ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2768/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea Măsurii nr. II.4 dispuse prin Decizia nr. 9/2019 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XI, anularea încheierii nr. 8/16.06.2020 emise de Comisia de soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi - Departamentul XI și, pe cale de consecință, anularea în parte a Deciziei Curții de Conturi nr. 9/2019 și a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind Măsura nr. II.4.

Prin sentința civilă nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

Instanța de fond a respins în mod netemeinic acțiunea SRR, ignorând în mod nepermis nelegalitatea actelor emise de către Curtea de Conturi, lucru care a condus la vătămarea de drepturi ale SRR.

a. Instanța de fond, preluând formulările Curții de Conturi, a concluzionat în mod netemeinic faptul că reprezentanții SRR au exercitat în mod abuziv prerogativele conferite de lege, aspect care ar fi condus la producerea unul prejudiciu în patrimoniul SRR.

Așa cum reiese din Decizia Curții de Apel București nr. 2137/03.04.2017 instanța de apel a constatat existența unei abateri disciplinare din partea salariatei SRR. De asemenea, instanța de apel a reținut faptul că SRR în calitate de angajator a emis decizia de sancționare cu respectarea prevederilor impuse de Codul muncii referitoare la efectuarea cercetării disciplinare prealabile și la elementele obligatorii ale deciziei de sancționare. În nici un paragraf al Deciziei nu se menționează faptul că instanța sancționează angajatorul pentru exercitarea în exces si în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege.

Totodată, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat prin Decizia nr. 2137/03.04.2017 nici cu privire la valabilitatea certificatului medical emis pe numele dnei A. si nici la împrejurările în care acesta a fost emis, nefiind investită cu privire la aceste aspecte, dar din cele reținute de instanță în considerentele deciziei menționate a rezultat că "anularea" certificatului medical de către angajator care nu a urmat procedura contestării în instanță, are la bază culpa medicului care a revocat certificatul fără a avea temei legal. Astfel, instanța nu a menționat vreun tratament abuziv din partea angajatorului.

Decizia de sancționare nu a fost considerată netemeinică și nelegală, ea a fost menținută și doar modificată în parte, iar modificarea sancțiunii nu a avut în vedere ca temei juridic conduita angajatorului, ci o individualizare a sancțiunii în special pe forma vinovăției si a împrejurărilor reținute cu privire la săvârșirea faptei.

Prin urmare, cele reținute de echipa de auditori externi ai Curții de Conturi în constatarea nr. 8 și preluate de instanța de fond nu corespund realității.

Faptul că SRR s-a autosesizat cu privire la nelegalitatea unui certificat medical nu poate include aceasta în sfera abuzului, sau aceea a exercitării în exces a prerogativelor conferite de lege.

Prin urmare, nu se poate imputa SRR nelegalitatea unui act (certificatul medical) și suportarea unui prejudiciu decurgând din luarea sau neluarea în considerare a unui acest gen de act, având în vedere faptul că elementul definitoriu în speță îl reprezintă "nerespectarea legii" la momentul emiterii acestuia.

Față de cele menționate, consideră că îndeplinirea de către SRR cu bună credință a prerogativelor ce-i revin legate de respectarea disciplinei muncii, garantarea respectării legii la nivelul instituției, gestionarea corectă a fondurilor publice, nu pot fi catalogate ca fiind abuzive și exercitate în exces.

Astfel, motivarea instanței de fond potrivit căreia, în acord cu pârâta, prin Decizia nr. 2137/04.04.2017, s-a reținut că SRR a sancționat disciplinar salariatul cu o sancțiune mult mai dură decât de impunea nu este susținută de starea de fapt supusă analizei.

Punerea în aplicare de către SRR a dispozițiilor din Decizia nr. 2137/03.04.2017 și înregistrarea unui "prejudiciu"' în concepția reprezentanților Curții de Conturi s-a realizat în considerarea caracterului definitiv al hotărârii instanței de apel.

În emiterea concluziilor menționate, instanța de fond nu a avut în vedere elemente relevante în speță care elimină caracterul excesiv și abuziv al demersurilor SRR. Astfel, s-au trecut cu vederea elemente foarte importante din derularea evenimentelor care au stat la baza emiterii deciziei de sancționare de către SRR și definitorii în speță, care, în opinia recurentei, nu conduc la ideea de răspundere, așa cum în mod eronat au interpretat Curtea de Conturi și instanța de fond.

