ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1848/2022

Circumstanțele cauzei Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 17.12.2018, înregistrată sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu intimate Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice Brașov reprezentantă prin Agenția Județeană A Finanțelor Publice Covasna, a solicitat: anularea Deciziei nr. 1179/11.08.2017 privind soluționarea contestației formulate de petentul A. și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017 și suspendarea judecații cauzei până la finalizarea procedurii insolvenței, decizia de angajare a răspunderii solidare a contestatorului, fiind nelegală luând în considerare incidențele Legi nr. 85/2014 privind procedura insolventei întrucât, față de societatea B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței începând cu data de 11.04.2017.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 193 din data de 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Brașov, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității. Pe fond, a admis acțiunea și a dispus anularea Deciziei nr. 1179/11.08.2017 de soluționare a contestației și anularea în parte a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017, în ceea ce privește pe reclamantul A..

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 193 din data de 16 octombrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna în nume propriu și în numele Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - pârâtă a arătat că, în ceea ce priveste modul de solutionare a exceptiei tardivitătii formulării acțiunii, instanța de fond în mod eronat a concluzionat că în cauză nu s-a efectuat procedura de comunicare a deciziei de soluționare a contestației emise în procedura prealabilă conform dispozițiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, Anunțul individual nr. 5614/06.09.2017, a fost la sediul Direcției Generale Regionala a Finantelor Publice Brașov din mun. Brasov, str. x în data de 06.09.2017. Totodată, anunțul a fost afișat pe pagina de Internet a Agenției Națională de Administrare Fiscală(adresa WEB), unde Anunțul individual nr. 5614/06,092017 a apărut în data de 06.09.2017 și a fost menținut până la data de 04.112017, cu respectarea dispozițiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015. Prin urmare, comunicarea deciziei de soluționare a contestației a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 207/2015, în ordinea stabilită de legiuitor, aceasta la solicitarea reclamantului a fost comunicată inițial la prin poștă cu scrisoare recomandată la adresa de domiciliu indicat, însă plicul a fost returnat de către organul poștal în data de 28.08.2017. Din cauza faptului că procedura de comunicare nu s-a putut realiza prin modalitățile prevăzute de art. 47 alin. (2) și (3) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare, s-a procedat la comunicarea actului administrativ fiscal prin publicitate, potrivit procedurii prevăzute de art. 47 alin. (4)-(7) din același act normativ. Recurenta - reclamantă apreciază că procedura de comunicare ar fi fost viciată doar în cazul în care nu ar fi fost respectat ordinea de prioritate pentru realizarea modalităților de comunicare a actelor administrativ fiscale, sau dacă comunicarea s-ar fi efectuat doar prin publicitate. Consideră că organul de soluționare a contestației prin efectuarea procedurii de comunicare a deciziei de soluționare a contestației prin publicitate a asigurat dreptul reclamantului de a lua la cunoștintă de această decizie. În ceea ce privește soluția privind anularea deciziei contestate, recurenta - reclamantă a arătat că instanța de fond în mod greșit a constatat că în cauză nu subzistă temeiul de drept prevăzut la art. 27 alin. (2) lit. b), d) din O.G. nr. 92/2003 cu modificările și completările ulterioare, reglementată în prezent de art. 25 alin. (2) lit. b), d) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală. Astfel, instanta de fond analizând condițiile impuse de art. 25 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 prin sentința pronunțată a concluzionat că în cauză nu s-a probat reaua credință a reclamantului care avea calitate de administrator și asociat, pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor debitorului și pentru nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. În cauză, a fost dovedit faptul că organul fiscal a efectuat nenumărate demersuri în vederea identificării bunurilor și veniturilor debitorului B. S.R.L., bunuri care figurau înregistrate în ultimul bilanț contabil aferent anului 2014. Totodată, este eronată reținerea instanței de fond cum că din moment ce reclamantul a avut calitatea de administrator al B. SRL- până la data de 12.05.2015, neidentificarea la data de 26.11.2015 când a fost întocmit procesul-verbal de insolvabilitate a activelor înregistrate în evidenta contabilă a societății nu atrage culpa acestuia întrucât la acea dată nu mai avea calitatea de administrator al societății, deoarece prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei a dovedit faptul că încă din anul 2014 organul fiscal a efectuat demersuri în vederea identificării bunurilor menționate în ultimul bilanț contabil întocmit la data de 31.12.2014, însă solicitările organului fiscal nu au fost onorate de reclamant care avea calitatea de administrator și nici cu ocazia deplasării organului fiscal la sediul societății aceste bunuri nu au putut fi identificate. Or dacă reclamantul ar fi fost de bună credință ar fi dat curs solicitării organului fiscal și ar fi prezentat situația bunurilor deținute de societate. Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta - reclamantă consideră că prin înscrisurile prin constatările organului de inspecție fiscală(necontestate de debitoare) a dovedit reaua credință a reclamantului în săvârșirea faptei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, respectiv vinovăția acestuia pentru provocarea stării de insolvabilitate a societății a relei credințe a acesteia în nedeclararea și neplata obligațiilor fiscale, aferente perioadei în care acesta deținea calitatea de administrator al societății.