea mențiunii "sau echivalent" în contextul solicitării prezentării standardelor ISO 9001 și ISO 14001, având în vedere că acestea sunt standarde internaționale, recunoscute la nivel mondial, care nu dețin un echivalent. Pe baza lor sunt reglementate alte standarde similare. Standardul este un document, conceput prin consens și aprobat de un organism recunoscut, care stabilește pentru uzul comun și repetat, reguli, coordonate sau caracteristici pentru activități sau rezultatele lor, cu scopul de a atinge gradul optim de ordine într-un context dat. Având în vedere diferentele existente și legitimate dintre diferitele piețe, un Standard International reprezintă o soluție internațională unică sub toate aspectele ei. Organizația Internațională pentru Standardizare (I.S.O.) este o rețea de institute naționale de standardizare din 157 de țări, cu câteun singur reprezentant pe țară, cu Secretariat central în Geneva, Elveția, care coordonează întreg sistemul. ISO 9001 este standardul internațional care stabilește cerințele pentru un sistem de management al calității atunci când o organizație are nevoie sa demonstreze capabilitatea sa de a furniza consecvent produse care satisfac cerințele clientului si cerințele reglementarilor aplicabile, si urmărește sa crească satisfacția clientului prin aplicarea eficace a sistemului, inclusiv a proceselor de imbunatatire continua a sistemului si prin asigurarea conformității cu cerințele clientului si cu cele ale reglementarilor aplicabile. ISO 14001 este standardul internațional de management al mediului care asigură ca impactul activităților unei organizații asupra mediului înconjurător să fie controlate și pe cât posibil diminuate. Începând cu anul 1996, standardul ISO 14001 a devenit standardul fundamental pentru sistemele de management de mediu, el fiind recunoscut la nivel global ca singurul standard de referință pentru certificarea sistemelor de management de mediu. Standardele internaționale ISO 9001 și ISO 14001 stau la baza oricărei confirmări/acreditări (internaționale, europene sau naționale) de îndeplinire a acestor standarde. La baza tuturor standardelor emise de astfel de organisme, în domeniul managementului calității sau mediului se află ISO 9001 sau ISO 14001. Față de aceste aspecte, sunt nelegale considerentele privind pretinsa omisiune a autorității contractante prin care s-a reținut pretinsa încălcare a prevederilor art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006. Totodată, instanța de rejudecare nu a răspuns nici la argumentul invocat cu privire la faptul că solicitarea standardelor internaționale ISO 9001 și ISO 14001 este legală, nefiind de natură să îngrădească accesul vreunui ofertant. Lipsa mențiunii "sau echivalent" ar fi avut relevanță doar în situația solicitării unor standarde naționale sau europene, pentru care pot exista standarde echivalente emise de alte state sau continente, situație care nu este incidență în speță. Astfel, pretinsa limitare a accesului la procedură ar fi existat doar dacă s-ar fi constatat o îngrădire concretă a accesului unui ofertant care ar fi depus un ipotetic standard echivalent ISO 9001 sau ISO 14001, pe care institutul autoritate contractantă nu l-ar fi luat în considerare, situație care nu s-a întâmplat. In acest sens, se arată că, deși au fost cerute clarificări de către 2 societăți, niciuna dintre acestea nu s-a referit la condițiile standardelor ISO 9001 sau ISO 14001. La momentul publicării documentației de atribuire în SEAP, nu s-au solicitat modificări la această cerință, întrucât autoritatea contractantă nu poate sa îngrădească ceea ce legea permite în mod expres și explicit (avem în vedere art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, ce va fi analizat în cele ce urmează). Pentru a stabili dacă aplicarea corecției a fost sau nu justificată, trebuie pornit de la rațiunea, scopul instituirii cerinței din art. 35 alin. (6) lit. a) teza finală (prevederea "sau echivalent"). Acest scop este respectarea principiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 34/2006: nediscriminarea si tratamentul egal al ofertanților în cadrul procedurii de achiziție publică, de natură a asigura accesul egal la procedură. Prin urmare, chiar dacă nu a fost făcută mențiunea în documentația de atribuire a sintagmei "sau echivalent", institutul, în calitate de autoritate contractantă, nu ar fi putut niciodată respinge ca neconformă o ofertă care ar fi conținut un standard echivalent, întrucât textul de lege mai sus menționat ar fi obligat la luarea în considerare a acesteia. Făcând aplicarea regulilor de interpretare sistematică ale normei legale pretins încălcate, rezultă că art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 lămurește modul în care s-ar aplica art. 35 alin. (6) lit. a) teza finală, în sensul că, și în situația în care nu ar fi fost respectate prevederile din urmă, s-ar fi aplicat mecanismul de protecție instituit prin art. 36 alin. (1) și oferta nu ar fi putut fi respinsă. Concluzionând, se va aplica