A apreciat că, atât personalul implicat în cercetarea disciplinară a consilierului juridic A., cât și personalul de conducere din cadrul SRR a acționat responsabil în ceea ce privește supravegherea activităților la nivelul SRR legate de încălcări ale legalității în efectuarea unor operațiuni sau în realizarea unor activități în mod economic, eficace.

Astfel, prin actele administrative contestate în speță, se aduce atingere dreptului angajatorului instituit de art. 247 din Codul muncii privind exercitarea dreptului de a dispune de prerogativa disciplinară și de a aplica sancțiuni disciplinare potrivit legii salariaților săi, ori de câte ori se constată că au săvârșit o abatere disciplinară.

De asemenea, se constată atingerea adusă de către Curtea de Conturi și implicit de către instanța de fond a drepturilor SRR conferite de prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 legate de buna gestiune financiară.

b. Invocă faptul neluării în seamă de către instanța de fond a lipsei temeiului legal a neregularităților constatate de către Curtea de Conturi, respectiv nemotivarea actelor administrative contestate.

Astfel, nu pot fi primite concluziile instanței de fond potrivit cărora încheierea Curții de Conturi nr. 8/16.06.2020 respectă prevederile art. 223 din RODAS. Curtea de Conturi s-a limitat doar la indicarea unor texte de lege, fără a menționa în concret în ce constă încălcarea/nerespectarea de către SRR a prevederilor indicate, sau care din prevederi a avut în vedere la soluționarea contestației și adoptarea soluției atacate în prezenta cauză.

Aspectele menționate echivalează cu o nemotivare în drept a soluției dispuse de Curtea de Conturi potrivit încheierii nr. 8/16.06.2020, respectiv cu lipsa temeiului legal, încălcându-se astfel prevederile art. 223 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități.

Mai mult, aspectele vizate ca nelegalități atestau fapte derulate pe parcursul anului 2014, iar motivarea în drept a avut în vedere OSGG nr. 600/2018, neaplicabil în speță.

c. Instanța de fond nu a avut în vedere că așa zisa reîntregire a fondurilor publice, prin punerea în executare a măsurii II.4 din Decizia nr. 9/2019, nu acordă un caracter legal măsurii impuse SRR, atâta vreme cât acesta nu are o susținere temeinică în sfera probatorie, dar mai ales în sfera legală, care să respecte întrutotul principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator și salariat.

Noțiunea de prejudiciu trebuie să aibă aceleași valențe, atât în ceea ce privește angajatorul, cât și ceea ce privește salariatul de la care se urmărește recuperarea.

Astfel cum reiese din Procesul-verbal de constatare, în ceea ce privește așa zisa "abatere", Curtea de Conturi a constatat deficiențe în sarcina anumitor salariați ai SRR. Or emiterea unor asemenea concluzii fără existența teoretică și practică a noțiunii de prejudiciu suferit de angajator și fără prezentarea în mod concret a condițiilor cumulative de angajare a răspunderii patrimoniale pentru fiecare din salariații vizați, nu conduc în sfera legalității constatările măsurile Curții de Conturi.

De asemenea, în ceea ce privește angajarea răspunderii salariaților SRR, instanța, respectiv Curtea de Conturi nu se poate limita strict la finalitatea litigiului care a făcut obiectul dosarului Curții de Apel București nr. x/2014, care a constat în anularea deciziei de concediere nr. 994/05.11.2014 și obligarea SRR la plata de despăgubiri salariatului cercetat.

Câtă vreme în speță nu există noțiunea de "prejudiciu cauzat angajatorului", nu se poate vorbi de identificarea personalului vinovat, respectiv întreprinderea de demersuri de recuperare a acestuia din partea SRR.

Astfel, solicitarea de către SRR a anulării actelor administrative care fac obiectul prezentei cauze este justificată atâta vreme cât există elemente clare de nelegalitate a acestora, în speță existând suficiente teze probatorii care să justifice demersul societății.

Apreciază că nu pot fi primite interpretările instanței de fond legate de existenta unul prejudiciu produs patrimoniului SRR,

Astfel, aceasta a statuat în mod eronat faptul că SRR ar fi înregistrat un prejudiciu (în valoare de 131.831 RON) reprezentând despăgubiri stabilite de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 2137/03.04.2017 cuvenite salariatei A. consilier juridic în cadrul SRR.

