ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2568/2022

Ședința publică din data de 10 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.12.2021, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Guvernul României, în termen legal, în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic au solicitat anularea Hotărârii de Guvern nr. 1183/2021 cu modificările și completările ulterioare ca nelegală și netemeinică.

Prin sentința civilă nr. 2033 din 27 decembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat A., în Piatra Neamț, județ Neamț, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, cu sediul în București, C. nr. 1.

Anulează în parte H.G. nr. 1183/2021 si H.G. nr. 1242/2021 în ce privește condiționarea accesului și a participării destinatarilor acestui act administrativ normativ la serviciile și activitățile menționate în cadrul celor două hotărâri contestate și al anexelor la acestea, indiferent de persoana fizică sau juridică, de drept privat sau de drept public, care le asigură sau care le organizează, de prezentarea dovezii trecerii prin boală sau de prezentarea dovezii realizării schemei complete de vaccinare.

Menține celelalte dispoziții ale celor două acte administrativ normative criticate.

Obligă Guvernul României ca în toate măsurile ce se vor institui/menține odată cu prelungirea stării de alertă să aibe în vedere doar categoriile de persoane care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore, categoriile de persoane care prezintă rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecția cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore și categoriile de persoane care nu prezintă dovada efectuării unuia din cele două teste, urmând ca la stabilirea măsurilor la care se face referire anterior să fie respectat principiul nediscriminării pe criterii de vaccinare sau trecere prin boală.

Respinge în rest acțiunea.

Prezenta hotărâre se va publica în Monitorul Oficial în eventualitatea rămânerii sale definitive, față de prevederile art. 23 din Legea 554/2004.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare, recursul urmând a se depune la Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF.

Pronunțată prin intermediul grefei, azi, 27.12.2021."

Prin recursul formulat, recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, iar în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prealabil, recurentul pârât arată că sentința civilă nr. 2033/27.12.2021 a fost pronunțată de o instanță necompetentă teritorial.

Totodată, în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiille art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul arată că instanța a pronunțat sentința recurată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât nu s-a limitat la a examina legalitatea actului administrativ contestat, ci a făcut aprecieri asupra oportunității măsurilor dispuse.

In opinia sa, instanța de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor legale din cuprinsul actelor normative contestate care condiționează accesul sau participarea destinatarilor acestor acte administrative normative la serviciile și activitățile menționate în cadrul celor două hotărâri de Guvern și anexelor la acestea de prezentarea dovezii trecerii prin boală sau de prezentarea dovezii realizării schemei complete de vaccinare, soluția fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că prin prevederile legale anulate se creează o situație de discriminare a persoanelor nevaccinate față de persoanele trecute prin boală sau cele vaccinate.

Cu toate aceste, instanța nu numai că nu s-a limitat la analiza legalității actului, ci s-a substituit specialiștilor și a depășit chiar cadrul procesual făcând referiri la aspecte care excedează obiectului cauzei, menționând în considerente informații și date care vizează aspecte medicale legate de imunitatea obținută prin vaccinare sau prin trecerea prin boală și de gradul de contagiozitate al bolii prin raportare la categoriile de persoane vaccinate, imunizate natural sau nevaccinate, pronuntându-se asupra politicii de sănătate publică a statului român în ceea ce privește aspecte care sunt strict de ordin medical si care excedează competențelor judecătorului fondului.

Aspectele științifice, de natură medicală, țin de aprecierea informațiilor furnizate de INSP și de analiza factorilor de risc care au sprijinit hotărârea C.N.S.U., ce a stat la baza emiterii hotărârilor de Guvern.

Consideră recurentul că documentele care au stat la baza emiterii actelor administrative, întocmite de specialiști, dovedesc faptul că este necesară menținerea stării de alertă; din lecturarea analizei factorilor de risc din august rezultă că, deși sunt puține cazuri, numărul acestora este în creștere, fiind necesară prudență și menținerea unor măsuri de protecție.

Față de aceste date, instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a stabilit fără putință de tăgadă că gradul de contagiozitate a persoanelor imunizate natural sau a celor vaccinate poate fi același cu acela al persoanelor nevaccinate, aspect care relevă caracterul discriminatoriu al măsurilor impuse prin raportare Ia aceste categorii de persoane.

Mai mult decât atât, și soluția instanței de fond de obligare a Guvernului României ca, pe viitor, să reglementeze în sensul dispus este o evidentă ingerință în activitatea legislativului, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiille art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de fond nu a analizat excepțiile invocate, motiv pentru care apreciază necesară reiterarea acestora în recurs.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. critică recurentul soluția instanței de fond întrucât aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanța de fond lăsând neanalizate susținerile părților, chestiunile de fapt și de drept care au determinat soluția de admitere a cererii de anulare.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiille art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că în contextul declarării stării de alertă generată de pandemia de COV1D-19, Parlamentul României a adoptat prin Legea nr. 55/2020 măsuri restrictive, cu caracter esențialmente temporar și, după caz, gradual, proporționale cu nivelul de gravitate prognozat sau manifestat al acesteia, necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa drepturilor convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sănătate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu, și iară a aduce atingere existenței altor drepturi sau libertăți fundamentale.

