ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1903/2023

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 ianuarie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și A. S.R.L., a solicitat: (i) anularea autorizației de funcționare nr. x din data de 16.10.2019, emisă de Ministerul Sănătății, prin intermediul căreia s-a autorizat funcționarea farmaciei comunitare cu denumirea S.C. A. S.R.L. la adresa Mun. Vaslui, str. x, ap. sp. com. nr. 1, jud. Vaslui, precum și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acesteia; (ii) suspendarea autorizației de funcționare până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1099 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a interesului, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1099 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de anulare. În motivarea recursului, reclamanta susține că sentința atacată este pronunțată cu nesocotirea criteriului demografic, astfel cum este reglementat de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, interpretat prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 768/2014, a Regulamentului UE nr. 1260/2013 și în jurisprudența CJUE invocată (cauzele conexate C-570/07 și C-571/07). Consideră recurentul-reclamant că acest criteriu trebuia raportat la numărul de locuitori rezidenți, adică care locuiesc efectiv în localitate, iar nu la numărul de persoane cu domiciliu stabilit pe raza localității. Instanța de fond a considerat în mod incorect că, în lipsa unei definiții a locuitorului în Legea nr. 266/2008, se va aplica norma incidentă în materia evidenței populației, raționament care nu poate fi primit, fiind în contradicție cu scopul urmărit de legiuitor la reglementarea criteriului demografic drept condiție pentru autorizarea farmaciilor comunitare. Afirmă recurentul-reclamant că, în lipsa unei definiții exprese a locuitorului în cuprinsul Legii nr. 266/2008, trebuie avute în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 768/2014, mai exact paragrafele 21, 23 și 24. Criteriul demografic are rolul de a proteja sănătatea publică în mod efectiv, ceea ce nu se poate realiza decât prin raportare la populația rezidentă a localităților, mai ales în condițiile existenței unei neconcordanțe semnificative între populația rezidentă și populația domiciliată. Interpretarea excesiv de formală a cadrului normativ de către prima instanță ar conduce, în opinia recurentei-reclamante, la lipsirea legii de efecte juridice, raportarea la populația domiciliată ducând la dispariția criteriului demografic. Astfel, concluzionează recurentul-reclamant, noțiunea de locuitor la care se referă art. 12 din Legea nr. 266/2008 privește numărul de persoane care locuiesc în mod efectiv/real într-o localitate, iar nu numărul de persoane cu domiciliul stabilit pe raza acelei localități, dar care nu locuiesc în fapt la acel domiciliu. Un argument în acest sens îl constituie și desemnarea de către legiuitor a autorității publice locale drept entitate emitentă a adeverinței cuprinzând numărul de locuitori. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să aibă în vedere numărul de persoane domiciliate pe raza localității, ar fi delegat această prerogativă DEPAB. Totodată, recurentul-reclamant invocă și prevederile Regulamentului UE nr. 1260/2013 privind statisticile demografice europene, unde noțiunea de "populație rezidentă în mod obișnuit" desemnează toate persoanele care au reședința obișnuită într-un stat membru la momentul de referință, determinate în raport de faptul că au locuit la locul de reședință obișnuit o perioadă neîntreruptă de cel puțin 12 luni înainte de momentul de referință sau au sosit la acest loc în cursul celor 12 luni precedente momentului de referință cu intenția de a rămâne pentru cel puțin un an. Mai susține recurentul-reclamant că farmaciile comunitare reprezintă un element cheie al sistemului de sănătate publică, având în vedere rolul pe care îl îndeplinesc conform art. 1 1 din Legea nr. 266/2008 și art. 36 din Legea nr. 95/2006, astfel că aplicarea criteriului demografic în raport de numărul de persoane domiciliate pe raza unei localități, în condițiile în care există diferențe considerabile față de numărul de locuitori rezidenți, afectează rolul farmaciilor și lezează sistemul de sănătate publică. Autorizarea unui număr de farmacii mai mare decât nevoia reală a comunității conduce la migrarea farmaciștilor din zonele rurale limitrofe în municipiul Vaslui, cu consecința privării populației rurale de accesul la medicamente, expunerea populației din zonele urbane la o prezență agresivă a farmaciilor, cu consecința consumului excesiv de medicamente, precum și la nesocotirea standardelor deontologice. În acest sens, solicită a fi avută în vedere și jurisprudența CJUE din cauzele conexate C-570/07 și C-571/07. Arată recurentul-reclamant că Institutul Național de Statistică este instituția care poate furniza informații privind numărul de rezidenți, iar nu MAI - DEPAB, care deține informații privind numărul de locuitori care și-au stabilit domiciliul pe raza teritorială a municipiului Vaslui. Ca atare, criteriul demografic trebuia analizat de prima instanță în raport de adresa