În susținerea celor de mai sus, recurenta învederează că a făcut trimitere la fondul cauzei, la Deciziile Curții Constituționale nr. 1267/2011 și nr. 698/2020 care clarifică situația plăților efectuate de către angajator cu ocazia repunerii în situația anterioară.

Nu pot fi primite concluziile instanței de fond de respingere a acțiunii SRR, conform cărora trimiterile la aceste decizii nu au relevanță în situația de față, atâta vreme cât analiza, interpretările, concluziile Curții Constituționale pe aplicabilitatea prevederilor art. 80 alin 1 din Codul muncii și efectele privind aplicarea acestora se regăsesc și în speța de față.

Totodată, instanța de fond și-a depășit limitele de competență prin interpretarea unor prevederi legale asupra cărora Curtea Constituțională, dar mai ales însuși legiuitorul, a statuat într-un anumit sens.

Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unei situații prevăzute de Codul muncii și anume aceea a repunerii părților în situația anterioară și să dea o altă interpretare stării de fapt, respectiv modului de aplicare a prevederilor legale, efectelor acestora.

De asemenea, actele Curții de Conturi nu se pot opune instanței cu forță obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătorești care să se bucure de puterea lucrului judecat,

Fată de cele menționate, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulate de SRR, în sensul anulării încheierii nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi - Departamentul XI si pe cale de consecință anulării în parte a Deciziei Curții de Conturi nr. 9/2019 si a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. 11.4.

Solicită, de asemenea, obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

In mod corect auditorii publici externi au concluzionat, urmare a stabilirii de către instanța de judecată a nelegalității și netemeiniciei deciziei de concediere, că SRR a exercitat în exces și în mod abuziv prerogativele conferite de lege în calitatea s-a de angajator.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a apreciat că, prin decizia civilă nr. 2137/03.04.2017 s-a reținut că SRR a sancționat disciplinar salariatul cu o sancțiune mult mai dură decât se impunea.

Coroborând decizia civilă nr. 2137/03.04.2017 cu actele care au stat la baza emiterii măsurii nr. II. 4 din Decizia nr. 9/2019, în mod corect instanța de fond a apreciat că reprezentanții SRR au exercitat în mod abuziv prerogativele conferite de lege, ceea ce a condus la producerea unui prejudiciu în patrimoniul SRR.

O altă critică adusă de recurenta - reclamantă hotărârii instanței de fond se referă la greșita respingere a apărărilor referitoare la nemotivarea actelor administrative atacate.

Solicită respingerea acestei apărări și să se constate că Decizia nr. 9/2019 a fost emisă în conformitate cu prevederile pct. 171 lit. a) - b), pct. 180 -181 și pct. 188 paragraful 3 din R.O.D.A.S., înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate și regularitate constatate în urma acțiunii de control efectuată de Curtea de Conturi la S.R.R, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate și termenele de ducere la îndeplinire.

Instanța de fond în mod corect a apreciat că încheierea nr. 18/2020 respectă prevederile pct. 223 din RODAS, aceasta fiind motivată atât în drept cât și în fapt.

O altă critică formulată de recurenta - reclamantă se referă la faptul că punerea în executare a măsurii de la pct. II. 4 din Decizia nr. 9/2019 nu conferă caracterul legal al măsurii atâta timp cât nu sunt respectate principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator și salariat.

In mod corect instanța a apreciat că prejudiciul este unul evident produs în patrimoniul SRR, întrucât pentru înlăturarea efectelor unei decizii pe care a emis-o nelegal a fost nevoită să achite contravaloarea drepturilor salariale cu titlu de reparație, cu toate că nu a beneficiat de contraprestația în muncă a salariatului concediat nelegal

Din analiza textului Deciziilor Curții Constituționale nr. 1267/2011 și nr. 698/06.10.2020 se reține că excepțiile de neconstituționalitate ridicate, respectiv argumentele aduse, nu sunt nici măcar similare celor constatate în speța de față. Mai mult, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate excepțiile.

Instanța de fond, analizând apărările invocate de reclamantă referitoare la lipsa prejudiciului din perspectiva Deciziilor Curții Constituționale nr. 1267/2011 și nr. 698/06.10.2020, în mod corect a apreciat că acestea nu au relevanță în situația de față.