Astfel, trebuie avut în vedere articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, potrivit căruia "Starea de alertă poate fi prelungită ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menținerii răspunsului amplificat pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 zile.".

Așadar, arată recurentul că măsura privind prelungirea stării de alertă propusă în Analiza factorilor de risc este rezultatul analizei de oportunitate pe care îl exercită autoritățile publice în atingerea unui scop legitim, pentru care au fost împuternicite, din Capitolul II. Intensitatea situației de urgență, respectiv viteza de evoluție, înregistrată sau prognozată, a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate .

Contextul nu este numai național, ci analiza factorilor de risc a avut în vedere contextul european/internațional, considerentele de oportunitate sunt legate și de aceste riscuri de infectare.

Cu privire la legalitatea emiterii H.G. nr. 1242/2021, arătă recurentul că în art. 6 lit. c) și d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Așadar, apreciază recurentul faptul că legiuitorul a dat posibilitatea ca, prin hotărâre de Guvern, să fie stabilite măsuri pentru capacitatea de răspuns, inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi, astfel cum rezidă din chiar art. 1 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 care explică în mod clar că toate măsurile luate în perioada stării de alertă pot restrânge drepturi fundamentale.

Restrângerea unor drepturi constituționale este admisă atunci când răspunde nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial.

Restricționarea accesului persoanelor nevaccinate/netrecute prin boală/netestate în diferite spații publice unde există risc de infectare are în vedere totodată și interesul acestor persoane de a nu se expune pericolului îmbolnăvirii, care în contextul unei libertăți totale ar genera o răspândire incontrolabilă a bolii, cu efecte devastatoare asupra capacității sistemelor de sănătate de a asigura asistența medicală, așa cum de altfel - și în condițiile adoptării masurilor preventive, restrictive - au fost suprasolicitate în perioada octombrie- noiembrie 2021.

Restrângerea acestei libertăți este temporară, proporțională cu pericolul generat de pandemia de Covid-19, nediscriminatorie, în sensul că se aplică tuturor cetățenilor și este stabilită prin lege, fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 la art. 5 alin. (3) lit. a).

Este respectată analiza de proporționalitate care urmărește să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societății și interesului reclamanților, respectiv dacă ingerința răspunde unei nevoi sociale imperioase.

Legea fundamentală solicită autorităților statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătății publice și dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale.

Referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora măsurile de prevenire dispuse prin actele mai sus menționate creează situații discriminatorii între cetățeni, susțineri preluate și de instanța de fond în sentința în cauză, precizăm faptul că acestea sunt neîntemeiate, întrucât "evaluarea riscului reprezentat de pandemia cu SARS-CoV-2 este stratificată în continuare pentru următoarele grupuri din populația totală: populația generală vaccinată și nevaccinată; populația vulnerabilă vaccinată și nevaccinată.

Evaluarea se bazează pe următoarele elemente: cei vaccinați au o probabilitate mai mică de infectare și un impact mai mic al unei astfel de infecții decât cei nevaccinați, în timp ce populația vulnerabilă suferă un impact mai mare dacă are Ioc infecția, în comparație cu populația generală.

Cu privire la pretinsa discriminare instituită prin măsurile dispuse (întrucât se recunosc mai multe drepturi celor vaccinați sau imunizați natural), opinează recurentul că, relaxarea treptată presupune evitarea oricăror riscuri de escaladare a cazurilor, prin redeschiderea anumitor evenimente sociale treptat, fiind necesară luarea unor măsuri de precauție, cea mai la îndemână fiind aceea ca persoanele să facă dovada că nu sunt purtătoare de virus, și astfel, că nu vor contribui la răspândirea acestuia în cadrul comunității.

Deși instanța de fond a reținut existența unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, susține recurentul. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speța recurentului, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităților persoanelor care nu au luat un minim de precauție pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

Așadar nu se poate vorbi despre încălcare principiului egalității și, implicit, existența unei discriminări, decât atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, susține recurentul.