emisă de Primăria Vaslui în baza adresei Direcției Județene de Statistică Vaslui, din care rezultă că populația rezidentă la recensământul din anul 2011 a fost de 55.407 persoane. Lipsa unor date recente privind numărul de rezidenți nu poate fi imputată reclamantei, dar nici nu poate conduce la aplicarea criteriului demografic în raport de populația domiciliată. Totodată, intimatul-pârât Ministerul Sănătății nu se poate prevala de culpa de a nu fi colectat date recente privind numărul de rezidenți al municipiului Vaslui. În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond putea uza de prezumțiile judiciare. Colegiul nu a contestat conținutul înscrisurilor, respectiv numărul de persoane domiciliate pe raza municipiului Vaslui, ci a urmărit să dovedească împrejurarea că există o diferență semnificativă între acest număr și numărul persoanelor efectiv rezidente, având în vedere că din înscrisuri rezultă că la unele adrese figurează înscrise mai mult de 10 persoane, că mai mulți cetățeni ai Republicii Moldova și-au înregistrat domiciliul în municipiul Vaslui, că sporul natural este negativ din 2011 până în prezent, că dimensionarea serviciilor publice s-a făcut pentru o populație de aproximativ 70.000 persoane, că este imposibil obiectiv ca fondul locativ din municipiul Vaslui să găzduiască o populație de peste 100.000 locuitori. Acest dubiu, de altfel recunoscut de prima instanță, reprezintă un argument suplimentar al interpretării legii în sensul susținut de recurenta-reclamantă. Recurentul-reclamant invocă și nesocotirea art. 34 din Constituție, deoarece prin modalitatea greșită de aplicare a criteriului demografic este lezat dreptul la sănătate publică prin îngrădirea sau privarea populației din zonele rurale de accesul la medicamente și prin expunerea populației urbane la prezența agresivă a farmaciilor. Arată că în municipiul Vaslui ar fi trebuit să funcționeze maxim 16 farmacii, dar în prezent sunt emise 39 de autorizații de funcționare. Se mai susține în recurs și greșita interpretare și aplicare a art. 10 din Legea nr. 266/2008, forma în vigoare la data depunerii cererii de autorizare (25.03.2019), susținând recurentul-reclamant că controlul privind conformitatea spațiului trebuia realizat de direcția județeană de sănătate publică, iar nu de Ministerul Sănătății, chiar dacă Ordinul nr. 969/2009 privind normele de punere în aplicare a Legii nr. 266/2008 nu a fost pus în acord cu modificările aduse actului normativ de rang superior.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți A. S.R.L. și Ministerul Sănătății au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a invocat și excepția nulității recursului pentru nemotivare.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale Prin cererea depusă la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023, recurentul-reclamant Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, apreciind că normele legale contestate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 34 din Constituția României. Pentru soluționarea acestei cereri, s-a dispus crearea dosarului asociat nr. x/2020, potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cererea de suspendare a judecății recursului Recurentul-reclamant Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui a solicitat suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate și publicarea deciziei Curții Constituționale.

Alte aspecte procesuale Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimatul-pârât Ministerul Sănătății, a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 25 ianuarie 2023, pentru motivele expuse în încheierea de ședință. II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței asupra oportunității suspendării judecării cauzei. În cauza de față, în raport de soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, pronunțată prin încheierea din 4 aprilie 2023, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării unei căi extraordinare de atac. Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluționării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea farmaciei nr. 266/2008, înființarea unei farmacii comunitare în mediul urban se face în funcție de numărul de locuitori, dovedit prin adeverință eliberată de autoritatea administrației publice locale. În cauză, chestiunea de drept litigioasă, asupra căreia părțile au exprimat opinii contrare, privește înțelesul sintagmei "numărul de locuitori", care reprezintă criteriul demografic în raport de care se înființează farmaciile comunitare în mediu urban. Recurentul-reclamant consideră că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a normei legale, cu nesocotirea criteriului demografic, astfel cum această noțiune este interpretată prin Decizia Curții Constituționale nr. 768/2014 și definită prin Regulamentul (UE) nr. 1260/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 20.11.2013 privind statisticile demografice europene. Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 768/2014, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 12 și art. 42 din Legea farmaciei nr. 266/2008, reținând că instituirea criteriului demografic nu încalcă libertatea economică, este necesară și proporțională, față de obiectivul de interes public urmărit de legiuitor. Prin această decizie, Curtea Constituțională nu a interpretat în niciun mod dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea farmaciei nr. 266/2008; dimpotrivă, în cuprinsul paragrafelor 17 și 18, forul constituțional a citat jurisprudența CJUE, inclusiv hotărârea invocată de recurentul-reclamant prin motivele de recurs, conform căreia fiecare stat membru al Uniunii Europene este liber să își proiecteze propriul sistem de protecție a sănătății publice. Astfel, prin Hotărârea pronunțată de către CJUE în cauzele conexe C-570/07 și C-571/07, CJUE a reținut că reglementarea respectivă constituie o restricție privind libertatea de stabilire, în sensul art. 49 TFUE (par. 60), dar că obiectivul referitor la asigurarea unei aprovizionări sigure și de calitate a populației cu medicamente este susceptibil să justifice o asemenea reglementare (par. 66), care este de natură să garanteze atingerea obiectivului urmărit (par. 103) fără a depăși ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (par. 112), astfel că ea este conformă art. 49 TFUE, revenind instanței naționale sarcina de a verifica, sub aspectul caracterului coerent și sistematic al urmăririi obiectivului, dacă, raportat la o zonă geografică ce prezintă caracteristici demografice particulare, restricțiile impuse împiedică înființarea unui număr suficient de farmacii susceptibile să asigure un serviciu farmaceutic adecvat, caz în care reglementarea contravine art. 49 TFUE (par. 94-100, 113 și 114). În același sens, este de observat că Regulamentul (UE) 1260/2013 nu împiedică statul membru să adopte propriul act intern, cum este O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor, care poate să fie mai strict sau mai larg decât cel cuprins în actul european. Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008 a fost realizată de către prima instanță în concordanță cu prevederile C. civ. și ale O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor, persoana fizică fiind prezumată a locui în mod efectiv la adresa de domiciliu, noțiunea de "locuitor" fiind similară cu cea de "persoană domiciliată". Solicitarea ca Ministerul Sănătății să apeleze la datele statistice deținute de Direcția Județeană de Statistică Vaslui este eronată, având în vedere că prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008 obligă ca numărul de locuitori să fie dovedit prin adeverință emisă de autoritățile administrației publice locale, astfel cum s-a realizat în cauză, unde Primăria municipiului Vaslui a emis adresa nr. x/27.05.2019, conform datelor furnizate de DEPABD (adresa nr. x/17.04.2019), potrivit căreia, la data de 13.04.2019, pe teritoriul mun. Vaslui, în RNEP, erau înregistrate 136.694 persoane cu domiciliu stabil și 333 persoane cu viză de reședință. Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală, iar potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ, evidența cetățenilor români cu domiciliul în România se ține după principiul locului de domiciliu al acestora de către Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, împreună cu serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor organizate potrivit legii; conform art. 11 alin. (6) din O.U.G. nr. 97/2005, furnizarea sau verificarea unor date cu caracter personal din R.N.E.P. se realizează de D.E.P.A.B.D. sau de structurile sale teritoriale, la solicitarea scrisă adresată acestora sau de serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, la solicitarea scrisă adresată acestora de către autoritățile publice locale sau de către persoanele fizice și juridice în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, adeverința eliberată de autoritatea administrației publice locale (Primăria municipiului Vaslui), pe baza informațiilor furnizate de o autoritate publică cu competențe în domeniu în ceea ce privește evidența populației (D.E.P.A.B.D.), este emisă cu respectarea dispozițiilor legale, conținutul său exprimând numărul de locuitori înregistrați pe raza municipiului, criteriu în raport de care se eliberează autorizațiile prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008. Deși susține că nu contestă informațiile cuprinse în adresele emise de autoritatea publică locală și de autoritatea cu atribuții în evidența populației, recurentul-reclamant pune sub semnul întrebării veridicitatea locuirii efective pe teritoriul municipiului a persoanelor înregistrate în bazele de date ale acestor autorități, întemeindu-se pe diferențele dintre aceste date și datele recensământului din anul 2011 ori pe o serie de aspecte punctuale referitoare la înregistrarea la același domiciliu a unui număr ridicat de persoane. Or, aceasta reprezintă o interpretare greșită a recurentului-reclamant asupra normelor de drept incidente, câtă vreme nici dispozițiile Legii nr. 266/2008 și nici cele ale C. civ. și O.U.G. nr. 97/2005 nu operează cu astfel de distincții, dimpotrivă, persoana fizică este prezumată a locui în mod efectiv la adresa de domiciliu, astfel că informațiile referitoare la numărul de locuitori, comunicate de organele cu atribuții în domeniu, fac dovada celor afirmate, prezumându-se că ele corespund