În drept, a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 490, art. 205-208 C. proc. civ., Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată și O.U.G. nr. 119/1999.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013, iar, prin rezoluția din data de 18.03.2022 s-a fixat termen de judecată la data de 24.05.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Analiza cererii de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Recurentul invocă încălcarea de către instanță a limitelor puterii judecătorești, susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre fără să aibă în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 1267/2011 și nr. 698/2020, pentru a justifica o pretinsă lipsă a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar observă că, în conformitate cu un astfel de motiv de casare, se poate cere și, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Prin sintagma "depășirea puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Instanța săvârșește un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunță pe cale de dispoziții generale.

În speță, instanța de fond, analizând apărările invocate de reclamantă referitoare la lipsa prejudiciului din perspectiva Deciziilor CCR nr. 1267/2011 și nr. 698/06.10.2020, în mod corect a apreciat că acestea nu au relevanță în situația de față. Din analiza acestor Decizii CCR, Înalta Curte constată că excepțiile de neconstituționalitate ridicate, respectiv argumentele aduse nu sunt similare celor constatate în speța de față. Mai mult, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate.

Prin faptul că Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată, prin Decizia CCR nr. 1267/2011, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 80 alin. (1) teza finală din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în limitele criticilor de neconstituționalitate formulate, statuând că părțile contractante nu sunt în aceeași situație, ceea ce justifică acordarea unei mai mari atenții din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic, și anume salariatul, nu înlătură de la aplicare prevederile O.U.G. nr. 119/1999 și obligațiile entităților publice cu privire la utilizarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public cu eficiență, eficacitate și economicitate.

Prin urmare, în raport de caracterul nefondat al unor astfel de critici invocate, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Ulterior, analizând recursul de față, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Acest motiv este incident în cauză, fiind apreciat ca întemeiat, instanța de control judiciar urmând a-l admite, a casa sentința civilă atacată și a modifica soluția primei instanțe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Astfel, având în vedere Raportul de audit financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019, ca urmare a misiunii de audit financiar efectuate în perioada 06.05-29.07.2019, cu tema "auditul financiar asupra contului anual de execuție a bugetului de stat pe anul 2018", a fost emisă de către Curtea de Conturi Decizia nr. 9/2019.

Curtea de Conturi a României a constatat faptul că SRR a fost prejudiciată cu suma de 131.831 RON, reprezentând despăgubiri stabilite de Curtea de Apel București, cuvenite unui salariat (A. consilier juridic în cadrul SRR), față de care s-a constatat că factorii decizionali din cadrul SRR au recurs la exercitarea în exces și în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege în calitatea sa de angajator, prin emiterea unei decizii de concediere, dovedită a fi netemeinică și nelegală.

Curtea de Conturi a României a dispus în concret în sarcina SRR prin Decizia nr. 9/2019 măsura nr. II.4 potrivit, conform prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, următoarele obligații:

"Pentru remedierea abaterilor consemnate la punctul 8, conducerea SRR va stabili întinderea prejudiciului și va dispune măsuri pentru recuperarea acestuia inclusiv a dobânzilor și penalităților de întârziere/majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata și până când s-au recuperat sumele.

De asemenea, conducerea SRR va efectua, pe întreaga perioadă supusă prescripției, o analiză cu privire la litigiile derulate la nivelul entității și urmare cărora instanțele de judecată au formulat decizii nefavorabile SRR și în măsura în care vor fi identificate cazuri similare celui prezentat de către echipa de audit, va efectua demersurile legale în vederea stabilirii prejudiciului creat bugetului de stat și dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a efectuat plata și până când s-au recuperat sumele."

În speță, la data auditului financiar, pentru măsurile de la pct. II.4 din Decizia nr. 9/2019 a Curții de Conturi - Departamentul XI, valoarea abaterilor constatate, producătoare de prejudicii, a fost estimată la suma de 131.831 RON.

În susținerea acesteia, reprezentanții intimatei pârâte au reținut incidența deciziei civile nr. 2137/03.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2014 (Număr în format vechi 348/2017), susținând că prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că măsura dispusă de SRR privind concedierea salariatului A. este nelegală și netemeinică, respectiv că SRR a sancționat disciplinar salariatul cu o sancțiune mult mai dură decât se impunea.