întotdeauna cu prioritate norma din art. 36 alin. (1), atunci când din documentație s-a omis mențiunea "sau echivalent" lângă standarde cum sunt cele din prezenta cauză. III. Nelegalitatea sentinței prin raportare la motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Este incident acest motiv de casare, întrucât instanța de rejudecare a interpretat și a aplicat greșit prevederile Regulamentului 1083/2006, ale Regulamentului 2988/1995 și ale O.G. nr. 79/2003 în ceea ce privește definiția noțiunii de "neregularitate"/"abatere"/"neregulă", prin raportare la art. 35 alin. (6) din O.U.G. nr. 34/2006, reținând nelegal că pretinsa omisiune a institutului autoritate contractantă s-ar încadra în accepțiunea dată acestor noțiuni. Astfel, nelegalitatea sentinței recurate este generată de aspectul că, în mod eronat, instanța de rejudecare a considerat că omisiunea autorității contractante de a include mențiunea "sau echivalent" ar constitui o pretinsă neregulă/abatere/neregularitate în accepțiunea definițiilor de mai sus, întrucât, în realitate, nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile prevăzute alternativ referitoare la producerea unei prejudiciu real sau eventual. Pretinsa omisiune nu reprezintă o încălcare a normelor comunitare/abatere de la legalitate întrucât nu are ca efect producerea unui prejudiciu cert la adresa bugetului general al Uniunii Europene. Producerea unui prejudiciu cert pentru bugetul general al Uniunii Europene este prevăzută ca o condiție sine qua non de O.G. nr. 79/2003 și ca o condiție alternativă de prevederile Regulamentului 2988/1995 și ale Regulamentului 1083/2006. Se impune subliniat faptul că emitentul actului contestat nu a probat existența unui prejudiciu cert, decurgând din pretinsele nereguli constatate, astfel cum s-a stipulat expres prin art. 2, lit. a) din O.G. nr. 79/2003, normă respectată de subscrisa la data achiziției publice (2010); dispoziția legală evocată anterior se coroborează și cu art. 3 și art. 6, alin. (5) din H.G. nr. 1510/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003, în conformitate cu care cuantumul prejudiciului va fi stabilit la data Ia care acesta a fost produs, ceea ce înseamnă că valoarea creanței bugetare se determină exclusiv în funcție de cuantumul prejudiciului produs, dacă se constată producerea lui. În speță, organismul emitent ale notei de constatare contestate în pricina de față nu a probat că așa-zisele nereguli au avut ca rezultat producerea unui prejudiciu cert, cu alte cuvinte, nu s-a răsturnat sarcina probei instituite în favoarea noastră prin norma juridică internă previzibilă la data întocmirii documentației de atribuire, respectiv art. 2, lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Același silogism a fost expus și în decizia nr. 66/2015 a Curții Constituționale, din examinarea căreia rezultă că O.G. nr. 79/2003 condiționează aplicarea unei corecții de constatarea prealabilă a unui prejudiciu. Faptul că autoritatea de control a aprobat la plată toate cererile de rambursare demonstrează legalitatea operațiunilor asupra cărora nu se justifică aplicarea de corecții financiare; per a contrario, Statul, prin organele sale, poartă răspunderea gestionării și controlului programelor operaționale, mai ales atunci când pretinsele prejudicii potențiale rezultă din vina sau neglijența proprie. Nu s-a dovedit de intimatul-pârât în cadrul procedurii de control că ar fi fost restricționat accesul la procedură al unor operatori economici care nu ar fi deținut un certificat de indeplinire a standardelor ISO 9001 si ISO 14001, dar ar fi deținut unul echivalent neluat în considerare. Totodată, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse ca probe de pârât în faza de fond în primul ciclu procesual, în Raportul de activitate întocmit de Compartimentul de Verificare a Achizițiilor Publice (CVAP) nu a fost constatată nicio neconcordanță, reținându-se că: nu au fost întocmite Note intermediare și nu s-a emis Aviz consultativ; caietul de sarcini a fost analizat numai din punct de vedere al conținutului de elemente care ar putea avea ca efect introducerea unor obstacole nejustificate, de natură să restrânsă concurenta. Procedura de achiziție a fost verificata chiar de intimatul-pârât cu ocazia verificării documentației care a stat la baza cererii de rambursare, fără a ridica nicio obiecție cu acea ocazie. Pretinsa omisiune nu reprezintă o încălcare a normelor comunitare/abatere de la legalitate întrucât nu putea avea ca efect producerea unui prejudiciu eventual la adresa bugetului general al Uniunii Europene. Sunt nelegale considerentele instanței de rejudecare potrivit cărora: "Pentru a se constata existența unei nereguli nu este necesară dovedirea unui prejudiciu, ci doar să se constate că încălcarea are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii. Așadar, dacă se constată, cu ocazia unor verificări ulterioare că au fost încălcate prevederi ale legislației naționale sau comunitare, autoritatea de management are obligația luării măsurilor