Art. 14 din CEDO oferă protecție împotriva oricăror discriminări, dar orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că distincția nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Pentru a modera afectarea sectoarelor sociale și economice, în condițiile în care a asigurat atât necesarul de vaccin, cât și locuri de administrare gratuită a acestuia pentru populație, autoritățile au prevăzut ca desfășurarea unor activități cu risc epidemiologie ridicat (care implică, prin specificul lor, adunarea împreună într-un spațiu limitat a unui număr semnificativ de persoane) să aibă Ioc în condițiile participării persoanelor imunizate prin vaccinare sau care prezintă dovada unui test negativ sau a trecerii prin boală în ultimele 90 de zile. Acest lucru este necesar pentru a limita apariția infectării unui număr mare de persoane în același timp.

În ceea ce privește măsurile privind prezentarea certificatului digital al Uniunii Europene, reglementat prin O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea si acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19, România a procedat prin adoptarea hotărârilor de Guvern la armonizarea legislației naționale cu Regulamentului (UE) 2021/954 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de Covid-19, pentru asigurarea liberei circulații a persoanelor în cadrul statelor Uniunii Europene, și nu este limitată aplicabilitatea acestora la utilizarea lor între statele membre, fiind acceptate ca dovezi și pe teritoriul național.

Această recomandare este cuprinsă în Regulamentul sus-menționat, la pct. 49, mai arată recurentul.

Mai mult decât atât, certificatul european digital reprezintă înscrisul care dovedește îndeplinirea condițiilor necesare pentru participarea la evenimente, care să înlăture riscul infectărilor (vaccinare, testare, trecere prin boală) și nu neapărat o condiție pentru participarea le evenimente.

Nu în ultimul rând, precizează recurentul că restrângerea unor drepturi și libertăți în contextul pandemiei de COVID- 19 este stabilită în Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COV1D-19, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea și articolul 53 alin. (2) din Constituția României solicită autorităților statului să dispună măsuri necesare pentru asigurarea sănătății publice, și, dă posibilitatea ca aceste măsuri să fie realizate prin restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale. Legiuitorul a permis ca prin hotărâre de guvern să poată fi adoptate măsuri pentru asigurarea rezilienței comunităților, respectiv "măsuri de protecție a vieții și pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătății persoanelor".

Analiza de proporționalitate urmărește să stabilească dacă se păstrează un just echilibru între interesele generale ale societății și interesului reclamantei, respectiv dacă ingerința răspunde unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile publice sunt primele care exercită puterea de apreciere asupra necesității ingerinței,Ia momentul emiterii actului. Măsurile anulate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente, potrivit art. 5 alin. (3) Iit. a) din Legea nr. 55/2020.

Așadar, concluzionează recurentul toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricțiilor, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt.

Concluzionând, măsurile conținute de prevederile legale anulate de instanța de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice - art. 34 alin. (2) din Constituția României

Acestea au fost adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu respectarea art. 53 din Constituția României.

Prin urmare, nu sunt situații identîce/analoage/egale și se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art, 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Se reține că, în cauza dedusă judecății, s-a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 1183/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 noiembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și a Hotărârii Guvernului nr. 1242/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 9 decembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Prealabil, Înalta Curte respinge ca neîntemeiată critica recurentului pârât vizând faptul că sentința civilă nr. 2033/27.12.2021 a fost pronunțată de o instanță necompetentă teritorial față de împrejurarea că prin decizia nr. 6334 din 14 decembrie 2021, instanța de control judiciar chemată să se pronunțe asupra regulatorului de competență a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în favoarea completului de fond de judecător unic din cadrul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. se invocă faptul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii și de anulare în parte a actelor contestate.

În cadrul acestui motiv de casare se invocă faptul că prima instanță și-a depășit atribuțiile deoarece nu s-a limitat a examina legalitatea actului administrativ ci a făcut aprecieri asupra oportunității măsurilor dispuse, iar anularea a avut în vedere nu motive precise de nelegalitate ci aprecieri privind oportunitatea în sensul că măsurile dispuse nu sunt justificate și nu sunt proporționale fiind de natură a crea o situație de discriminare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 C. proc. civ. nu este fondat în cauză neputându-se reține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești în analiza realizată asupra legalității hotărârilor contestate.

În cauză nu se poate reține faptul că verificarea legalității hotărârilor anulare de prima instanță s-a realizat cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești în sensul analizării oportunității emiterii actelor, acte în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 55/2020.

Prima instanță a admis în parte acțiunea plecând de la premisa că măsurile dispuse prin H.G. nr. 1183/2021 si nr. 1242/2021 sunt discriminatorii. Dar această constatare a existenței unei situații de discriminare privește instituirea unui regim diferit de participare la viața publică și privată între persoanele care beneficiază de certificat de vaccinare cu schema completă, persoanele care au trecut prin boală, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore, persoanele care prezintă rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecția cu virusul SARS -CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore si persoanele care nu prezintă dovada pentru niciuna din împrejurarile de mai sus, urmează a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Concret, s-a imputat primei instanțe faptul că nu a analizat excepțiile invocate.