Curtea de apel a achiesat la susținerile pârâtei, reținând că este indiscutabil faptul că prin decizia civilă nr. 2137/04.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel București a constatat conduita ilicită a angajatorului față de salariatul său prin reținerea abaterii disciplinare care a condus la emiterea unui decizii de concediere ilegală, alegațiile reclamantei fiind lipsite de suport.

Înalta Curte, contrar celor reținute de instanța de fond, apreciază că este fondat motivul de casare referitor la greșita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992, privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, dispoziții potrivit cărora activitatea de valorificare a rapoartelor de control se face în baza regulamentului aprobat conform prevederilor art. II alin. (2), iar, potrivit alin. (3) în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice verificate această stare de fapt.

Astfel, prima instanță a realizat o interpretare trunchiată a celor statuate prin decizia civilă nr. 2137/04.04.2017 amintită.

În considerentele acestei decizii s-a reținut, printre altele, că:

În fapt, în ceea ce privește abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014, Curtea reține că pentru aceasta perioadă apelanta reclamantă s-a aflat în incapacitate temporară de muncă dovedită prin certificatul medical seria x nr. x/01.08.2014, depus la angajator la data de 26.08.2014. Conform declarației martorei B., rezultă că apelanta a depus certificatul medical în original (exemplarul roz și exemplarul alb), iar martora a confirmat că a primit aceste originale la data de 26.08.2014 și le-a dus la medicul de medicina muncii pentru a primi viză, apoi la cabinetul d-nului președinte și apoi la biroul de salarii.

Potrivit mențiunilor deciziei de concediere disciplinară nr. 994/05.11.2014, Curtea reține că angajatorul nu a procedat la înregistrarea certificatului medical, având dubii cu privire la emiterea acestuia, sens în care a solicitat relații de la medicul emitent C..

Ca răspuns la adresa nr. x/30.09.2014 a Comisiei de disciplină, medicul C. a confirmat anularea certificatului de concediu medical, pentru motivul neprezentării adeverinței de salariat. Față de acest răspuns, angajatorul a returnat medicului emitent certificatul medical depus de apelanta salariată.

Curtea apreciază că prin reținerea ca abatere disciplinară a absenței apelantei de la locul de muncă în perioada 01.08.2014, 04-06.08.2014, intimata a încălcat dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept, pe perioada incapacității temporare de muncă a salariatului, perioadă în care, conform art. 60 alin. (1) Codul muncii nu poate fi dispusă concedierea acestuia….

…Curtea reține din analiza prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 233/125 din 14 martie 2006 pentru aprobarea modelului unic al certificatului de concediu medical și a instrucțiunilor privind utilizarea și modul de completare a certificatelor de concediu medical pe baza cărora se acordă indemnizații asiguraților din sistemul asigurărilor sociale de sănătate, că medicul că medicul emitent nu este îndrituit să anuleze/revoce certificatul de concediu medical după ce actul a fost înmânat asiguratului….

…Rezultă cu evidență din aceste prevederi legale că medicul emitent nu mai are posibilitatea să anuleze certificatul medical odată ce acesta a fost decupat din carnet și înmânat asiguratului, moment de la care actul a intrat în circuitul civil.

Prin urmare, în condițiile în care angajatorul nu a solicitat instanței anularea certificatului de concediu medical, acesta nu avea dreptul să refuze înregistrarea certificatului și să acorde asiguratului drepturile legale decurgând din acest act.

Declarația medicului emitent privind "anularea" certificatului medical nu prezintă relevanță juridică, în lipsa unui temei de drept.

În ceea ce privește data de 31.07.2015 și perioada următoare 01.08 - 06.08.2014, apelanta mai susține că s-a aflat în concediu de odihnă, absența de la serviciu fiind justificată ca urmare a concediului de odihnă solicitat verbal a fi reprogramat, dar neoperat în sistem.

Curtea consideră întemeiată apărarea formulată de intimată potrivit căreia apelanta nu a respectat procedura internă de reprogramare a zilelor de concediu de odihnă neefectuat. …

…Curtea constată că apelanta a respectat procedura pentru cererile de reprogramare a concediului de odihnă pentru anii 2011, 2012, 2013 și 2014, dovadă fiind cererile depuse de aceasta .

