ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2461/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul Ilfov și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin Sentinta nr. 315/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Orașul Popești Leordeni prin Primar, contestație împotriva Deciziei de soluționare nr. 25966/30.08.2017 emisă de Primăria Orașului Popești Leordeni, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei de impunere pentru anul 2015 nr. 19360 din data de 21.12.2015, Deciziei referitoare ia obligațiile de plată accesorii nr. x din data de 21.12.2015, Deciziei de impunere pentru anul 2016 nr. 680 din data de 01.03.2016, precum și împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din data de 01.03.2016, emise de Serviciul Impozite și Taxe Locale din cadrul Primăriei orașului Popești Leordeni, solicitând admiterea contestației, cu consecința:

- Anulării în integralitate a Deciziei de impunere pentru anul 2015 nr. 19360/21.12.2015, în ceea ce privește suma de 29.360,03 RON impusă sub denumirea regularizare taxă C. civ.;

- Anulării în integralitate a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/21.12.2015, în ceea ce privește suma de 22.900,82 RON impusă cu titlu accesorii aferente regularizării taxei C. civ.;

- Anulării parțiale a Deciziei de impunere pentru anul 2016 nr. 680/01.03.2016, în ceea ce privește suma de 982.614,57 RON impusă sub denumirea regularizare taxă C. civ.;

- Anulării în integralitate a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/01.03.2016, în ceea ce privește suma de 313.440,66 RON impusă cu titlu accesorii aferente regularizării taxei C. civ.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința nr. 209 din 10 februarie 2022, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 25966/2017, Decizia de impunere nr. x/2015, Decizia de impunere nr. x/2015 și Decizia nr. 681/2016.

Totodată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/2016 in ceea ce priveste suma de 982.614,57 RON cu titlu de regularizare taxa C. civ. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 19.563,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Orașul Popești Leordeni prin Primar, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, este motivată ambiguu, superficial, înlăturând nemotivat toate apărările formulate, fiind redate motivele arătate de către reclamant, fără o analiză judicioasa bazată pe argumente concrete.

În ceea ce privește excepția tardivității invocată a arătat că prima instanță s-a pronunțat doar prin prisma analizării motivelor invocate de reclamantă în contestația împotriva deciziei de soluționare, și nu ca o excepție procedurală invocata in proces.

Potrivit recurentei, prima instanță nu numai că nu a avut în vedere apărările pârâtului, dar nici ansamblul materialului probator administrat în cauză și care făcea dovada legalității deciziei atacate, invocând prevederile art. 6 din Convenție.

3.2. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență, că sentința atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la respingerea excepției tardivității formulării contestației împotriva deciziilor de impunere a arătat că motivarea este ambiguă, chiar contradictorie cu privire la dreptul pârâtului de a invoca tardivitatea formulării plângerii administrative (chiar și fără a fi arătată prin decizia de soluționare în mod concret), iar pe de altă parte reținând că dovezile de comunicare sunt nule în contextul prevederilor art. 164 alin. (1) lit. a), c) și d) și alin. (3), arătând că nu se pot cunoaște, în absența completării corecte a dovezilor de comunicare, cui au fost comunicate cele două plicuri, apreciind-se că, în absența comunicării corecte către reclamant a deciziilor de impunere contestația administrativă formulată nu a fost tardivă, ci a fost depusă în termenul legal.

A arătat că a invocat excepția tardivității formulării contestației împotriva deciziilor de impunere și a deciziilor referitoare la obligațiile de plată a accesoriilor, pentru că nu au fost contestate în termenul prevăzut de art. 270 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, făcând trimiteri ample la modalitatea și procedura de comunicare a deciziilor în litigiu, precizând că data comunicării actului de procedură este aceea a semnării dovezii de înmânare sau, după caz, a încheierii procesului-verbal, conform art. 165 din C. proc. civ.

Or, în mod nelegal prima instanță a reținut că din confirmările de primire nu se poate distinge cui i-au fost comunicate deciziile de impunere și înștiințările de plată și nici când s-a realizat comunicarea, cată vreme din conținutul acestora, prin semnătura certificată de factorul poștal și data menționată sunt determinate elementele necesare valabilității dovezii confirmării de primire.

În concluzie, a apreciat că termenul prevăzut de lege pentru contestarea deciziilor de impunere și a deciziilor de stabilire a accesoriilor a fost depășit, sancțiunea prevăzută fiind decăderea din dreptul de a mai formula contestație.