de sancționare a neregulilor, putând aplica reduceri procentuale din sumele solicitate la rambursare." Practic, nelegalitatea sentinței rezultă tocmai din aspectul că instanța de rejudecare, interpretând și aplicând eronat prevederile din cele două Regulamente europene ce definesc neregularitatea/abaterea, a apreciat greșit că orice eventuală nerespectare a unei norme comunitare (oricât de minoră și neînsemnată ar fi aceasta) ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii Europene, fiind astfel o neregulă ce impune aplicarea unei corecții. Or, o astfel de concluzie este complet nelegală, dispozițiile din Regulamentul 1083/2006 și din Regulamentul 2988/1995 fiind astfel interpretate și aplicate greșit. Din interpretarea sistematică a prevederilor Regulamentului 1083/2006, rezultă că statele membre nu sunt obligate să aplice corecții pentru orice eventuală încălcare a unei norme de drept al UE identificată în urma verificării specifice, urmând să aprecieze de la caz la caz, în funcție de "pierderea care rezultă pentru fonduri". Astfel că încadrarea respectivei abateri de la legalitate în noțiunea de "neregularitate" și aplicarea unei eventuale corecții este analizată în funcție de natura și de gravitatea acesteia,în funcție de pierderea financiară care rezultă pentru fonduri, corecțiile fiind aplicate numai dacă sunt necesare. În acest sens, chiar dacă "neregularitatea" și aplicarea corecțiilor sunt reglementate cu prioritate de dreptul Uniunii, prin prevederile Regulamentului 1083/2006, procedurile concrete de aplicare a controalelor, măsurilor și sancțiunilor comunitare sunt reglementate prin legislația statelor membre (cu condiția respectării dreptului comunitar aplicabil), așa cum rezultă chiar din Preambulul Regulamentului 1083/2006. În concret, Regulamentul 1083/2006 prevede că statele membre sunt cele care, în esență, trebuie să stabilească dacă o eventuală nerespectare a normelor dreptului UE este de natură să producă un eventual prejudiciu bugetului Uniunii Europene. Or, această analiză trebuie făcută de la caz la caz, în funcție de mai multe criterii (mai sus menționate), inclusiv prin raportare la sistemele proprii ale statelor membre de detectare și corectare a neregularităților și a încălcărilor dreptului Uniunii, pentru a se garanta punerea în aplicare eficientă și regulată a programelor operaționale. Aceeași concluzie reiese și din analiza legalității procedurii prin prisma jurisprudenței UE, cu care legislația internă trebuie să se armonizeze și să se coreleze. Insă, instanța de casare, în mod nelegal, nu a analizat din acest punct de vedere incidența raționamentului din Concluziile avocatului general în cauza C-406/14 (punctele 57- 61). Hotărârea din Cauza C-406/14 este relevantă sub aspectul aplicării prioritare atunci când se analizează în concret dacă este cazul aplicării unei corecții, cu atât mai mult cu cât nu se demonstrează un prejudiciu adus fondurilor. Astfel că, încadrarea pretinsei omisiuni în noțiunea de "abatere/neregulă" ar fi trebuit să se facă și prin raportare la un real control de proporționalitate al modului de aplicare al corecției și aplicarea regulilor de apreciere rezultate din această jurisprudență CJUE, în condițiile în care nus e proba producerea unui prejudiciu. Din acest punct de vedere, se arată că pretinsa omisiune de inserare a mențiunii "sau echivalent" nu reprezintă o încălcare a normelor de drept al UE ce ar fi putut avea ca efect producerea unui eventual prejudiciu, având în vedere mecanismul legal existent rezultat din interpretarea sistematică a celorlalte prevederile ale O.U.G. nr. 34/2006. Nici măcar intimatul nu a probat că recurentul ar fi comis vreo abatere de natură a atrage un prejudiciu potențial, indispensabil aplicării unei sancțiuni, prin retragerea avantajului obținut, în sensul Regulamentului nr. 2988/1995 și 1083/2006 și a jurisprudenței CJUE, cu aplicabilitate directă în prezentul litigiu, reținute prin decizia de casare. Or, din acest punct de vedere, solicitarea standardelor internaționale ISO 9001 și ISO 14001 este legală, nefiind de natură să îngrădească accesul vreunui ofertant, deci, pe cale de consecință, neproducând vreun prejudiciu cert sau potențial. În primul rând, lipsa mențiunii "sau echivalent" ar fi avut relevanță doar în situația solicitării unor standarde naționale sau europene, pentru care pot exista standarde echivalente emise de alte state sau continente, situație care nu este incidență în speță. Astfel, pretinsa limitare a accesului la procedură ar fi existat doar dacă s-ar fi constatat o îngrădire concretă a accesului unui ofertant care ar fi depus un ipotetic standard echivalent ISO 9001 sau ISO 14001, pe care institutul autoritate contractantă nu l-ar fi luat în considerare, situație care nu s-a întâmplat. Un alt doilea argument care confirmă lipsa posibilității producerii unui prejudiciu eventual este acela că, independent de prevederea mențiunii "sau echivalent" alături de o specificație tehnică raportată la un standard, se