ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2302/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.09.2022 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în temeiul art. 215 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, înregistrată sub nr. F-BV 104/14.03.2016, și a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/14.03.2016, ambele emise de D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Brașov - Activitatea de inspecție fiscală, cu privire la suma de 9.568.533 RON, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 153 din data de 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/14.03.2016 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov; A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, și în consecință: A dispus suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.03.2016, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, cu privire la suma de 9.568.533 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei de fond; A respins cererea privind suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/14.03.2016 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, ca inadmisibilă; A respins cererea formulată și completată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, prin administrator special B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; A obligat pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov să plătească reclamantei suma de 3.395,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 153 din data de 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și respingerea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, pentru persoane juridice nr. x/14.03.2016 cu privire la suma de 9.568.533 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei. În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile admiterii cererii de suspendare a executării, respectiv cazul bine justificat și preîntâmpinarea producerii unei pagube iminente, considerând că există o aparență de nelegalitate a actelor contestate prin prisma susținerilor referitoare la prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale pentru anul 2007, ceea ce conduce la diminuarea obligațiilor stabilite prin actul administrativ fiscal. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține că instanța de fond nu a avut în vedere toate motivele invocate de către recurentă prin întâmpinare, respectiv nu a avut în vedere înscrisurile depuse în probațiune, iar în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea reclamantei. Cu privire la soluția referitoare la excepția lipsei calității de reprezentant convențional a SCA C., pe care instanța de fond a respins-o motivat de faptul ca au fost depuse la dosar împuternicirea avocațială și contractul de asistență juridică, consideră că soluția este greșită, având în vedere dispozițiile art. 61 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora: "în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate precum avocați, experți contabili, evaluatori autorizați sau alți specialiști. Numirea și nivelul remunerațiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite din averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2006. republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care se vor remunera din fondul de lichidare constituit potrivit prevederilor art. 39 alin. (4)." Astfel, consideră că se impune dovedirea calității de reprezentant convențional al SCA C., stabilită în urma hotărârii Comitetului creditorilor S.C. A. S.R.L., precum și a aprobării onorariului în situația în care acesta va fi plătit din averea debitoarei, iar în caz contrar, se impune a se dovedi sursa din care va fi achitat onorariul. Întrucât administratorul judiciar nu și-a însușit prezenta acțiune și nu a dispus convocarea Comitetului creditorilor pentru angajarea societății de avocatură să reprezinte societatea în prezenta cauza și nici pentru aprobarea onorariului reprezentantului convențional, solicită admiterea excepției și anularea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală. Pe fond, susține că aspectele reținute de către prima instanță referitoare la cazul bine justificat și prevenirii unei pagube iminente sunt eronată. În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, arată că reclamanta nu a probat, prin cererea introductivă, existența unui motiv întemeiat cu privire la nelegalitatea vădita a actului administrativ contestat, nefiind evidențiate împrejurări de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului. Susține că orice act administrativ-fiscal se bucură, prin efectul legii, de prezumția de legalitate și are caracter executoriu, iar prezumția nu a fost răsturnată, astfel că nu se poate reține un prejudiciu cauzat prin punerea lui în executare. Consideră că în mod eronat instanța a reținut că există o aparență de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat, raportat la faptul că din dispozițiile legale reținute ca temei de drept în decizia de impunere nu rezultă că a fost impusă de legiuitor o condiție cu privire la locul de desfășurare a activității pentru acordarea facilităților fiscale; că asupra legalității actelor atacate se poate pronunța instanța numai după judecarea fondului cauzei; că aparența de nelegalitate poate fi apreciată doar cu privire la condițiile de formă ale actului administrativ-fiscal sau temeiul legal al acestuia, invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constând în Decizia nr. 5191/27.10.2005 și Decizia nr. 1390 din 20 aprilie 2006. Recurenta-pârâtă susține că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, care sa înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu. Mai arată că, în ceea ce privește prevenirea unei pagube iminente, aceasta presupune ca actul administrativ a cărui suspendare a executării se solicită să conțină dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. Susține că această condiție nu a fost dovedită, respectiv nu au fost depuse la dosar înscrisuri concludente din care să rezulte un eventual dezechilibru ca urmare a plății obligațiilor fiscale stabilite în baza deciziei de impunere, cererea introductivă nu conține vreo motivare a condiției pagubei iminente, respectiv nu se arată în ce mod i-ar fi încălcat dreptul vătămat. De asemenea, simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă, fiind necesar ca iminența producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă, iar cu privire la argumentul instanței de fond referitoare la faptul că executarea sumei contestate ar fi de natură să conducă societatea în faliment, arată că termenul pentru ducerea la îndeplinire a planului de reorganizare propus de debitoare s-a împlinit.

