ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5751/2022

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 11.10.2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, până la pronunțarea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

În temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) Legea 554/2004, dispune suspendarea executării Deciziei de impunere F –BV _260/09.09.2021, emisă de AJFP Brașov, până la pronunțarea instanței de fond.

Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată în cadrul prezentei cereri.".

Împotriva sentinței nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Prin recursul declarat, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului pârâta a susținut în esență că instanța de fond a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ atacat se bucură de prezumția de legalitate, fiind emis în conformitate cu reglementările naționale și comunitare.

Astfel, întreaga argumentație a instanței de fond se bazează strict pe "cele invocate de către reclamată", corectitudinea celor apreciate de instanță ca fiind relevante pentru motivarea soluției neputându-se stabili decât în urma unei analize riguroase asupra fondului cauzei, arată pârâta.

În ceea ce privește sumele recalificate ca și venituri, corectitudinea sau nelegalitatea măsurilor luate de către inspectorii fiscali nu se poate stabili decât după o cercetare judecătorească asupra fondului, cu administrarea de probe în acest sens, aspect de altfel, reținut și de către instanța de fond, susține pârâta.

Astfel, în mod evident, reîncadrarea tuturor sumelor din contul 625 este corectă nefiind întemeiată doar pe verificarea prin sondaj a unei părți a contractelor de muncă.

Inspectorii fiscali au constatat faptul că reclamanta a abordat aceeași procedură cu privire la toate contractele de muncă, fapt ce rezultă din declarațiile reprezentanților societății, din Contractul colectiv de muncă și din Regulamentul intern, documente cu aplicabilitate generală în societate.

Mai susține recurenta faptul că este clar că reclamanta desfășoară activitate de punere la dispoziție de forță de muncă la cererea utilizatorilor și că pentru această activitate încasează un comision și un "tarif lunar total" pentru fiecare persoană în parte.

Astfel, în mod contrar celor reținute de către instnața de fond, echipa de inspecție fiscală a aplicat în mod legal dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, privind codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii.

În cursul inspecției s-a constatat faptul că sumele denumite de către reclamantă "indemnizații de detașare" nu se justifică a fi încadrate la regimul de deductibilitate a cheltuielilor, întrucât angajații reclamantei au prestat activitate doar în afara teritoriului național, în favoarea utilizatorilor externi unde au fost puși la dispoziție pentru activități temporare.

Prin urmare, organele de inspecție fiscală au constatat că, cheltuielile cu "indemnizația de detașare", decontate salariaților sunt, în fapt, avantaje de natură salarială, conform prevederilor art. 3 alin. (7) teza a doua din directiva 96/71/CE a Parlamentului European și Consiliului care stabilesc fără echivoc faptul că alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.

În soluționarea cererii, instanța a omis dispozițiile legale care fac distincția între deplasarea și detașarea personalului angajat, mai susține recurenta.

Astfel, Ordinul de deplasare, se definește, potrivit OMF nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, ca fiind un formular tipizat fără regim special (Cod 14- 5- 4), formular care justifică deplasarea în interes de serviciu a unei persoane, într-o altă localitate. Servește ca:

- dispoziție către persoana delegată să efectueze deplasarea pe teritoriul țării;

- document pentru decontarea cheltuielilor efectuate;

- document pentru stabilirea diferențelor de primit sau de restituit de titularul de avans;

- document justificativ de înregistrare în contabilitate.

Ordinul de deplasare (delegație) se întocmește pentru fiecare deplasare, de către persoana care urmează a efectua deplasarea, precum și pentru justificarea avansurilor acordate în vederea procurării de valori materiale cu plata în numerar. În cazul în care la decontarea avansului, suma cheltuielilor efectuate este mai mare decât avansul primit, pentru diferența de primit de către titularul de avans se întocmește dispoziție de plată către casierie (cod 14- 4- 4). În cazul în care, la decontare, sumele privind cheltuielile efective sunt mai mici decât avansul primit, diferența de restituit de către titularul de avans se depune la casierie pe bază de dispoziție de încasare către casierie (cod 14- 4- 4).