constată că legislația națională oferă o soluție de garantare a accesului la procedură pentru orice ofertant, anume prin reglementarea din art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006. In aprecierea privind producerea unui eventual prejudiciu, instanța de fond nu a ținut cont că, chiar dacă nu a fost făcută mențiunea în documentația de atribuire a sintagmei "sau echivalent", institutul, în calitate de autoritate contractantă, nu ar fi putut niciodată respinge ca neconformă o ofertă care ar fi conținut un standard echivalent, întrucât textul de lege mai sus menționat ar fi obligat la luarea în considerare a acesteia. Făcând aplicarea regulilor de interpretare sistematică ale normei legale pretins încălcate, rezultă că art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 lămurește modul în care s-ar aplica art. 35 alin. (6) Iit. a) teza finală, în sensul că, și în situația în care nu ar fi fost respectate prevederile din urmă, s-ar fi aplicat mecanismul de protecție instituit prin art. 36 alin. (1) și oferta nu ar fi putut fi respinsă. Concluzionând, se va aplica întotdeauna cu prioritate norma din art. 36 alin. (1), atunci când din documentație s-a omis mențiunea "sau echivalent" lângă standarde cum sunt cele din prezenta cauză. Pe cale de consecință, este evident că nu era posibilă nici măcar producerea eventuală a unui prejudiciu pentru bugetul UE, deoarece prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 împiedicau respingerea oricărei oferte ce conținea o propunere tehnică prin care ar fi fost satisfăcute într-o manieră echivalentă cerințele autorității contractante. Mergând pe același raționament, o eventuală neregularitate ar fi fost cea rezultată dintr-o eventuală nerespectare de către autoritatea contractantă a prevederilor art. 36 alin. (1), prin respingerea unei oferte cu o propunere tehnică echivalentă (situație care nu s-a întâmplat în speța dedusă judecății) - numai în acest caz, abaterea de la legalitate putând genera un prejudiciu eventual (sau chiar cert) pentru bugetul Uniunii Europene. Un argument în plus care confirmă cele de mai sus rezultă și din aspectul că și în decizia de soluționare a contestației administrative prin care a fost admisă în parte plângerea prealabilă și s-a diminuat corecția aplicată doar la un procent de 10 % din valoarea contractului de achiziție publica nr. 10020/10.09.2010, se reține în justificarea reducerii corecției aplicate faptul că "proiectul a fost finalizat cu succes, in vederea respectării principiului proportionalitatii in raport cu gravitatea faptelor, având in vedere si adresabilitatea proiectului care este un domeniu clar determinat, tinand cont si de faptul ca licitația s-a desfășurat in SEAP, beneficiind astfel atât de control din partea ANRMAP cat si de UCVAP". Or, "unde există aceeași rațiune, trebuie sa existe aceeași soluție". Prin urmare, chiar dacă nu a fost făcută mențiunea în documentația de atribuire a sintagmei "sau echivalent", nu s-ar fi putut respinge ca neconformă o ofertă care ar fi conținut un standard echivalent, întrucât textul de lege mai-sus menționat ar fi obligat la luarea în considerare a acesteia. In aceste condiții, este evident că nu poate fi reținută o faptă ilicită a autorității contractante care să fi cauzat un prejudiciu sau care să fie susceptibilă de a cauza un prejudiciu potențial fondurilor asigurate prin contractul de finanțare și care sa justifice aplicarea unei corecții financiare. Înlăturarea corecției se impune și prin raportare la recomandările Notei COCOF nr. 07/0037/03 a Comisiei Europene, reținută chiar în decizia atacată. Prin urmare, chiar în această reglementare europeană se prevede posibilitatea să nu fie aplicată o corecție rezultată din pretinsa încălcare, având în vedere ca "proiectul a fost finalizat cu succes, în vederea respectării principiului proportionalitatii în raport cu gravitatea faptelor, având in vedere si adresabilitatea proiectului care este un domeniu clar determinat, ținând cont si de faptul ca licitația s-a desfășurat în SEAP, beneficiind astfel atât de control din partea ANRMAP cât și de UCVAP" - așa cum se reține în motivarea deciziei nr. 18644/3.12.2014, prin care le-a fost admisă în parte plângerea prealabila si s-a diminuat corecția aplicată de la 25% la un procent de 10% din valoarea contractului de achiziție publica nr. 10020/10.09.2010. Concluzionând, institutul nu ar trebui sancționat pentru deficiențele sistemului legislativ intern, cu atât mai mult cu cât, la data verificării și aprobării plății cererilor de rambursare nici măcar organul de control nu a semnalat existența așa-ziselor nereguli, în raport de care s-au aplicat corecțiile financiare contestate în prezentul litigiu. In drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Intimatul-reclamant se află într-o gravă eroare, întrucât criticile din cererea de chemare în judecată și cererea completatoare vizând aplicarea eronată în prezenta cauză a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 au fost analizate de către instanța de recurs, calificarea greșită a cauzei sub incidența prevederilor O.G. nr. 79/2003 fiind motivul de casare a sentinței civile nr. 3232/04.