Apărările formulate în recurs 4.1. Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a format întâmpinare, prin care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. 4.2. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator statutar a depus note scrise, prin care solicită respingerea recursului ca inadmisibil în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a societății de avocați C., în condițiile în care această excepție a fost respinsă prin încheierea din 02.11.2022, soluția rămânând definitivă prin neatacare, câtă vreme împotriva acesteia nu s-a formulat recurs. Consideră că acest aspect nu mai poate fi pus în discuția instanței de recurs, aflându-se sub imperiul autorității de lucru judecat. Invocă excepția nulității recursului pe motiv că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe care recurenta și-a întemeiat recursul. Pe fond, arată că cererea de suspendare a executării este întemeiată, fiind îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente, în condițiile în care a invocat excepția prescripției dreptului organului fiscal de a stabili impozit pe profit și TVA aferent anului 2007. Consideră că instanța de fond a dat o dezlegare corectă cauzei, pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În cauză, reclamanta A. S.R.L., în insolvență, a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în temeiul art. 215 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice, înregistrată sub nr. F-BV 104/14.03.2016, și a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/14.03.2016, ambele emise de D.G.R.F.P. Brașov - A.J.F.P. Brașov - Activitatea de inspecție fiscală, cu privire la suma de 9.568.533 RON. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare a executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/14.03.2016 emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov și a respins cererea pe acest considerent; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, și a dispus suspendarea parțială a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.03.2016, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, cu privire la suma de 9.568.533 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei de fond; a respins cererea formulată și completată de reclamanta A. S.R.L., în insolvență, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; Împotriva sentinței nr. 153 din data de 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, se constată că asupra excepției nulității recursului, invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, instanța de recurs s-a pronunțat în ședința publică din 3 mai 2023, în sensul respingerii acesteia. În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului cu privire la criticile formulate de către recurenta-pârâtă cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a societății de avocați C., în condițiile în care această excepție a fost respinsă prin încheierea din 02.11.2022, iar cererea de recurs nu a vizat și respectiva încheiere, Înalta Curte constată că acestea reprezintă argumente aduse cu privire la fondul cauzei, urmând a fi analizate ca atare. Înalta Curte constată că, deși în partea introductivă a cererii de recurs se invocă în mod expres doar sentința nr. 153 din data de 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ulterior, recurenta-reclamantă critică soluția dată de către instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a SCA C. prin încheierea din 02.11.2022 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Astfel, nu poate fi reținut argumentul intimatei-reclamante în sensul că soluția cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant ar fi dobândit autoritate de lucru judecat, dat fiind faptul că nu ar fi fost recurată prin prezenta cerere de recurs, câtă vreme este de netăgăduit faptul că recurenta-pârâtă a formulat critici cu privire la încheierea din 02.11.2022, ceea ce înseamnă că a recurat acest aspect și, implicit, încheierea respectivă, simpla nemenționare a acesteia în partea introductivă a cererii de recurs având caracter formal, ce nu poate dobândi semnificația invocată de către intimata-reclamantă. 6.1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere toate motivele invocate de către recurentă prin întâmpinare, respectiv nu a avut în vedere înscrisurile depuse în probațiune, fără a indica în mod concret aspectele invocate prin întâmpinare pe care instanța de fond nu le-ar fi analizat și nici înscrisurile pe care instanța nu le-ar fi avut în vedere. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept invocate, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. 6.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat. În ceea ce privește critica referitoare la respingerea de către instanța de fond a excepției lipsei calității de reprezentant a SCA C., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs s-a susținut că se impunea dovedirea calității de reprezentant convențional al SCA C., stabilită în urma hotărârii Comitetului creditorilor S.C. A. S.R.L., precum și a aprobării onorariului în situația în care acesta va fi plătit din averea debitoarei, iar în caz contrar, se impune a se dovedi sursa din care va fi achitat onorariul. Înalta Curte constată că prima instanță a respins în mod corect excepția, în condițiile în care C. și-a dovedit calitatea de reprezentant, prin depunerea la dosar a împuternicirii avocațiale și a contractului de asistență juridică încheiat cu S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., înregistrat în evidențele Registrului Comerțului la data de 23.05.2022 potrivit Hotărârii AGA nr. 1 din 21.02.2022, administrator special care are dreptul de a reprezenta societatea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Legea nr. 85/2014, atâta timp cât dreptul de administrare al debitorului nu este ridicat, situație în care societatea reclamantă ar fi fost reprezentantă prin administrator judiciar. Prin urmare, susținerile recurentei-pârâte din cererea de recurs cu privire la soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant sunt nefondate. Pe fond, cererea de suspendare a executării a fost întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data formulării cererii, respectiv 12.09.2022, potrivit cărora: "(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond." Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la aceeași dată a introducerii acțiunii: "(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. (...)". Prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, apreciind că sunt îndeplinite în cauză cerințele cazului bine justificat și pagubei iminente cu privire la suma de 9.568.533 RON, stabilită în sarcina societății reclamante prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.03.2016, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, dispunând suspendarea parțială a executării cu privire la această sumă până la soluționarea definitivă a cauzei de fond. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond cu privire la cererea de suspendare a executării este corectă. Astfel, pentru a se dispune măsura suspendării executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei. La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care sunt identificate argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe cel puțin un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia, iar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului. Prin urmare, instanța poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenței dreptului. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. În speță, cu privire la condiția cazului bine justificat, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că această condiție este îndeplinită. Astfel, în susținerea acestei condiții, reclamanta a invocat prescripția dreptului organului fiscal de a stabili impozit pe profit aferent anului 2007, alături de majorările și penalitățile de întârziere aferente; încălcarea principiului proporționalității și a dreptului de proprietate privată, consacrate de jurisprudența CEDO, raportat la cuantumul foarte ridicat al creanței fiscale stabilite printr-o decizie de impunere contestată pe cale judecătorească, cuantum apt să determine intrarea societății în faliment; modalitatea de stabilire a obligațiilor fiscale accesorii, constând în majorări și penalități de întârziere, ca urmare a reîncadrării tranzacțiilor, în urma unui control fiscal care a avut loc pentru verificarea situației anumitor tranzacții, care fuseseră deja impozitate, și potrivit căruia au fost stabilite debite care depășesc de câteva zeci de ori cifra de afaceri a firmei din ultimii ani anteriori verificării, reclamanta invocând în acest sens încălcarea principiului predictibilității impunerii, securității juridice și proporționalității, consacrate de jurisprudența CJUE; încălcarea principiului "ne bis in idem", în contextul în care există deja o soluție definitivă pronunțată în dosarul penal. Reținând criticile anterior prezentate, se constată că toate aspectele sesizate nu presupun examinarea fondului cauzei, fiind susceptibile a fi examinate în cadrul procedurii sumare a suspendării de executate a actului administrativ, iar pe de altă parte, acestea sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ. Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că suma de 9.568.533 RON reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de impunere nr. x/14.03.2016 și cu privire la care reclamanta a solicitat suspendarea parțială a executării deciziei de impunere, este reprezentată de: 2.595.663 RON impozit pe profit, 4.710.204 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit și 389.350 RON penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, respectiv 716.675 RON TVA, 1.049.140 RON majorări de întârziere aferente TVA și 107.501 RON penalități de întârziere aferente TVA; din suma de 9.568.533 RON, cea mai mare parte a obligațiilor fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății A. S.R.L. prin decizia de impunere nr. x/14.03.2016, este reprezentată de impozitul pe profit aferent anului 2007 (1.992.147 RON) împreună cu majorările de întârziere (3.826.716 RON) și penalitățile de întârziere aferente acestuia (298.823 RON), or, în aplicarea Deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 1652/21.03.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, s-a reținut prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale reprezentând impozit pe profit aferent anului 2007, raportat la aceeași inspecție fiscală și la emiterea aceleiași decizii de impunere nr. x/14.03.2016, contestate și în prezenta cauză, împrejurare de natură a justifica aparența de nelegalitate a deciziei de impunere menționate. Astfel, Înalta Curte constată că aceste aspecte determină o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, constând în decizia de impunere nr. x/14.03.2016. Dincolo de aceste aspecte, în cauză sunt și alte elemente ce se impun a fi luate în considerare și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, cum ar fi deschiderea procedurii generale a insolvenței față de societatea intimată-reclamantă; faptul că la data de 08.11.2021, creditoarea Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a formulat cerere de deschidere a procedurii falimentului împotriva societății debitoare A. S.R.L., în condițiile menținerii caracterului executoriu al deciziei de impunere nr. x/14.03.2016, ceea ce poate conduce la încălcarea principiului proporționalității și a dreptului de proprietate privată, consacrate de jurisprudența CEDO; cuantumul foarte ridicat al creanței fiscale stabilite în sarcina societății, precum și cuantumul ridicat al accesoriilor fiscale stabilite prin aceeași decizie de impunere; aplicarea principiului "ne bis in idem", având în vedere pronunțarea în dosarul nr. x/2017 a deciziei penale nr. 87/AP/16.02.2021 a Curții de Apel Brașov, în considerentele căreia a fost analizată fapta materială privind tranzacționarea licențelor audiovizuale (care au stat la baza reîncadrării tranzacțiilor și stabilirii impozitului pe profit și TVA contestate, potrivit deciziei de impunere nr. x/14.03.2016). Prin urmare, în cauză se conturează, la nivel de aparență, nelegalitatea actului supus procedurii de suspendare a executării. Referitor la condiția pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, în mod corect prima instanță a apreciat că executarea creanței în suma de 9.568.533 RON, comunicată prin actul contestat, poate perturba activitatea reclamantei și este de natură să conducă la intrarea în faliment a societății, cu cosecințe greu sau chiar imposibil de reparat pentru aceasta. Este adevărat că simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă, însă în speță, executarea trebuie analizată în contextul cuantumului foarte mare al creanței și al potențialelor efecte pe care le-ar putea cauza, respectiv intrarea în faliment a societății, în condițiile în care există elemente care determină o aparență de nelegalitate a sumelor stabilite prin actul a cărui suspendare a executării se solicită. Înalta Curte reține că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra situației financiare a reclamantei se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Astfel, punerea în executare a Deciziei de impunere doar ulterior soluționării definitive a cererii privind anularea acesteia, asigură stabilitatea raporturilor juridice, prin menținerea unui just echilibru între scopul urmărit, respectiv apărarea bugetului de stat, și mijloacele utilizate, respectiv emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenția instanței de judecată. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția pagubei iminente, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere parțială a cererii de suspendare a executării este întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 153 din data de 10 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.