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat. Reclamantul A. a suspus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.06.2017 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Constanța a respins excepția tardivității formulării acțiunii. Pe fond, a admis acțiunea și a anulat atât decizia de angajare a răspunderii solidare, cât și decizia de soluționare a contestației administrative. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte constată că este corectă soluția de respingere a excepției tardivității formulării acțiunii având în vedere că potrivit dispozițiitor art. 47 din Legea nr. 207/2005, afișarea anunțului trebuia să se facă prin cele două modalități concomitente - la sediu și pe pagina de internet - și să se facă dovada că au fost îndeplinite cumulativ cele două condiții. În cauză, recurenta-pârâtă nu au depus la dosarul cauzei dovada menținerii anunțului timp de 60 de zile de la data publicării la sediul organului fiscal, conform dispozițiilor art. 47 alin. (6) din Legea nr. 207/2015. Înalta Curte are în vedere că instanța de fond a admis acțiunea introductivă, anulând actele administrativ-fiscale contestate, reținând că intimatul - reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acestuia pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor societății și pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă critică sentința de fond prin raportare la considerentele primei instanțe referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acestuia pentru înstrăinarea sau ascunderea activelor societății și pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, reiterând în acest sens, în esență, apărările formulate și prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond. Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Codul de procedură fiscală: "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea - credință, sub orice formă a activelor debitorului (...) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale." Astfel, Înalta Curte reține că nu este întemeiată critica referitoare la faptul că instanța de fond a reținut că în cauză intimatul-reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acestuia pentru ascunderea sau înstrăinarea activelor societății. Împrejurarea că la data întocmirii procesului-verbal de insolvabilitate(26.11.2015) nu au fost identificate activele înregistrate în evidența contabilă a societății nu atrage culpa intimatului - reclamant întrucât calitatea acestuia de administrator a încetat la data de 12.05.2015, iar la data de 31.07.2015 a cedat cele 21 de părți sociale pe care le deținea către administratorul statutar al societății. De asemenea, nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că instanța de fond a reținut în cauză intimatul-reclamant nu se află în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală întrucât nu a fost dovedită reaua-credință a acestuia pentru nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale având în vedere că recurentele-pârâte nu au reușit să facă dovada îndeplinirii uneia dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant pentru obligațiile fiscale ale societății debitoare. Recurentele-pârâte susțin în esență că reaua-credință, invocată de organul fiscal este întemeiată pe nerespectarea obligațiilor declarative conform prevederilor legale și nerespectarea obligației de a plăti la timp taxele, impozitele și sumele datorate la bugetul general consolidat. Or, astfel cum a arătat în mod corect și instanța de fond, nu se poate reține că există o prezumție de rea-credință care să decurgă doar din neîndeplinirea acestor obligații. În speță, Înalta Curte constată că prin decizia de antrenare a răspunderii solidare organul fiscal nu motivează în mod convingător îndeplinirea condiției relei credințe, în sensul că nu arată argumentele concrete pentru care s-a apreciat că intimatul - reclamant a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat starea de insolvabilitate a societății ori a dobândit, tot cu rea-credință, active ale societății debitoare, în scopul provocării insolvabilității acesteia. Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință, care pentru a fi reținută, trebuie probată. Recurenta-pârâtă nu au probat existența acestei condiții, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei intimatului-reclamantul, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că administratorul a acționat cu rea-credință și în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Înalta Curte are în vedere că reaua-credință presupune o atitudine volițională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor. Cu alte cuvinte, recurentele-pârâte ar fi trebuit să probeze că intimatul-reclamant a acționat în mod conștient în scopul înstrăinării sau ascunderii activelor societății sau a nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale dar, cu toate acestea, nu au fost prezentate elemente de fapt precise și certe care să justifice dovedirea intenției intimatului-reclamant de a acționa în scopul provocării eludării de către societatea debitoare a plății obligațiilor fiscale. Astfel că, în acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte nu poate reține ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe, cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant nici nu a deținut calitatea de administrator și asociat al debitorului insolvabil pe întreaga perioadă ce a făcut obiectul verificării care s-a concretizat prin deciziile de impunere emise la data de 30.09.2016, iar acesta a îndeplinit calitatea de administrator până în data de 12.05.2015. Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.