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, dezvoltat pe larg prin Decizia ICCJ nr. 162/17.01.2019. Așadar, instanța de fond, în rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 501 antemenționat, a respectat limitele casării trasate de instanța de recurs, criticile vizând aplicarea în mod greșit a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, cu modificările și completările ulterioare, nem ai putând fi luate în considerare în soluționarea cauzei, prin sentința atacată reținându-se în mod judicios, contrar susținerilor eronate ale recurentului-reclamant, faptul că: "în drept, în ceea ce privește critica referitoare ia inapiicabilitatea dispozițiilor O.U.C. nr. 66/2011 unui contract încheiat anterior intrării sale în vigoare, cu argumentul că aceasta încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii, instanța reține că a fost respinsă cu titlu definitiv prin decizia civilă nr. 162/17.01.2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție". 4.2. Referitor la faptul că prin sentința atacată instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra legalității în fond a procedurii de achiziție publică, nefiind analizate punctele III 1 și 2 din acțiunea introductivă, ceea ce, în accepțiunea recurentului-reclamant ar face sentința pasibilă de casare pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., fiind reluate ad litteram susținerile din cererea de chemare în judecată de la punctul vizat, se arată că nu există, la nivelul motivării unei decizii judecătorești, un imperativ de originalitate. O decizie judiciară nu este o lucrare științifică, nu are rolul de a aduce elemente de noutate nici la nivelul teoriei dreptului, nici în planul exprimării ideilor și nici nu este protejată în vreun fel prin instrumente specifice dreptului de autor. Judecătorul nu deliberează în scopul comunicării unei opinii personale, ci dezleagă o problemă de drept, statuând asupra unei situații de fapt supuse judecății sale Analiza hotărârii judecătorești atacate este aptă să releve faptul că instanța de fond a observat elementele esențiale pe baza cărora a apreciat asupra legalității procedurii de achiziție publică, astfel că sentința recurată este motivată conform rigorilor legale. 4.3. În ceea ce privește ncidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., motivat de faptul că instanța ar fi interpretat și aplicat greșit prevederile Regulamentului CE nr. 1083/2006, ale Regulamentului nr. 2988/1995 și ale O.G. nr. 79/2003 în ceea ce privește definiția noțiunii de "neregularitate"/"abatere"/"neregulă" prin raportare la art. 35 alin. (6) din O.U.G. nr. 34/2006, se arată că, astfel după s-a învederat anterior, prin Decizia ICCJ nr. 162/17.01.2019 s-a statuat în mod definitiv asupra faptul că în prezenta cauză nu își găsesc aplicabilitate dispozițiile O.G. nr. 79/2003, definiția neregulii fiind dată de reglementările comunitare în materie, respectiv art. 2 pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare al Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 și art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/1995. Așadar, contrar susținerilor recurentului-reclamant, condiția prejudiciului cert nu este impusă în mod exclusiv de prevederile comunitare, câtă vreme este prevăzută varianta prejudiciului potențial. Prin însăși Decizia ICCJ nr. 162/17.01.2019 s-a reținut în acest sens, trasându-se astfel limitele rejudecării cauzei. Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant potrivit cărora "pretinsa omisiune nu reprezintă o încălcare a normelor comunitare/abatere de la legalitate întrucât nu putea avea ca efect producerea unui prejudiciu eventual ta adresa bugetului general al Uniunii Europene", nelegalitatea sentinței rezultând în accepțiunea sa din faptul că instanța de fond în mod greșit ar fi reținut că orice eventuală nerespectare a unei norme comunitare ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului Uniunii Europene, perspectivă din care dispozițiile Regulamentului CE nr. 1083/2006 și ale Regulamentului nr. 2988/1995 ar fi fost interpretate și aplicate greșit, prin sentința atacată s-a reținut în mod legal faptul că prejudiciul produs bugetului UE sau bugetelor naționale poate fi real sau potențial, iar producerea însăși a unei nereguli și utilizarea necorespunzătoare a banilor acordați atrage sancțiunea restituirii parțiale sau totale a acestora, instanța de fond raportându-se la dispozițiile art. 4 din Regulamentul nr. 2988/1995, reținut de ICCJ prin decizia de casare, potrivit cărora "orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat, prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat sau prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans". Totodată, acțiunea statului, prin organismele șale de specialitate, este impusă și condiționată de dispoziții legale care prevăd imperativ regulile de