ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2808/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 12.11.2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantele Episcopia Română Greco-Catolică Oradea și Parohia Greco-Catolică Cihei au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 9725/31.08.2021 și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile stabilite de legea specială, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 41 din 7 martie 2022, Curtea a respins acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamantele Episcopia Română Greco-Catolică Oradea și Parohia Greco-Catolică Cihei au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Au arătat recurentele că instanța de fond a reținut că nu ar fi îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, respectiv ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării, și faptul că imobilele în cauză, la data preluării abuzive, se aflau în proprietatea tabulară a Bisericii Ortodoxe Române-BOR. Prin Decretul nr. 358/1948 regimul comunist din România a asasinat cultul Greco-Catolic din România, desființându-l, iar toată averea acestuia a fost împărțită între Statul Român și Biserica Ortodoxă Română. Practic, a avut loc preluarea abuzivă a averii acestui cult religios, înființat în Transilvania la 7 octombrie 1698. Atribuirea proprietăților cultului religios Greco-Catolic către Biserica Ortodoxă Română s-a finalizat prin Decretul nr. 177/1948, temeiul legal al preluării proprietăților încălcând dispozițiile art. 10 din Constituția României, deposedarea cultului Greco-Catolic făcându-se fără a fi vorba despre utilitate publică și nici de acordarea unei despăgubiri. BOR nu a fost vechiul proprietar al imobilelor din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945-21 decembrie 1989), ci Biserica Greco-Catolică, până la apariția Decretului nr. 358/1948. Articolul nr. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 consacră forța probantă absolută a înscrierilor din Cartea Funciară în favoarea Bisericii Greco-Catolice, care a fost proprietara de drept al imobilelor în cauză până la apariția Decretului nr. 358/1948.

Apărările formulate de intimata-pârâtă Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este fondat. 5.1. Obiectul acțiunii privește anularea Deciziei nr. 9725/31.08.2021 emise de Comisia Specială de Retrocedare prin care au fost respinse cererile de retrocedare nr. x/03.03.2003, nr. y/24.01.2006 și nr. w/24.01.2006 depuse de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Cihei, cu privire la restituirea imobilelor situate în județul Bihor, înscrise în CF nr. x a localității Cihei nr. top. x. În discuție au rămas doar imobilele identificate cu nr. top. x și y, pentru că, în ceea ce privește imobilele cu nr. top. x și nr. 121, cererile de retrocedare au fost respinse prin Deciziile nr. 7311/14.09.2017 și, respectiv, nr. 7312/14.09.2017, iar aceste decizii nu au fost contestate de către reclamante. Instanța de fond a respins acțiunea reclamantelor reținând, în esență, că O.U.G. nr. 194/2000 prevede că, pentru restituirea imobilelor sau pentru acordarea de măsuri compensatorii, trebuie să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la data preluării abuzive, și că, în cauză, nu ar fi îndeplinită condiția ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării. Instanța a apreciat că pârâta, pentru a respinge cererea de retrocedare, a constatat în mod corect că, din cuprinsul CF nr. x Ciheiu, reiese că imobilele identificate cu nr. top. x și y nu au fost preluate de Statul Român de la solicitante, ci au intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Română Ciheiu, persoană juridică de drept privat distinctă de solicitanta cererilor de retrocedare. 5.2. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență." De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din același act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială." Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării." Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele: "Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista. Art. 2 - Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente." În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituția de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție". În primul rând, pentru aprecierea incidenței în cauză a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Ciheiu din care provine topograficul în litigiu (traducere din limba maghiară în limba română aflată la dosar de fond). Așa cum se observă din înscrierea de sub B1 și de sub B3 nr. crt. 1, din actul menționat, înscriere din anul 1895, primul proprietar al imobilelor înscrise în această carte funciară a fost Biserica catolică după ritual grec din Cihei, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părți. Astfel, imobilele în discuție (nr. top. x-arabil în intravilan și nr. 124-Casă și curte sub nr. rec. 56 în Intravilan) au fost inițial înscrise în CF nr. x Ciheiu, iar conform înscrierii se aflau în proprietatea Bisericii Greco-Catolice Cihei. Ulterior, conform înscrierii de sub B3, nr. crt. 3, în baza încheierii din 9 martie 1949 conexată cu nr. x, "se corectează inscripțiunea de sub B1, respectiv se modifică numele proprietarului din Biserica Greco Catolică în Biserica Ortodoxă Română Ciheiu". Deci, bunurile în discuție s-au întabulat în favoarea Bisericii Ortodoxe Române Ciheiu la data de 09.03.1949, prin modificarea numelui proprietarului inițial. 5.3. În consecință, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia. Deposedarea reclamantei de imobilele în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, fiind evident că acest decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută pentru o cauză de utilitate publică și nefiind însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție. În acest sens, o primă observație ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco-Catolice a fost confiscat de către Statul Român, așadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios. Prin urmare, dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000. În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului Bisericii Greco-Catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că, în baza Decretului nr. 358/1948, biserica respectivă a încetat să funcționeze. Statul Român a decis în 1948 desființarea Bisericii Greco-Catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent de beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român. De aceea, este fără echivoc că în mod corect reclamantele din prezenta cauză și-au întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să soluționeze cererea formulată de reclamante luând în considerare preluarea abuzivă a imobilelor în discuție. În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauză, în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în lipsa acordării către reclamante a unor despăgubiri juste și echitabile la momentul deposedării de către imobilele în litigiu, această deposedare este una abuzivă. 5.4. În raport cu aceste considerente, în mod eronat prima instanță a apreciat că nu ar fi îndeplinită condiția ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării de către Statul Român, ci în proprietatea Bisericii Ortodoxe Ciheiu. Din înscrierea de sub B3 nr. crt. 3, din CF nr. x Ciheiu de la B3, rezultă că întabularea dreptului de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut, la 09.03.1949, prin "modificarea numelui proprietarului, din Biserica Greco-Catolică în Biserica Ortodoxă Română Ciheiu", iar această împrejurare nu are semnificația că imobilele în litigiu ar fi fost preluate de Statul Roman de la Biserica Ortodoxă Română Ciheiu, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Așa cum s-a arătat, întabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române asupra imobilelor în litigiu nu s-a făcut prin vreunul din modurile de dobândire a proprietății reglementate de lege, nefiind în prezența vreunui act care să consfințească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea acesteia. În consecință, în cauză, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilele în litigiu în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamantele au fost deposedate de aceste imobile. Biserica Ortodoxă Română Ciheiu nu a fost deposedată de imobilele în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și, de altfel, această entitate nu era vechiul proprietar al acestor imobile în perioada anterioară perioadei de referință a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege. În aceste condiții, referitor la cele reținute de pârâtă și de prima instanță cu privire la forța probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară, nu poate rezulta o opinie contrară celor arătate mai sus, întrucât, interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x Ciheiu, se ajunge la concluzia că reclamantele (deposedate abuziv în anul 1949 de imobilele în litigiu) sunt îndreptățite să beneficieze de formele de reparație reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. Așadar, reclamantele îndeplinesc cerințele prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 pentru a beneficia de formele de reparație reglementate de acest act normativ, respectiv sunt fostul proprietar al imobilelor în litigiu din perioada anterioară perioadei de referință a deposedării, au fost deposedate de aceste imobile în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar deposedarea a fost una abuzivă, impunându-se admiterea acțiunii. 5.5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea recurată și, rejudecând, va anula decizia emisă de pârâtă și o va obliga să emită o decizie în sensul solicitat de reclamante.