Delegarea nu poate fi asimilată detașării și prin urmare obligațiile de plată de natura salariilor diferă în cazul detașării și delegării.

Diurna este definită la art. 5 din H.G. nr. 518/1995 cu modificările și completările ulterioare, privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar și se acordă doar salariaților detașați sau delegați. Cuantumul diurnei este prevăzut de H.G. nr. 518/1995, cu modificările și completările ulterioare.

La nivel comunitar, sunt incidente și prevederile Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consililiului din 19 noiembrie privind munca de agent de muncă temporară, care reglementează munca prin agent de muncă temporară și se aplică lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă sau se află într-un raport de muncă cu un asemenea agent de muncă și care sunt puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea lor, precum și prevederile Directivei 96/71/CE a a Parlamentului European și a Consililiului din 16 decembrie 2006 privind detașarea lucrătorilor în cadrul furnizărilor de servicii, care prevede faptul că se aplică întreprinderilor înființate într-un stat membru care în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători.

Pentru cazurile în care misiunea de muncă temporară urmează să se desfășoare la un utilizator dintr-un stat membru UE, acesta se realizează cu respectarea dispozițiilor Directivei 96/71/CE, situație în care noțiunea de detașare nu are conținutul juridic al modalității juridice de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, motiv pentru care perioada misiunii de muncă temporară nu este perioadă de delegare/detașare.

În sensul acestei directive, "lucrător detașat" reprezintă un lucrător care, pe o perioadă limitată, își desfășoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.

Prin urmare, din coroborarea prevederilor legale enunțate rezultă că alocațiile acordate angajaților puși la dispoziția utilizatorilor dintr-o țară membră a UE de către un agent de muncă temporară sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuieli de transport, cazare și masă, prin salariul minim înțelegându-se salariul aplicabil pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în care salariatul a fost pus la dispoziție, susține recurenta.

"Lipsa de coerență" între instituțiile statului reținută de către instanță, în mod evident, este un alt aspect de criticat în cauză, apreciază recurenta.

Activitatea și constatările Inspectoratului Teritorial de Muncă nu sunt de natură să afecteze situația fiscală a reclamantei.

Inspectoratul Teritorial de Muncă verifică, așa cum a reținut și instanța, respectarea de către agenții economici a legislației în domeniul muncii și, cu toate că din acest punct de vedere aceștia își îndeplinesc obligațiile instituite în sarcina lor, acest aspect nu poate fi relevant în stabilirea și aprecierea stării de fapt fiscale.

Astfel, nu poate fi reținută o "inconsecvență instituțională", instanța limitând artificial, exercitarea atribuțiilor inspecorilor fiscali, susține recurenta.

Apreciază recurenta că instanța, în mod nelegal a apreciat cererea reclamantei privind suspendarea actului administrativ, ca fiind încadrată în ipoteza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără să țină cont de probele depuse de către pârâtă și nici de argumentele invocate în apărare.

Așadar, fără ca reclamanta să facă dovada nici a cazului bine justificat și nici a pagubei iminente pe care aceasta ar suferi-o în situația în care actul administrativ contestat ar fi menținut, instanța a dispus suspendarea acestuia.

Actul administrativ-fiscal a cărui suspendare a dispus-o instanța în prezenta cauză a fost emis în conformitate și cu respectarea dispozițiilor legale, iar "aparența de nelegalitate" a fost apreciată strict prin raportare la susținerile reclamantei.

Cu toate că reține, la nivel de principiu, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de suspendare a actului administrativ, precum și faptul că nu poate antama fondul cauzei, instanța și-a întemeiat soluția de suspendare pe chestiuni care țin exclusiv de modul de apreciere asupra unei situații de fapt fiscale, respectiv de fondul cauzei.

Instanța reține aparența de nelegalitate din faptul că reclamanta a afirmat unele aspecte, respectiv că verificarea contractelor s-a efectuat prin sondaj.

Cu toate acestea, normele care reglementează scutirea de la plata de impozite și contribuții aferente veniturilor de natură salarială, sunt de strictă interpretare și aplicare, având natura juridică a unor norme derogatorii față de regula impunerii.