realizare a veniturilor și de utilizare a acestora, cu precădere atunci când gestionează și administrează fonduri comunitare nerambursabile, iar existența unor reguli cu caracter imperativ impun, în orice împrejurare, o acțiune de control care să garanteze respectarea acestora. În speță, abaterile de la legalitate au fost săvârșite de recurenta-redamantă în cadrul unui contract finanțat majoritar de la bugetul UE condiționat, în principal, de stricta respectare a legalității în utilizarea lor, astfel că, orice atingere adusă principiilor fundamentale conduce la consecința cheltuirii necuvenite a unei părți din aceste sume și, în consecință, prejudiciază bugetul UE. La rândul său, UE are dreptul de a recupera aceste prejudicii de la Statul Român în baza mecanismului corecțiilor financiare, ajungând astfel a fi prejudiciat și bugetul de stat. Or, neaplicarea sancțiunii prevăzute de lege lasă fără conținut chiar dispozițiile normative, înlăturând inclusiv caracterul preventiv al acestora, în condițiile în care finanțarea se acorda sub condiția respectării integrale și riguroase a prevederilor legale, iar sancțiunea pentru constatarea unei nereguli consta în rambursarea de către beneficiar a sumelor primite necuvenit, sancțiune prevăzută atât de dispozițiile naționale, dar și de cele comunitare. De asemenea, prejudicierea se produce tocmai prin încălcarea de către beneficiar a normelor legale, iar anularea actelor administrative și exonerarea de obligația legală de rambursare a creanțelor bugetare primite în contextul expus, deci nesancționarea pentru nerespectarea legii, conduce la menținerea încălcării ordinii de drept (deși instanța are ca și competență tocmai stabilirea acesteia), iar nerepunerea în situația anterioară prin păstrarea sumelor primite nelegal se realizează cu prejudicierea patrimoniului pe care recurentul-reclamant trebuie să îl întregească. În ceea ce privește obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr-o practică nelegală, aceasta nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (Hotărârea Pometon, C-158/08, EU:C:2009:349, punctul 28 și Hotărârea Cruza Companhia, EU:C:2014:2230). Atât standardele ISO 14001, cât și standardele ISO 9001 sunt standarde care fac parte din familia de standarde ISO 14000 referitoare la sistemele de management de mediu destinate pentru ținerea sub control a impactului proceselor organizației în ansamblu, asupra mediului, si respectiv familia ISO 9000, referitoare la sisteme de management al calității. Recurentul încearcă să acrediteze ideea potrivit căreia standardele ISO 9001 și ISO 14001 sunt standarde internaționale, recunoscute la nivel mondial, care nu dețin un echivalent precum și că, oricum, independent de prevederea mențiunii "sau echivalent" alături de o specificație tehnică raportată la un standard, legislația ar oferi o soluție de garantare a accesului la procedură pentru orice ofertant, prin reglementarea din art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006. Or, acesta omite să observe faptul că, pentru a fi aplicabile prevederile art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, trebuie îndeplinită în principal situația premisă prevăzută de dispozițiile art. 35 alin. (6) lit. a) la care art. 36 alin. (1) face trimitere, respectiv solicitarea specificațiilor tehnice să se facă prin referire la standarde, omologări sau reglementări tehnice iar orice astfel de referire să fie însoțită Ide mențiunea "sau echivalent". Formularea legală este, de altfel, imperativă în acest sens, legiuitorul folosind verbul "a trebui". Așadar, situația la care recurentul-reclamant face trimitere are în vedere ipoteza în care Autoritatea Contractantă ar fi solicitat specificații tehnice prin referire la standarde, omologări sau reglementar tehnice, referirea ar fi fost însoțită de mențiunea "sau echivalent", operatorul economic ar fi prezentat standarde, omologări sau reglementări tehnice echivalente cu privire la care AC ar fi apreciat că nu satisfac cerințele solicitate, operatorul economic având astfel posibilitatea conferită de lege de a demonstra prin orice mijloc adecvat echivalența. Or, în situația de față, nefiind precizată prin documentația de atribuire, la respectiva cerință, și mențiunea "sau echivalent", potențialii ofertanți, care nu dețineau strict certificate ISO 9001 pentru demonstrarea îndeplinirii standardelor de protecție a calității, respectiv ISO 14001 pentru demonstrarea îndeplinirii standardelor de protecția mediului, ci doar certificate echivalente, au fost descurajați și practic împiedicați în a depune oferte, fiind astfel încălcat principiul nediscriminării și ( tratamentului egal al ofertanților în cadrul procedurii de achiziție publică, prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 34/2006. Prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 34/2006 interzic respingerea unor oferte cât timp ofertanții demonstrează echivalența conformității, dar prevederile art. 35 alin. (6) lit. a) au rolul tocmai de nu îngrădi potențialii