ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2602/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ("CNCD", "Consiliul"), a solicitat: (i) anularea Hotărârii nr. 924/11.12.2019 a Colegiului Director al autorității pârâte; (ii) anularea măsurilor dispuse la pct. 2 și 3 din aceeași hotărâre, respectiv constatarea unui tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. g) din O.G. nr. 137/2000 și sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 2000 de RON, potrivit art. 26 din O.G. nr. 137/2000, coroborat cu art. 8 din O.G. nr. 2/2001, iar în subsidiar, reindividualizarea sancțiunii contravenționale prin aplicarea unei sancțiuni cu avertisment, conform art. 7 și 21 din O.G. nr. 2/2001; (iii) suspendarea executării hotărârii atacate, până la soluționarea definitivă a cauzei. 1.

Prin sentința civilă nr. 618 din 30 octombrie 2020, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 5 noiembrie 2020. 1.

Prin încheierea din 18 mai 2021, curtea de apel a admis cererea de introducere în cauză a pârâților B. și C., în temeiul art. 16 1 din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 171 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția tardivității cererii; (ii) a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind suspendarea executării hotărârii și a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes; (iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, B. și C.; (iv) a anulat în parte Hotărârea nr. 924/2019 a CNCD, în ceea ce-l privește pe petentul C.; (v) a respins în rest acțiunea ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 171 din 24 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea în tot a acțiunii. În motivarea recursului, reclamanta susține greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor a art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, întrucât fapta imputată nu este discriminatorie. În speță, nu a existat niciun act efectiv de discriminare din partea reclamantei la adresa intimatei-pârâte B., atât CNCD, cât și prima instanță făcând o analiză abstractă a faptei, câtă vreme intimata-pârâtă nu a apelat niciodată la serviciile de transport public de persoane prestate de recurenta-reclamantă. Învederează recurenta că este licențiată ca operator de transport public de persoane, iar licența a fost emisă doar după verificarea condițiilor legale de către autoritățile competente. Instanța de fond a invocat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 448/2006, omițând a observa că legea obligă la adaptarea mijloacelor de transport în limitele tehnice posibile, ceea ce societatea a și făcut. La momentul atribuirii contractului de transport, nu au existat condiții referitoare la adaptarea mijloacelor de transport, altfel decât în limitele posibilităților tehnice, pentru a putea participa la licitație și a obține punctajul necesar calificării în categoria I din clasificarea pe categorii a autobuzelor și microbuzelor. Consideră recurenta-reclamantă că, deși instanța de fond a invocat dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din legea nr. 448/2009, care se referă la obligațiile autorităților publice de a lua măsurile necesare creării condițiilor de transport, a omis împrejurarea că societatea reclamantă avea avizele legale necesare, autoritățile considerând că îndeplinește toate condițiile legale pentru asigurarea transportului de persoane. Instanța de fond a apreciat greșit că măsura dotării autobuzelor cu scaune speciale pentru persoane cu dizabilități nu este suficientă. Solicită a se avea în vedere că dispozițiile legale în materia transportului de persoane nu au fost corelate cu dispozițiile legale care reglementează drepturile persoanelor cu dizabilități. Mai susține recurenta-reclamantă că intimata-pârâtă B. nu a făcut solicitări/sesizări către reclamantă, referitoare la acordarea de servicii de transport pentru persoane cu dizabilități, anterior sesizării CNCD, iar prima instanță și CNCD nu au analizat interesul efectiv urmărit de petentă. Prin completările aduse cererii de recurs, reclamanta critică și soluția de respingere a cererii subsidiare de reindividualizare a sancțiunii și de aplicare a avertismentului, arătând, în esență, că înlocuirea amenzii cu avertismentul poate fi dispusă în raport de cadrul legislativ neadaptat și de împrejurarea că societatea a creat, atât cât a fost posibil din punct de vedere tehnic, condițiile necesare asigurării transportului public al persoanelor cu dizabilități. În acest sens, solicită a se face aplicarea dispozițiilor art. 5, 6 și 7 din O.G. nr. 2/2001. 