Astfel împrejurările de fapt și de drept invocate de către reclamantă și neprobate în cauză, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ.

În speță, reclamanta a invocat în susținerea îndeplinirii condiției cazului bine justificat faptul că sumele stabilite în sarcina sa ar fi nelegale ca urmare a reîncadrării eronate a veniturilor de natura indemnizației de detașare.

Recurenta pârâtă apreciază, contrar celor reținute de către instanța de fond, că analizarea acestor motive pe calea unei cereri de suspendare a actului administrativ, ar presupune o analiză minuțioasă a tuturor elementelor care au stat la baza emiterii deciziei de impunere. Or, această împrejurare echivalează, practic, cu o tranșare definitivă a acestor chestiuni, fapt care este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, motivele invocate de către intimata reclamantă și însușite de către instanța de fond nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Recurenta pârâtă solicită instanței de control judiciar să constate că hotărârea privind admiterea cererii formulate de către reclamantă este nelegală. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal:

"(1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare…".

Sintagma pagubă iminentă se referă la prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Cererea reclamantei nu a indicat vreo mențiune concretă privind dreptul vătămat, interesul legitim vătămat, cazul bine justificat și prejudiciul iminent ca și cerințe legale pe care le presupune o cerere întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004. Având în vedere starea de fapt și de drept, este evident că nu ne aflăm în situația de a se fi creat o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în condițiile în care în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada existenței acestor condiții, instanța în mod nelegal a admis cererea de suspendare.

Totodată, simpla executare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă fiind necesar ca iminența producerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.

În acest sens, apreciază recurenta pârâtă că iminența pagubei nu se referă la situația patrimonială a intimatei reclamante, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci se referă la un prejudiciu pe care reclamantul l-ar suferi prin executarea actului administrativ-fiscal și care nu ar putea fi recuperat în situația desființării actului administrativ-fiscal.

Concluzionând arată recurenta pârâtă că motivele invocate de către intimata reclamantă reprezintă simple afirmații, nefiind de natură să dovedească existența pagubei iminente.

O amânare a executării actului administrativ pe motiv că astfel s-ar asigura echilibrul just între scopul urmărit și mijloacele utilizate nu este justificată, în condițiile în care măsura suspendării actului administrativ este una excepțională și poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel spus, încheie recurenta, simpla exceutare a unui act administrativ fiscal nu produce prin ea însăți o pagubă fiind necesar ca iminența proceducerii acesteia să fie dovedită de către partea adversă.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

La data de 29.07.2022 pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a depus note de ședință în cuprinsul căruia a arătat că față de obiectul cererii introductive, în sensul suspendării executării deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.09.2021, cererea a rămas fără obiect, obligațiile de plată principale și accesorii fiind anulate pe cale administraivă în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 72/2022.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că sunt fondate criticile formulate de pârâtă cu privire la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, urmând să le analizeze în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte învederează faptul că în efectuarea controlului judiciar va analiza criticile și apărările formulate în limitele date de dispozițiile incidente în materia suspendării executării actului administrativ, fără a lua în considerare aspectele care țin de fondul actelor administrativ-fiscale contestate.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar opiniei primei instanțe, Înalta Curte apreciază că nu au fost relevate elemente care să contureze îndeplinirea condiției cazului bine justificat, în ceea ce privește actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care, la prima vedere, să constituie indicii suficiente de nelegalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

Nu orice contestare a actului de impunere de către debitorul obligației fiscale care formează obiectul unei acțiuni în anulare, constituie și un argument suficient pentru admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal. Împrejurările de fapt și de drept care ar putea contura existența unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunțită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conținutul actului administrativ a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată.

În cauză, intimata-reclamantă a invocat, drept caz bine justificat pentru temporizarea efectelor deciziei contestate, argumente ce constituite veritabile motive de nelegalitate ale deciziei de impunere, subsumate unei greșite interpretări și încadrări, din punct de vedere fiscal, a muncii prestate de salariații reclamantei pe teritoriul diferitelor state membre ale Comunității Europene, în raport de dispozițiile Codului muncii, ale Directivei 96/71/CE și Directivei 2008/104/CE, precum și ale Legii nr. 344/2006, argumente ce pot forma obiectul analizei doar în cadrul unei acțiuni în anulare.

