ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2845/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24752/27.10.2020 ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 4.459,07 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 820 din 25 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă), s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 820 din 25 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă), reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare. În opinia sa, nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA și procedura de plată și care să impună vreo sancțiune pentru nerespectarea acestui termen. Nu există nicio mențiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă și nu există nicio mențiune cu privire la vreo decădere sau la prescripția dreptului. Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancțiune, nici o consecință care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activității FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens. De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însuși scopul FGA, așa cum este stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în aceste condiții, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de mic de cereri și neîncredere pe piața de limitat de păgubiți, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine asigurărilor. Enunțând dispozițiile art. 2547 C. civ. 2009, recurenta a susținut că în cazul în care legea sau conveția părților nu prevăd expres sau implicit că un termen este de decădere, se vor aplica regulile referitoare la prescripție, În ceea ce privește prezenta speță, falimentul B. a intervenit după falimentul societății C. S.A. procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăți. Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plățile au fost brusc sistate sub pretextul depășirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat și alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur si simplu să mai emită decizii. Aceasta și pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăți de asigurare, cu consecința unei practici neunitare (au existat instanțe care au apreciat ca plafonul de 450000 RON este aplicabil în modalitatea reținută de FGA, în timp ce au existat și instanțe care au considerat greșită această interpretare). În concluzie, recurentul a solicitat să se constate că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 16 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, a fost suspendată judecarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ulterior, recurenta formulând cerere de repunere pe rol, care a fost admisă la termenul fixat la data de 25 mai 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 20.12.2016 autovehiculul cu numărul de înmatriculare x, proprietatea D. S.A. Orastie, asigurat Casco la A., a fost avariat de autovehiculul cu nr. x de înmatriculare, proprietatea domnului E., asigurat la societatea B. S.A., vinovat de producerea accidentului fiind conducătorul acestui din urmă autovehicul, potrivit cererii de constatare amiabilă de accident. În calitatea sa de asigurător Casco și pe baza dosarului de daună A. a achitat asiguratului său despăgubirea aferentă prejudiciului suferit. Ulterior, la data de 16.02.2017, Tribunalul Sibiu, la solicitarea Autorității de Supraveghere Financiară, a admis cererea de deschidere a falimentului societății B., hotărârea rămânând definitivă la data de 17.03.2017, context în care A. a formulat o cerere de plată către FGA cu privire la suma achitată asiguratului său cu titlul de despăgubire, cerere înregistrată sub nr. x/23.12.2019. Prin Decizia contestată în prezenta cauză, FGA a respins cererea de plată motivat de faptul că A. nu a respectat termenul de 90 de zile de la deschiderea procedurii falimentului asigurătorului RCA/de la data producerii daunei, dacă aceasta a intervenit ulterior deschiderii procedurii falimentului, termen impus de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților, coroborat cu cele ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu titlu prealabil, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanței nu a curs, și în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA, iar pe fond anularea deciziei contestate 24752/27.10.2020 ca fiind nelegală și netemeinică și obligarea intimatului la plata sumei de 4.459,07 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, reclamanta înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă, prin memoriul de recurs, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe invocând faptul că în mod greșit prima instanță a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere și nu de recomandare ori că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020), urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, relativ la data nașterii creanței recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului de valorificare a creanței de asigurare împotriva Fondului de Garantare a Asiguraților (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. În speță, este necontestat faptul că reclamanta nu a formulat cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Astfel cum s-a reținut anterior, față de exprimarea legiuitorului din cuprinsul acestui text de lege, este vorba despre un termen imperativ, iar nu unul de recomandare, așa cum susține recurenta-reclamantă. Formularea supletivă "poate formula" se referă la adresarea unei cereri de plată către Fond, aceasta fiind posibilitatea lăsată la latitudinea creditorului de asigurări, care, însă, în măsura în care înțelege să uzeze de dreptul de a-și recupera creanța pe această cale, este ținut să formuleze respectiva cerere în termenul de 90 de zile prevăzut de lege. Caracterul imperativ al termenului este confirmat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 antereferite, care prevăd fără echivoc că cererea de plată trebuie adresată Fondului în "maximum 90 de zile". Faptul că legea nu prevede în mod expres sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului nu înseamnă că o atare neconformare este lipsită de urmări pentru cel în cauză și nu este, așadar, un argument pentru a considera că este vorba despre un termen de recomandare, sancțiunea fiind aceea care derivă din natura juridică a termenului, potrivit regulilor generale de drept în materie de termene. Împrejurarea că instituirea termenului în discuție contribuie la buna organizare a activității Fondului de Garantare a Asiguraților nu exclude calificarea sa ca fiind un termen legal imperativ, iar această calificare nu împiedică atingerea scopului Fondului, de a proteja creditorii de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fiind, raportat la durata sa, suficient de generos pentru a permite formularea cererii de plată și a o transmite însoțită de documentele necesare. Fiind astfel stabilită natură juridică a termenului, care este un termen de decădere, toate argumentele recurentei-reclamante grefate pe ipoteza că în discuție ar fi un termen de prescripție și pe incidența art. 2532 pct. 5 C. civ. apar ca nefiind pertinente, termenul analizat nevizând dreptul la acțiune în fața instanței de judecată și termenul de prescripție extinctivă aferent, ci respectarea de către persoana interesată a unui termen de decădere legal din dreptul substanțial în legătură cu valorificarea pretinsului său drept de creanță față de o instituție publică în procedura desfășurată direct cu aceasta. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că, fiind în prezența unui termen substanțial de decădere ce nu a fost respectat de reclamantă, împrejurarea că interpretarea dată Legii nr. 213/2015 de către Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la respectarea plafonului de 450.000 RON/creditor de asigurare, invalidată ulterior prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a creat o situație de incertitudine ce a descurajat societățile de asigurare să își exercite drepturile nu prezintă relevanță în contextul în care legea nu prevede posibilitatea unei eventuale repuneri în termen. Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta Curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la faptul că dreptul material la acțiune al A. pentru recuperarea creanței pe care a dobândit-o prin subrogație de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020). Prin urmare, reținând că Decizia a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.