ofertanți de a participa la procedura de achiziție prin depunerea de oferte, nedepunerea de oferte prin prezentarea de standarde "echivalente" neputând așadar conduce la verificarea echivalenței la care face trimtere art. 36 alin. (1). Așadar, Autoritatea Contractantă a împiedicat accesul potențialilor ofertanți în ceea ce privește participarea la procedura de atribuire a contractului, calitatea internaționala a standardelor solicitate precum si lipsa solicitării unor clarificări din partea potențialilor ofertanți nefiind de natură|să înlăture caracterul restrictiv al acestora întrucât mențiunea "sau echivalent" era obligatoriu a fi prevăzută în documentația de atribuire, conform dispozițiilor art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006. Intimata a fost mai mult decât echitabilă, diminuând corecția financiară aplicată de la 25 % la 10 %, aceastra neputând fi însă înlăturată în totalitate câtă vreme s-a reținut în mod legal existența în cauză a unei nereguli determinată de încălcarea dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice. Susținerile recurentului-reclamant referitoare la controalele efectuate în cauză de ANRMAP și UCVAP sunt, de asemenea, nelegale, câtă vreme verificările efectuate de către ANAP și UCVAP nu pot determina îngrădirea, limitarea, imposibilitatea efectuării verificărilor de către instituție în temeiul contractului de finanțare, în cadrul controlului ulterior, ci constituie exclusiv un control inițial general al documentației de atribuire care nu poate avea un caracter irevocabil față de instituția noastră. Recurentul-reclamant nu a demonstrat care sunt viciile de nelegalitate și netemeinicie ale actelor administrative atacate, care să îl îndrituiască să solicite anularea acestora, sens în care prin sentința atacată, cu aplicarea corectă a prevederilor legale, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Față de petitul privind obligarea Ministerului Fondurilor Europene la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului, s-a solicitat aplicarea prevederilor art. 452 și art. 453 din C. proc. civ. în sensul stabilirii acestora în funcție de pretențiile câștigate și dovezile efectuării lor cu facturi și chitanțe, precum și în raport de caracterul necesar și util al acestora. De asemenea, în măsura în care cheltuielile de judecată cuprind și onorariul de avocat, a solicitat aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. În drept, au fost invocate prevederile art. 490 din C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, prin contractul de finanțare nr. x/02.06.2010, cod SMIS 12013, reclamantul a obținut finanțare din POS "CCE" pentru implementarea proiectului "Izotopi in Slujba Energeticii Hidrogenului - Către o înțelegere a specificității reacțiilor implicate in sistemele integrate bazate pe Pile de Combustibil cu Hidrogen utilizând analiza izotopica stationar-tranzienta de tip cinetic" - "Concept demonstrativ" pentru o stație de putere bazata pe pile de combustibil", valoarea totala a proiectului find de 5.821.380,4 RON, derulându-se pe o perioadă de 28 de luni. În vederea implementării proiectului, între reclamant și Asocierea A. S.R.L. s-a încheiat contractul de achiziție publică nr. x, având ca obiect achiziție furnizare produse cu o valoare de 2.156.966,74 RON fără TVA. În urma controlului Autorității de Management pentru POSCCE, prin nota de constatare s-a apreciat ca reclamantul institut ar fi încălcat prevederile art. 188 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 prin utilizarea unor criterii de calificare si selecție pretins restrictive. In concret, s-a reținut că solicitarea certificărilor ISO 9001 si ISO 14001 s-a realizat cu lipsa mențiunii "sau echivalent" conform art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006. În consecința, organismul de control a propus "aplicarea unei corecții financiare de 25 % din valoare contractului de achiziție încheiat cu asocierea A. S.R.L., respectiv de 83.609,84 de RON". La data de 25.09.2014, reclamantul a formulat contestație împotriva notei de constatare, iar prin decizia nr. 18644/03.11.2014, pârâtul a admis parțial contestația reclamantului, reducând valoarea corecției financiare aplicate de la 25 % la 10 %; a anulat nota de constatare emisa pentru recuperarea sumei de 83.609,84 RON cu TVA, reprezentând corecție financiara de 25 %; a dispus emiterea unui nou titlu de creanța pentru recuperarea pretinsei sume rezultate din nereguli de 33.443,3 RON cu TVA, "reprezentând corecție financiara de 10 % din valoarea contractului de achiziție publica nr. 10020/10.09.2010". 5.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant și a apărărilor intimatului-pârât 5.2.