În continuare, pe fondul contestației, recurentul a făcut trimitere la mai multe prevederi din Legea nr. 207/2015 și la principiile încălcate în cauză, cu referire la temeiul emiterii deciziilor de impunere și legalitatea acestora, precum și procedura urmată de reclamant în cauză și de către instituția pârâtă, arătând că organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a creanțelor fiscale.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru că acțiunea a fost admisă doar sub aspectul nemotivării actului atacat, fără a se intra pe fondul pricinii.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimatul-reclamantă’ a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anulare Deciziei de soluționare a contestației nr. 25966/30.08.2017 și a Deciziei de impunere pentru anul 2015 nr. 19360/21.12.2015, în ceea ce privește suma de 29.360,03 RON impusă sub denumirea regularizare taxă C. civ.; Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/21.12.2015, în ceea ce privește suma de 22.900,82 RON impusă cu titlu accesorii aferente regularizării taxei C. civ.; Deciziei de impunere pentru anul 2016 nr. 680/01.03.2016, în ceea ce privește suma de 982.614,57 RON impusă sub denumirea regularizare taxă C. civ. și Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/01.03.2016, în ceea ce privește suma de 313.440,66 RON impusă cu titlu accesorii aferente regularizării taxei C. civ.

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 25966/2017, Decizia de impunere nr. x/2015, Decizia de impunere nr. x/2015 și Decizia nr. 681/2016, și, totodată, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/2016 in ceea ce priveste suma de 982.614,57 RON cu titlu de regularizare taxa C. civ. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 19.563,22 RON,

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu poate fi primit.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător în raport cu motivele și prevederile legale invocate, nefiind analizate toate apărările formulate, susținând că în ceea privește eexcepția tardivității prima instanță s-a pronunțat doar prin prisma analizării motivelor invocate de reclamantă în contestația împotriva deciziei de soluționare, neavându-se în vedere ansamblul materialului probator administrat în cauză și care făcea dovada legalității deciziei atacate.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva deciziilor contestate, reținând că deciziile de impunere nu au o motivare în fapt, neexistând expusă situația de fapt în baza căreia s-au stabilit obligațiile principale sau accesorii, și nu au nicio motivare în drept, indicarea întregului Codul fiscal valabil în 2015 și 2016 neîndeplinind cerința motivării, reținând, totodată că organul fiscal nu indică procedura fiscală folosită pentru emiterea respectivelor acte, iar decizia de soluționare a contestației este motivată sumară și globală.

Totodată, prima instanță a explicitat aspectele analizate și din perspectiva excepției tardivității introducerii contestației, făcând propriile constatări în privința dovezilor de comunicare a deciziilor de impunere și arătând, contrar susținerilor părții, că tardivitatea formulării contestației administrative nu se poate constata pentru prima dată de către instanta de judecată, astfel, neputând analiza alte motive de nelegalitate ale deciziei de soluționare a contestatiei decât cele invocate de partea care a formulat acțiunea, în caz contrar s-ar depăși limitele învestirii, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, iar prin analiza cerințelor legale nu s-a antamat fondul pricinii.

Totodată, se reține că motivarea hotărârii răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

Se observă astfel că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea oferită de prima instanță are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Criticile recurentului circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu pot fi încadrate în acest temei juridic.

Înalta Curte reține că acest motiv a fost invocat în mod formal, în realitate partea a reiterat argumentele și apărările formulate în primă instanță, făcând trimitere la legislația fiscală, fără să precizeze însă eventualele greșeli săvârșite de instanță în legătură cu acele dispoziții legale.

Totodată, recurentul a reluat criticile privind respingerea excepției tardivității formulării contestației împotriva deciziilor de impunere, cu trimiteri ample la modalitatea de comunicare a acestor decizii și la conținutul actelor contestate, care în opinia sa au fost emise în mod corect, la procedura urmată de organul fiscal și de către reclamat pentru care a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, nedezvoltând critici propriu-zise față de respectiva hotărâre, ci doar și-a exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe, așa încât nu se poate exercita controlul judiciar, neputându-se analiza hotărârea atacată și din perspectiva acestui motiv de casare.

Recurentul-pârât deși a invocat încălcarea mai multor prevederi legale nu circumstanțiază în niciun mod criticile sale, care ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, ceea ce nu se regăsește în memoriul de recurs.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

Totodată, va face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", și va obliga recurentul-pârât la plată sumei de17.666,50 RON, către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Orașul Popești Leordeni prin Primar împotriva sentinței nr. 209 din 10 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 17.666,50 RON, către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.