Conform declarației martorei D., ce ocupa funcția de secretară în cadrul biroului juridic, apelanta nu a făcut o cerere nouă de reprogramare a zilelor de concediu în cursul anului 2014.

Prin urmare, probele administrate în cauză demonstrează că apelanta nu a urmat procedura prevăzută de Regulament pentru reprogramarea concediului de odihnă, rezultând că pentru data de 31.07.2015 apelanta a absentat nejustificat de la serviciu.

Sub aspectul individualizării sancțiunii disciplinare prezintă însă relevanță forma vinovăției, care în speță este culpa, constând în faptul că apelanta a considerat în mod nejustificat că se află în concediu de odihnă, deși putea și trebuia să prevadă că nu a urmat procedura legală de aprobare a cererii de reprogramare. Starea de confuzie în care s-a aflat apelanta rezultă din corespondența email cu secretara serviciului juridic, din declarația apelantei în fața Comisiei de disciplină în care apelanta a arătat că deși știa de prevederile regulamentare, a considerat că a formulat verbal cererea….

…Pentru aceste motive, în baza dispozițiilor art. 480 C. proc. civ., Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că va admite în parte contestația. Va anula în parte decizia de concediere nr. 994/05.11.2014 în ceea ce privește abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014.

Pentru absența nejustificată de la locul de muncă din data de 31.07.2014, aplicând criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 250 Codul muncii și, în special, forma vinovăției și împrejurările reținute cu privire la săvârșirea faptei, Curtea apreciază că se impune înlocuirea sancțiunii concedierii disciplinare cu sancțiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe o durată de 1 lună prevăzută de art. 248 alin. (1) lit. c) Codul muncii.

În baza dispozițiilor art. 80 alin. (1) și (2) Codul muncii, Curtea va dispune reintegrarea contestatoarei pe funcția și postul deținute anterior și va obliga intimata să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la data reintegrării.

Va obliga contestatoarea să plătească intimatei cheltuieli de judecată în valoare de 2000 RON, reprezentând onorariu avocațial fond, cu aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (2) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. …

…Va păstra în rest sentința.

În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va obliga intimata, ca parte căzută în pretenții, să plătească apelantei cheltuieli de judecată în valoare de 1500 RON, reprezentând onorariu avocațial în apel dovedit prin chitanța seria x nr. x/19.01.2017 .

Din analiza acestei decizii rezultă că cele reținute de echipa de auditori externi ai Curții de Conturi în constatarea nr. 8 și preluate de instanța de fond, potrivit cărora "factorii decizionali din cadrul SRR au recurs la exercitarea în exces și în mod abuziv a prerogativelor conferite de lege în calitatea sa de angajator, prin emiterea unei decizii de concediere, dovedită a fi netemeinică și nelegală" nu corespund realității.

În primul rând, Înalta Curte constată că decizia de concediere nr. 994/05.11.2014 a fost anulată doar în parte, în ceea ce privește abaterea disciplinară constând în absentarea nemotivată de la serviciu din zilele de 01.08.2014, 04-06.08.2014, iar pentru absența nejustificată de la locul de muncă din data de 31.07.2014, menținută în decizie, instanța de dreptul muncii a aplicat criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute de art. 250 Codul muncii și, în special, forma vinovăției și împrejurările reținute cu privire la săvârșirea faptei, apreciind că se impune înlocuirea sancțiunii concedierii disciplinare cu sancțiunea reducerii salariului de bază cu 10% pe o durată de 1 lună prevăzută de art. 248 alin. (1) lit. c) Codul muncii.

Prin urmare, Decizia nr. 994/05.11.2014 a fost menținută și doar modificată în parte, iar modificarea sancțiunii a avut în vedere c individualizarea sancțiunii în special pe forma vinovăției si a împrejurărilor reținute cu privire la săvârșirea faptei.

În al doilea rând, cu privire la abaterea disciplinară pentru care s-a decis anularea în parte a deciziei, instanța care a pronunțat Decizia nr. 2137/03.04.2017 a reținut că în condițiile în care angajatorul nu a solicitat instanței anularea certificatului de concediu medical, acesta nu avea dreptul să refuze înregistrarea certificatului și să acorde asiguratului drepturile legale decurgând din acest act.