4. Apărările formulate în cauză În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare de către intimata-pârâtă B., prin care a invocat excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Alte aspecte procesuale Excepțiile tardivității și nulității recursului au fost respinse la termenul de judecată din 19.10.2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Printr-un prim rând de critici, recurenta-reclamantă a susținut că analiza faptei de discriminare de către prima instanță (precum și de către intimatul-pârât CNCD) s-a făcut de o manieră abstractă, în cauză nefiind dovedit că intimata-pârâtă B. ar fi apelat la serviciile de transport public prestate de societate. După cum în mod corect a sesizat instanța de fond, recurenta-reclamantă consideră că fapta discriminatorie trebuie să îmbrace o formă comisivă, respectiv persoana cu dizabilități să facă atât dovada solicitării serviciilor de transport, cât și a refuzului operatorului de prestare a acestor servicii, ca urmare a neadaptării mijloacelor de transport la nevoile solicitantului. Însă, potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională. De asemenea, potrivit art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 22 din Legea nr. 448/2006, autoritățile administrației publice locale au obligația să ia măsurile specifice enumerate în lege, în vederea asigurării transportului în comun al persoanelor cu handicap, obligație care incumbă și deținătorilor licenței de transport. Prin urmare, câtă vreme legea prevede obligația expresă de a asigura accesul la transportul public a persoanelor cu dizabilități, iar, potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare care atrage răspunderea contravențională nu îmbracă doar forma comisivă, omisiunea fiind de asemenea de natură a genera o situație defavorizată sau un tratament injust ori degradant, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele recurentei-reclamante. În speță, nu era necesar a se dovedi împrejurările de fapt invocate de societatea recurentă (fapta comisivă constând în refuzul asigurării transportului solicitat de intimata-pârâtă B.), fiind suficient a se constata că autovehiculele utilizate la efectuarea transportului nu sunt adaptate pentru a permite accesul persoanelor cu handicap locomotor (faptă omisivă). Este de reținut că recurenta-reclamantă nu a negat situația de neadaptare corespunzătoare a mijloacelor de transport, dar a afirmat în fond și a reiterat în recurs că acestea dispun de locuri speciale pentru persoanele cu dizabilități, iar șoferii au fost instruiți să acorde sprijin acestor călători. Or, aceste împrejurări nu pot fi interpretate ca o îndeplinire a obligațiilor instituite de art. 22 din Legea nr. 448/2006, care impune autorității/operatorului serviciului "să adapteze mijloacele de transport în comun aflate în circulație, în limitele tehnice posibile, conform reglementărilor în vigoare, pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap, inclusiv în ceea ce privește dotarea acestora cu sisteme de avertizare audio și video". Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, o adaptare a mijloacelor de transport implică mecanisme proprii autovehiculului care să permită accesul independent al persoanelor cu handicap locomotor, inclusiv cu scaune rulante. De altfel, prin petiția adresată CNCD, intimata-pârâtă B. a sesizat tocmai lipsa rampelor de urcare/coborâre la nivelul podelei mijloacelor de transport și lipsa spațiilor special amenajate în interiorul acestora pentru cărucioarele persoanelor cu handicap. Așadar, critica recurentei-reclamante este nefondată, în aplicarea art. 22 din Legea nr. 448/2006 persoanele cu dizabilității locomotorii trebuind să se bucure de mobilitate personală, respectiv să li se asigure accesul prin forțele proprii în mijloacele de transport. Recurgerea la ajutorul șoferilor pentru urcarea și coborârea în/din mijlocul de transport este suceptibilă de a supune aceste persoane unui tratament degradant și umilitor, faptă considerată discriminare conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000. Prin cel de-al doilea rând de critici formulate de recurenta-reclamantă, s-a susținut îndeplinirea de către operatorul de transport a tuturor condițiilor impuse de autoritatea publică locală la momentul atribuirii contractului de transport, inclusiv a condițiilor tehnice referitoare la mijloacele de