adevărului. După cum în mod corect a reținut instanța de fond, în contra informațiilor ce reies din adresele comunicate de autoritățile cu competențe în materia evidenței persoanelor, recurentul-reclamant solicită a se valorifica proba prin prezumții judiciare simple, dar o astfel de probă nu poate fi reținută peste sau în contra efectelor juridice pe care le produc în circuitul civil înregistrările din bazele de date privind evidența persoanelor. Este adevărat că, din datele statistice comunicate de Direcția Județeană de Statistică Vaslui prin adresa nr. x/16.04.2019, rezultă că populația stabilă (rezidentă) a municipiului Vaslui la recensământul populației și locuințelor din 2011 a fost 55.407 persoane. Însă aceste date nu pot fi avute în vedere în contra dispozițiilor Legii nr. 266/2008, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 97/2005. Nu trebuie omis nici că aceste date au o vechime considerabilă față de data la care s-au derulat procedurile de autorizare a farmaciei A. S.R.L., iar în condițiile în care activitățile de recenzare a populației se desfășoară la intervale mari de timp, acesta este un argument suplimentar în favoarea interpretării art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008 ca referindu-se la populația domiciliată pe raza localității, indicator care exprimă situația demografică actuală. Totodată, Înalta Curte nu poate reține nicio culpă în sarcina intimatului-pârât Ministerul Sănătății, în sensul necolectării de date recente privind numărul de rezidenți al municipiului Vaslui, câtă vreme această autoritate nu are atribuții în administrarea serviciilor de evidență a populației și nici în recenzarea populației locale, ci, în procedura de eliberare a autorizației de funcționare a unei farmacii, este obligat să aibă în vedere datele comunicate prin adeverința emisă de autoritățile administrației publice locale. Înalta Curte nu poate reține nici argumentul nesocotirii prevederilor art. 34 din Constituția României, ce protejează și garantează dreptul la ocrotirea sănătății publice, câtă vreme Curtea Constituțională nu a constatat neconstituționalitatea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, iar criticile recurentului-reclamant cu privire la modul de interpretare și aplicare a criteriului demografic sunt neîntemeiate, conform considerentelor anterior expuse. În ceea ce privește greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 266/2008, în forma în vigoare la data depunerii cererii de autorizare a funcționării farmaciei - 25.03.2019, din perspectiva necompetenței Ministerului Sănătății de a verifica conformitatea spațiului, Înalta Curte constată că și aceste critici sunt nefondate. La data depunerii cererii de autorizare - 25.03.2019, procedura era reglementată de prevederile Ordinul ministrului sănătății nr. 962/2009, iar potrivit art. 3 alin. (1), art. 5 și art. 6 alin. (1) și (2) din acest ordin, controlul privind conformitatea spațiului se efectua de Ministerul Sănătății. Acest ordin a fost abrogat la data de 24.04.2019, ca urmare a intrării în vigoare a Ordinul ministrului sănătății nr. 444/2019, iar potrivit art. 3 alin. (2) din acest ordin, dosarele depuse înainte de intrarea în vigoare a acestui ordin, se soluționează potrivit legislației în vigoare la data depunerii. Recurentul-reclamant a susținut că, la data depunerii cererii de autorizare, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 266/2008 fuseseră deja modificate prin O.U.G. nr. 58/2017 și O.G. nr. 4/2018, în sensul efectuării controlului conformității spațiului de către direcția județeană de sănătate publică, iar OMS nr. 962/2009 nu a fost pus în acord cu aceste dispoziții, fiind astfel abrogat implicit. Înalta Curte va respinge aceste susțineri ca neîntemeiate, având în vedere, pe de-o parte, că OMS nr. 962/2009 a fost abrogat expres de OMS nr. 444/2019 la data de 24.04.2019, iar pe de altă parte, potrivit art. II din O.U.G. nr. 58/2017, "În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ministrul sănătății emite ordinul pentru aplicarea modificărilor și completărilor aduse Legii farmaciei nr. 266/2008, republicată, cu modificările ulterioare, prin prezenta ordonanță de urgență", iar conform art. III din același act normativ, "Documentațiile înregistrate la Ministerul Sănătății și nesoluționate până la data intrării în vigoare a ordinului prevăzut la art. II se soluționează conform dispozițiilor legale în vigoare la data înregistrării acestora". Așadar, prin dispoziție legală expresă, legiuitorul a stabilit că, până la intrarea în vigoare a noului ordin, dosarele depuse vor fi soluționate conform normelor în vigoare la data înregistrării, în speță conform dispozițiilor Ordinului ministrului sănătății nr. 962/2009. În concluzie, cum niciunul dintre motivele de nelegalitate susținute de recurentul-reclamant cu privire la autorizația de funcționare nr. x din 16.10.2019 nu se confirmă în speță, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală de respingere a acțiunii, iar criticile din recurs nu sunt apte să conducă la reformarea acestei soluții. Pentru toate aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Colegiul Farmaciștilor din Județul Vaslui, ca nefondat.