Chiar dacă aceste aspecte au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte constată că faptul că recurenta reclamantă s-a autosesizat cu privire la nelegalitatea unui certificat medical, inclusiv prin contactarea medicului emitent al certificatului medical, nu reprezintă depășirea competențelor legale ale acesteia.

Cu atât mai mult, chiar dacă, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 2137/03.04.2017, Declarația medicului emitent privind "anularea" certificatului medical nu prezintă relevanță juridică, în lipsa unui temei de drept, nu poate fi ignorată conduita medicului care a procedat la revocarea certificatului medical, susținând că emiterea certificatului s-a realizat sub condiție, iar anularea acestuia a avut la bază neîndeplinirea acestei condiții, respectiv pentru neprezentarea adeverinței de salariat. De altfel, așa cum a reținut și instanța de fond, din analiza declarației doamnei E. - Șef serviciu juridic, dată Comisiei de cercetare disciplinară, a rezultat că aceasta a returnat certificatul medical în dublu exemplar pentru a putea fi anulat, la solicitarea medicului emitent al acestuia.

Înalta Curte nu împărtășește considerentele instanței de fond în ceea ce privește conduita ilicită a angajatorului față de salariatul său, având în vedere elementele relevante menționate în alineatele precedente care elimină caracterul excesiv și abuziv al demersurilor recurentei reclamante.

În ce privește celelalte 2 motive de nelegalitate invocate de către reclamantă, privind nemotivarea actelor administrative contestate, respectiv că punerea în executare a măsurii de la pct. II. 4 din Decizia nr. 9/2019 nu conferă caracterul legal al măsurii atâta timp cât nu sunt respectate principiile instituite de Codul muncii cu privire la derularea raporturilor contractuale dintre angajator și salariat, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Astfel, Decizia nr. 9/2019 a fost emisă în conformitate cu prevederile pct. 171 lit. a) - b), pct. 180 -181 și pct. 188 paragraful 3 din R.O.D.A.S., înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate și regularitate constatate în urma acțiunii de control, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficiențelor constatate și termenele de ducere la îndeplinire. De asemenea, încheierea nr. 18/2020 a fost emisă potrivit pct. 219 din R.O.D.A.S, conținând toate elementele de formă și fond prevăzute în Anexa nr. 15 din R.O.D.A.S., fiind prezentate motivele de fapt, respectiv argumentele care au determinat comisia să respingă contestația, redarea măsurii contestate și a probelor/documentelor care au stat la baza dispunerii acesteia, motivele invocate în contestație de către conducerea SRR și documentele depuse în susținerea acesteia, motivele pentru care au fost apreciate ca nerelevante.

De asemenea, în mod corect instanța a apreciat că prejudiciul este unul evident produs în patrimoniul reclamantei, întrucât pentru înlăturarea efectelor unei decizii, anulată în parte ulterior, a fost nevoită să achite contravaloarea drepturilor salariale cu titlu de reparație, cu toate că nu a beneficiat de contraprestația în muncă a salariatului concediat nelegal. Prin urmare, în speță nu este vorba despre situația tipică dintre un angajator și angajatul său, pentru a se aplica prevederile art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, ci sunt incidente, astfel cum a reținut autoritatea pârâtă, prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 care prevăd că persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii reclamantei cu consecința anulării încheierii nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi și, în parte, a Deciziei Curții de Conturi nr. 9/2019 și a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

Analizând cererea recurentei privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, o apreciază întemeiată, urmând să acorde acesteia integral cheltuielile de judecată.

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020; va casa sentința recurată și în rejudecare: va admite acțiunea reclamantei; va anula încheierea nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi și, în parte, Decizia Curții de Conturi nr. 9/2019 și Raportul de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimatul căzut în pretenții la plata către recurentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar mai înainte de încheierea dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinței civile nr. 678 din 28 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020.

Casează sentința recurată și în rejudecare:

Admite acțiunea reclamantei.

Anulează încheierea nr. 8/16.06.2020 emisă de Comisia de soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi și, în parte, Decizia Curții de Conturi nr. 9/2019 și a Raportului de Audit Financiar nr. 1.00/4001/29.07.2019 privind măsura nr. II.4.

Obligă intimata pârâtă Curtea de Conturi la plata către recurenta reclamantă Societatea Română de Radiodifuziune a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.