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurentul a invocat încălcarea limitelor casării, deoarece în mod greșit s-a reținut pretinsa respingere de către ICCJ a criticii referitoare la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 66/2011, când în realitate prin decizia de casare a fost admisă această critică. Înalta Curte constată că, așa cum în mod corect invocă intimatul, recurentul se află într-o gravă eroare, întrucât criticile din cererea de chemare în judecată și cererea completatoare vizând aplicarea eronată în prezenta cauză a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 au fost analizate de către instanța de recurs tocmai în sensul că nu se poate reține o aplicare retroactivă a acestui act normativ în situația recurentului. Astfel, instanța de casare a reținut că în mod greșit a apreciat prima instanță că autoritatea publică ar fi făcut o aplicare retroactivă a O.U.G. nr. 66/2011 fapt care ar atrage nelegalitatea actului atacat. Înalta Curte a constatat că dincolo de termenii folosiți de legiuitor în cuprinsul O.G. nr. 79/2003, interpretarea acestui act normativ trebuie să se facă în concordanță cu cadrul normativ european; a mai reținut că este adevărat că art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 a fost declarată neconstituțională prin Decizia 66/2015 a Curții Constituționale ceea ce conduce la concluzia că definirea neregulii trebuie să aibă în vedere reglementarea din O.G. nr. 79/2003, însă între cele două acte normative nu există deosebiri de substanță, scopul urmărit fiind acela al retragerii avantajelor obținute prin comiterea unor nereguli. Chiar dacă există diferențe de redactare, interpretarea O.G. nr. 79/2003 nu se putea face decât în acord cu normele europene în materie or atât legislația europeană cât și jurisprudența Curții de Justiție recunosc existența unei nereguli chiar dacă prejudiciul nu este unul concret. În acest sens se observă că atât Regulamentul nr. 2988/1995, cât și Regulamentul CE nr. 1083/2006, în vigoare la data organizării procedurii de achiziție publică, vorbesc de o abatere de la legislație care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu. De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut în mod constant că "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii" (C-465/10, pct. 47 și C-199/03, pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării (C-465/10, pct. 32), regula generală fiind că orice abatere trebuie să conducă la retragerea avantajului obținut prin comiterea unei nereguli (C-199/03, pct. 15). În aceste condiții, a reținut instanța de casare că nu se poate vorbi de o veritabilă aplicare retroactivă a unor norme legale, ci interpretarea și aplicarea legislației interne s-a făcut în acord normele europene cu forță juridică superioară. Or, față de cele reținute cu putere de lucru judecat prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, acest motiv de recurs legat de încălcarea considerentelor deciziei de casare, este nefondat. 5.2.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitor la nemotivarea sentinței prin raportare la toate argumentele recurentului din acțiune În esență, recurentul a invocat faptul că prima instanță nu a analizat punctele III 1 și 2 din acțiunea introductivă, aceasta fiind dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv instanța de rejudecare nu s-a pronunțat asupra legalității, în fond, a procedurii de achiziție publică finalizată cu încheierea contractului de furnizare nr. x/10.09.2010, procedură care s-ar fi desfășurat cu pretinsa încălcare a art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006. Înalta Curte constată că aceste critici se încadrează exclusiv în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., deși recurentul a invocat și punctul 5. Apoi, cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. 5.2.3. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Într-o primă susținere, recurentul a invocat aspecte care în esență conduc la ideea că nu există abaterea; într-o a doua susținere, a invocat lipsa prejudiciului. În ceea ce privește prima susținere, potrivit prevederilor art. 35 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006: "(6) Fără a aduce atingere reglementărilor tehnice naționale obligatorii, în măsura în care acestea sunt compatibile cu dreptul comunitar, autoritatea contractantă are obligația de a defini specificațiile tehnice: a) fie prin referire, de regulă în următoarea ordine de prioritate, la standarde naționale care adoptă standarde europene, la omologări tehnice europene, la standarde internaționale sau la alte referințe de natură tehnică elaborate de organisme de standardizare europene; în cazul în care acestea nu există, atunci specificațiile tehnice se definesc prin referire la alte standarde, omologări sau reglementări tehnice naționale privind utilizarea produselor sau proiectarea, calculul și execuția lucrărilor. Orice astfel de referire trebuie să fie însoțită de mențiunea sau echivalent." Înalta Curte constată că dispoziția legală citată nu lasă loc de interpretare în ceea ce privește situațiile în care pot fi solicitate specificații tehnice prin referire la standarde, omologări sau reglementări tehnice naționale sau echivalente ale acestora. Astfel, din cauza mențiunii finale ("orice astfel de referire trebuie să fie însoțită de mențiunea