Raportat la motivele invocate de recurent, Înalta Curte constată că nu există neregularități de ordin procedural care să fie sancționate cu nulitatea.

Din practicaua sentinței recurate rezultă în mod explicit că prima instanță a pus în discuția părților excepțiile invocate de către pârât prin întâmpinare, respectiv excepția netimbrării, excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile și excepția lipsei de interes. În acest sens, prima instanță a repins excepția netimbrării constatând că reclamanții au achitat taxa de timbru în cuantumul pus în vedere de către instanță, a respins, de asemenea, excepția inadmisibilității, față de împrejurarea că ambele acte administrativ normative atacate se afla in circuitul civil, fata de prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 conform carora odată ce un act administrativ a intrat în circuitul civil nu mai este necesară efectuarea procedurii prealabile în vederea atacării sale în contencios administrativ și față de decizia pronunțată în prezenta cauza de ICCJ in regulator de competență, conform căreia, în speță, se au în vedere prevederile procedurale ale Legii nr. 554/2004 și a respins excepția lipsei de interes față de faptul că reclamanții au arătat că sunt afectați în mod direct de cele două acte administrativ normative pe care le-au atacat, care li se aplica si lor si care le cauzează un prejudiciu personal inclusiv în ceea ce privește exercitarea credinței religioase personale, astfel încât aceștia au justificat interesul personal și direct în formularea prezentei acțiuni.

Așadar, constată Înalta Curte că nu au fost încălcate norme de ordin procedural în maniera în care a procedat prima instanță la soluționarea fondului cauzei.

În ceea ce privește, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este fondat, instanța de fond făcând o greșită interpretare și aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute elemente de nelegalitate ale hotărârii de guvern, reclamanții neprezentând motive apte să conducă la anularea acestui act administrativ contestat.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, hotărârile de guvern fiind emise în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluției situației epidemiologice naționale, dar și internaționale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităților publice să intervină eficient și cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuție.

Hotărârile de Guvern contestate cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 și nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale și jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție.

Așadar, actele normative care fac obiectul acțiunii s-au emis pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici.

Prin același act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către recurentul-reclamant s-a avut în vedere evaluarea menținerii unui răspuns adecvat situației de urgență determinată de răspândirea noului Coronavirus.

În mod cert măsurile contestate sunt prevăzute de lege, posibilitatea instituirii acestor măsuri prin hotărâre de guvern este prevăzută de art. 6 lit. c) din Legea nr. 55/2020. În acest context, nu se poate aprecia că drepturile fundamentale ar fi fost restrânse prin hotărârile de guvern a căror legalitate este analizată, ele fiind, în realitate, restrânse chiar de Legea nr. 55/2020, față de care H.G. contestate reprezintă doar act de aplicare.

Așadar, Hotărârile de Guvern a căror legalitate este analizată de instanța de contencios administrativ cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) și lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite" și "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activității unor instituții sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) și d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d) instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiții, actul normativ atacat este adoptat cu respectarea Legii nr. 55/2020, acesta fiind emis de legiuitor ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităților statului, luarea unor măsuri de protejare a populației din România, fiind știut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăți cetățenești.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituție, Înalta Curte reține că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgență, cât și în prezent, în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituția României, în măsura art. 53 din Constituție care prevede că "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

Conform normei juridice referite, trei condiții cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiții legalmente corecte, în contextul stării de urgență:

Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înțelege orice act normativ care este accesibil și previzibil.

În situația de față, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților în stare de urgență nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestate, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial.

Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile și libertățile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătății și siguranța publică. Convenția europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și imparțialității puterii.

Și această condiție este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii și împiedicării răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV2.

Ingerința trebuie să fie necesară și proporțională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinței, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puțin vastă în funcție de dreptul în cauză. Jurisprudența Curții europene cere ca ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporționalității pe care o face Curtea europeană ține cont de existența nevoii sociale imperioase, or, în speță, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligației ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătății publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinii, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public și protejarea sănătății publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reține că persoanele care dețin certificatul covid în cele trei forme, în comparație cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situații comparabile, existând situații diferite, adică persoane care sunt în situații deosebite, raportat la pericol și, prin urmare, sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

Referitor la cerere de intervenție accesorie formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor de Interne în recurs, Înalta Curte o va admite față de dispozițiile art. 61 alin. (1) și (2) și art. 64 alin. (2) C. proc. civ., reținând și aspectul că Ministerul Afacerilor de Interne are calitatea de inițiator al actelor normative contestate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamanți A. și B., urmând a admite cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinței civile nr. 2033 din 27 decembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința recurată și, în rejudecare, respinge în tot acțiunea.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor de Interne în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 mai 2022.