ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4338/2018

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10.07.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Slobozia anularea Deciziei nr. 31/22.04.2015 emisă de pârâtă și exonerarea reclamantei de obligația de plată a sumelor stabilite prin această decizie.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 581 din data de 24 februarie 2016, al cărei dispozitiv a fost îndreptat potrivit încheierii din data de 4.05.2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Slobozia, a anulat Decizia nr. 31/22.04.2015 emisă de pârâtă și a exonerat reclamanta de obligația de plată a sumelor stabilite prin decizia de mai sus.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Slobozia, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și rejudecarea acțiunii reclamantei, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiate. În motivarea recursului, s-a arătat, în esență că pentru neplata în termenul contractual a redevenței stabilite de părți prin Contractul de concesiune nr. x/11.05.1999 au fost stabilite obligați accesorii în sarcina intimatei-reclamante în cuantum de 3.946.694,21 RON. Astfel, prin Decizia nr. 31/22.04.2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii ale intimatei S.C. A. S.A., în temeiul art. 88 lit. c) și art. 119 din O.G. nr. 92/2003, recurenta a stabilit că, pentru perioada 2009 - 2013, intimata are obligația de a achita sumele de 5.827.972,43 RON reprezentând diferență redevență, respectiv 3.946.694,21 RON reprezentând majorările aferente debitelor neachitate. A mai arătat că, potrivit acordului de mediere încheiat la data de 27.01.2014 la Birou mediator B., intimata a recunoscut debitele rezultate privind diferența redevenței,debit în raport de care s-au calculat accesorii conform Codului de procedură fiscală de 0,1% pe zi pentru perioada 01.01.2009 - 01.06.2010, respectiv de 2% pe fracțiuni de lună, începând cu 1.07.2010 la zi.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 26.07.2016, intimata S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând coordonatele esențiale ale cauzei. În esență, a arătat că impunerea la plată a obligațiilor accesorii aferente perioadei 2009 - 2014 s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, întrucât penalitățile au fost calculate retroactiv pentru Factura nr. x/22.04.2015 în valoare de 5.827.972,43 RON refuzată la plată de către intimată. Mai mult, în opinia intimatei, dispozițiile codului de procedură fiscală nu sunt aplicabile raportului juridic contractual existent, având în vedere că redevența rezultată din contractul de concesiune nu este o obligație fiscală, recuperarea pretinsului prejudiciu putându-se realiza pe calea unei acțiuni în răspundere contractuală.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității recursului întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6.06.2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin rezoluția completului de judecată investi cu soluționarea cauzei, în raport de hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 și văzând și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 212/2018, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 218 din C. proc. fisc. , verificarea legalității Deciziei nr. 31/22.04.2015 emisă de către recurenta-pârâtă Primăria Municipiului Slobozia prin care a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligația de plată a sumei de 3.946.694,21 RON reprezentând majorări de întârziere aferente debitului principal de 5.827.972,43 RON stabilit prin Factura nr. x/22.04.2015, penalitățile fiind calculate conform art. 88 lit. c) și art. 119 C. proc. civ. În fapt, între părțile litigante a fost încheiat Contractul de concesiune nr. x/11.05.1999, în baza Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, având ca obiect exploatarea sistemelor de extracție, transport și distribuire a apei potabile, de canalizare și de distribuție a energiei termice aparținând municipiului Slobozia, în schimbul unei redevențe anuale, plata acesteia făcându-se, conform art. 9 din contract, trimestrial, până la data de 30 a lunii următoare expirării trimestrului. Prin același contract, conform art. 10, părțile au stipulat că neplata redevenței valorice sau executarea cu întârziere a acestei obligații conduce la plata de penalități, conform dispozițiilor legale în vigoare. Urmare a unui control al Curții de Conturi, recurenta-pârâtă a recalculat retroactiv valoarea redevenței pentru perioada 2009 - 2013 și a emis Factura nr. x/22.04.2015 în valoare totală de 5.827.927,43 RON, refuzată la plată de către intimata-reclamantă. Concomitent cu emiterea Facturii nr. x/22.04.2015 privind obligarea la plată a diferențelor rezultate din calcul redevență, recurenta-pârâtă a emis și Decizia nr. 31/22.04.2015 contestată în prezenta cauză, prin care a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligația de plată a accesoriilor aferente debitului principal, calculate în baza Codului de procedură fiscală. Examinând cauza, instanța de fond a reținut că raporturile juridice dintre părți izvorăsc din încheierea Contractului de concesiune nr. x/11.05.1999, fiind guvernate de dispozițiile Legii nr. 219/1998 sub imperiul căreia s-a încheiat contractul de concesiune, iar nu de dispozițiile Codului de procedură fiscală, invocat de autoritatea recurentă ca temei al emiterii deciziei contestate. Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia civilă nr. 3872/6.07.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2015 având ca obiect obligarea intimatei din prezenta cauză la plata sumei de 9.774.666,64 RON (reprezentând diferență redevență stabilită în perioada 2009 - 2013, conform Contractului de concesiune nr. x/11.05.1999), s-a statuat, în mod definitiv, că pretențiile deduse judecății nu reprezintă creanțe fiscale. Astfel, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 3872/6.07.2016 s-au reținut următoarele: "(...) pretențiile ce fac obiectul prezentului litigiu nu sunt guvernate de prevederile O.G. nr. 92/2003, neprezentând creanțe fiscale, ci reprezintă contravaloarea unor redevențe decurgând din Contractul de concesiune nr. x/11.05.1999 încheiat între părți. Curtea reține că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, act normativ în vigoare la momentul încheierii contractului de concesiune de către părți, "Redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz." De asemenea, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 stabilește în mod expres și limitativ domeniul de aplicabilitate, respectiv raporturilor fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, venitul provenit din concesiune nefiind circumscris impozitelor și taxelor. Mai mult, art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 prevede în mod expres că dispozițiile Codului de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, veniturile constând în redevența obținută din contractul de concesiune având ca obiect exploatarea sistemelor de extracție, transport și distribuire a apei potabile, de canalizare și a celor de distribuire a energiei termice nefăcând parte nici din categoria redevențelor ce reprezintă excepții stabilite în mod expres și limitativ de același alin. (4) al articolului 1 din O.G. nr. 92/2003". În raport de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. care statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătorești dobândește autoritate de lucru judecat, ci și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, Înalta Curte constată că decizia sus arătată se impune, în prezenta cauză, cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanța sau recurenta-pârâtă să mai poată supune dezbaterii existența dreptului. Aceasta întrucât, manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. În consecință, întrucât prevederile Codului de procedură fiscală nu sunt aplicabile creanței rezultate din raporturile juridice născute în baza contractului de concesiune, în mod corect, instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 31/22.04.2015 referitoare la obligațiile de plată accesorii emisă în baza Codului de procedură fiscală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele arătate, negăsind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.