transport. S-a mai susținut existența unei necorelări legislative între legislația în materia transportului de persoane și cea care reglementează drepturile persoanelor cu dizabilități. Înalta Curte constată că aceste argumente de nelegalitate a Hotărârii CNCD nr. 924/2019 au fost invocate pentru prima dată în recurs, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată. Dispozițiile art. 1 și art. 8 conferă instanței de contencios administrativ atributul analizei legalității unui act administrativ în raport de criticile de nelegalitate sesizate de reclamantă. Aceste critici sunt determinate în mod evident de conținutul actului contestat, astfel că și analiza instanței de fond se rezumă la motivele de fapt și de drept reținute în cuprinsul actului contestat și pe care reclamanta le-a atacat prin acțiune. Mai trebuie amintit și că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, interdicție care se aplică și formulării de apărări de fond noi, pe care prima instanță nu le-a cunoscut și nu le-a putut analiza. În speță, apărările referitoare la îndeplinirea de către mijloacele de transport ale societății reclamante a condițiilor tehnice de calificare la licitația desfășurată pentru atribuirea contractului de transport nu au fost invocate nici în fața CNCD (a se vedea în acest sens punctul de vedere al societății depus la dosarul de fond) și nici prin cererea de chemare în judecată. În consecință, întrucât aceste critici exced conținutului actului administrativ contestat și au fost invocate direct în fața instanței de control judiciar, fără a fi supuse filtrului instanței de fond, se impune respingerea lor. Chiar dacă s-ar trece peste acest fine de neprimire, Înalta Curte constată că nu prezintă nicio relevanță împrejurările în care recurenta-reclamantă s-a calificat și a câștigat procedura de atribuire a contractului de transport. Specificațiile tehnice pretins insuficiente sau eronate solicitate de autoritatea publică a fi îndeplinite de mijloacele de transport aparținând reclamantei nu pot fi opuse drepturilor persoanelor cu dizabilități, prevăzute de Legea nr. 448/2006 și obligațiilor corelative care incumbă autorităților publice de a asigura respectarea acestor drepturi, conform art. 22 din acest act normativ. Nu poate fi avut în vedere nici argumentul întemeiat pe existența unei alte hotărâri a CNCD (Hotărârea nr. 69/09.09.2022), care, în opinia recurentei-reclamante, dispune în sens contrar hotărârii analizate în cauză, stabilind că fapta de discriminare nu există. După cum rezultă din conținutul hotărârii emise în anul 2022, CNCD a constatat că fapta de discriminare nu există întrucât reclamanta a depus la dosar fotografii din care rezultă că a adaptat mijloacele de transport pentru oferirea de servicii și persoanelor încadrate în grad de handicap. Așadar, situația de fapt constatată la nivelul anului 2022 de CNCD diferă fundamental de cea constatată în anul 2019 de același Consiliu, astfel că aspectele constatate prin Hotărârea nr. 69/09.09.2022 nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea Hotărârii nr. 924/11.12.2019. Cât privește completarea motivelor de recurs, Înalta Curte reține că aceasta vizează individualizarea sancțiunii, recurenta-reclamantă argumentând cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 2/2001 pentru înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, apreciază că sancțiunea aplicată (amendă în cuantum de 2000 de RON) corespunde gravității faptei și gradului de pericol social al faptei, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru înlocuirea cu avertismentul. Prin neadaptarea mijloacelor de transport la nevoile persoanelor cu dizabilități, reclamanta a îngrădit accesul acestor persoane la serviciile de transport public pe o perioadă îndelungată, fără a dovedi existența unei situații obiective, de natură a conduce la imposibilitatea respectării obligațiilor legale. Totodată, cuantumul amenzii este orientat spre minimul amenzii prevăzute de teza I a art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (care stabilește amendă între 1000 RON și 30.000 RON), respectiv este stabilit la minimul prevăzut de teza a II-a a art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (care stabilește amendă între 2000 RON și 100.000 RON). Așadar, Înalta Curte apreciază că amenda a fost stabilită într-un cuantum proporțional în raport de fapta de discriminare reținută în sarcina reclamantei. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.