Examinarea elementelor de nelegalitate invocate de reclamantă necesită administrarea unor probatorii extinse și complexe, precum și verificarea unor împrejurări de fapt ce exced analizei sumare realizată în cadrul cererii de suspendare. Chestiunea litigioasă în speță privește, în esență, stabilirea regimului juridic al muncii prestate de salariații reclamantei, corelată cu problema existenței sau inexistenței unei diferențe de reglementare între detașarea prevăzută de Codul muncii și detașarea transnațională prevăzută de Legea nr. 344/2006, astfel încât, pentru determinarea legalității deciziei de impunere, sunt necesare verificări privitoare la obiectul de activitate al societății și la condițiile contractuale în care și-au desfășurat activitatea salariații reclamantei, atât din punct de vedere al contractelor individuale de muncă, cât și al contractelor încheiate de societate cu beneficiarii persoane juridice membre ale Comunității Europene, raportat la legislația internă și cea europeană, verificări care, prin caracterul amplu, depășesc cadrul restrâns al cererii de suspendare.

Dintre argumentele expuse de intimata-reclamantă în cererea de chemare în judecată, cele pe care instanța le poate analiza din perspectiva cazului bine justificat, sunt cele privitoare la nemotivarea deciziei de impunere ("nu conține toate obligațiile fiscale și perioadele care fac obiectul inspecției fiscal").

Analizând cuprinsul formal al actelor administrative emise de pârâtă, Înalta Curte reține că acestea îndeplinesc cerința de a fi motivate în fapt și în drept, altfel spus cuprind toate elementele necesare identificării obligațiilor fiscale și a perioadelor care au făcut obiectul inspecției fiscale.

Însă, în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, respectiv art. 76 Codul fiscal, art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală și art. 11 alin. (1) din legea nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, această analiză nu poate face obiectul prezentei cereri de suspendare, reprezentând o critică de nelegalitate a actelor administrative care poate fi dezlegată doar de instanța învestită cu anularea actului administrativ.

Mai reține Înalta Curte, în acord cu autoritatea pârâta, că Inspectoratul Teritorial de Muncă nu are competențe și atribuții să aprecieze asupra situației de fapt fiscale a unui contribuabil. Această instituție are propria arie de competențe de verificare în virtutea normelor care reglementează materia dreptului muncii, însă competențele în verificarea legalității și conformității actelor financiar-contabile ale unei societăți, exced acestor atribuții și, pe cale de consecință, nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitatea a actului administrativ care să justifice suspendarea.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt reliefate, de către intimata-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, instanța de control judiciar reține că îndeplinirea doar a uneia dintre cerințele cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate conduce la admiterea cererii de suspendare. Prin urmare, în lipsa dovedirii cazului bine justificat, nu se mai impune analizarea elementelor doveditoare ale pagubei iminente, această condiție, prin ea însăși, în lipsa cazului bine justificat, neavând aptitudinea de a schimba soluția pronunțată în prezentul recurs.

În concluzie, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat, hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat.

Potrivit art. 29 din C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din același cod reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantei, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția de a suspenda executarea Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, până la pronunțarea instanței de fond.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de recurenta-pârâtă prin raportare la emiterea Deciziei de anulare a obligațiilor fiscal nr. 952860.1/23.06.2022 prin care i s-a anulat de la plată reclamantei suma aferentă Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021.

Înalta Curte constată că această decizie a fost emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov la data de 23.06.2022, ulterior pronunțării sentinței recurate.

În consecință, cum la data judecării în fond a cauzei, pretențiile reclamantei nu erau satisfăcute, pârâta emițând decizia de anulare a obligațiilor fiscale, ulterior, acțiunea nu era lipsită de obiect la data pronunțării sentinței recurate, existând o pretenție concretă a reclamantei, contestată de pârâtă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 114/2021 din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, în rejudecare:

Respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. x/09.09.2021, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 noiembrie 2022.