ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1640/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la 20.08.2021 reclamantul A. a solicitat anularea rezoluției emisă în Lucrarea nr. C21- 1234 la data de 30.07.2021 de către Inspecția Judiciară prin Inspectorul Șef, menționând că prin aceasta au fost respinse în mod greșit plângerea și rezoluția de clasare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2013 din 22 decembrie 2021, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant arată că recomandarea dată de instanță privind stabilirea vinovăției în sarcina inspectorilor este clară dar nu este clar cine să stabilească abuzul acestora dacă judecători sunt exonerați de sarcinile de serviciu, au independență și imunitate și nu pot fi obligați să stabilească neregulile, nici să le sancționeze.

Dispozițiile art. 99 din Legea 303/2004 precizează faptul că există rea credință când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material sau procesual.

Se poate aprecia de către Curtea de Apel faptul că judecători care nu au constatat neregulile din procesul-verbal nr. COM nr. 001/02.08.2019 (Dosar nr. x/2019), nu aveau cunoștință de dispozițiile O.U.G. nr. 2/2002 și nu au încălcat cu rea credință legea care îi obligă să stabilească neregulile și să dispună anularea actelor nelegale.

În aceeași hotărâre se menționează faptul că nu au fost administrate probe.

Această mențiune dovedește formalismul instanței, pe lângă cel al inspecției judiciare, proba forte în cauză fiind însăși procesul-verbal de constatare și sancționare - COM NR. 001/02.08.2019, care este nelegal întocmit, aspect ce poate fi constatat de orice jurist care îl vizionează, din acesta rezultând indubitabil că nu întrunește dispozițiile legale prevăzute de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Este dovedită și vătămarea drepturilor procesuale ale recurentului-reclamant sub mai multe aspecte:

- material a fost obligat la plata unei amenzi contravenționale aplicată în mod nelegal, pe care nu își permite să o plătească din pensia de care beneficiază;

- a fost nevoit să apeleze la justiție pentru dreptate, aspect care i-a generat alte cheltuieli.

- i-a fost afectată sănătatea, iar stresul generat de organele statului a agravat situația - din dispoziția primarului i s-a aplicat în mod nelegal sancțiunea deoarece nu a fost de acord să cedeze terenul proprietatea fiului său pentru a fi comercializat după cum a procedat cu alți locuitori ai comunei;

- s-a adresat instanțelor de judecată competente să constate nelegalitatea, însă din hotărârile pronunțate rezultă că nu le pasă de lege și de dreptate.

Pentru aceste motive solicită analizarea materialului probatoriu existent la dosar, care reflectă în mod real adevărul, admiterea recursului, iar pe fond admiterea sesizării.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Recurentul se declară nemulțumit de faptul că analiza instanței de fond nu a vizat aspectele sesizate Inspecției Judiciare, ci doar rezoluțiile contestate, context în care, expune propriile opinii referitoare la aspectele pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța de judecată în analizarea contestației sale.

În concluzie, prin sentința civilă nr. 2013/22.12.2021 s-a răspuns criticilor reclamantului cu privire la actele administrative contestate de o manieră coerentă, îndestulător argumentată, cu aplicarea și interpretarea corectă a legii de către instanța de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a solicitat anularea rezoluției emisă în Lucrarea nr. C21- 1234 la data de 30.07.2021 de către Inspecția Judiciară prin Inspectorul Șef, prin care au fost respinse în mod greșit plângerea și rezoluția de clasare.

Dosarul nr. x a fost înregistrat la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători la data de 20.04.2021, urmare a sesizării formulate de recurentul-reclamant.

Prin sesizare, s-a solicitat efectuarea verificărilor privind modalitatea de soluționare a dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2020, recurentul exprimând critici vizând soluțiile pronunțate în aceste cauze, ultimul dosar precizat având ca obiect contestația în anulare împotriva deciziei civile pronunțate în dosarul nr. x/2019.

Lucrarea a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat din cadrul Direcției de inspecție pentru judecători în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, fiind emisă Rezoluția nr. 1668 din data de 28.05.2021, prin care s-a dispus clasarea sesizării, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

În cuprinsul acesteia s-a menționat că nu au fost evidențiate încălcări ale responsabilităților profesionale de natură a pune în discuție săvârșirea vreunei abateri disciplinare sau măsuri de competența Inspecției Judiciare.

Adresa de înaintare și rezoluția de clasare au fost comunicate recurentul-reclamant la data de 02.07.2021.

Împotriva Rezoluției de clasare nr. 1668 din data de 28.05.2021 emise în dosarul nr. x, recurentul-reclamant a formulat plângere adresată inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, invocând faptul că soluția de clasare dispusă ar fi nelegală, având în vedere presupusele fapte comise de judecători, respectiv, încălcarea normelor de drept material, cu ocazia soluționării cauzelor vizate prin sesizarea sa inițială.

Prin Rezoluția Inspectorului-șef nr. C21-1210 din 29.07.2021, în urma analizei efectuate cu privire la motivele plângerii și conținutul rezoluției de clasare nr. 1668 din 28.05.2021, s-a constatat că rezoluția criticată este motivată, răspunzându-se aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiționar, că aceasta cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară iar în temeiul art. 45 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, plângerea recurentului-reclamant fiind respinsă, cu menținerea rezoluției atacate.

Conform art. 45 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Aspectele semnalate sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecției Judiciare. Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare. Rezoluția de clasare este supusă confirmării inspectorului-șef. Rezoluția poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-șef, care poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, completarea verificărilor.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a constatat în mod corect că soluția Inspecției Judiciare de clasare a sesizării reclamantului, menținută prin Rezoluția Inspectorului-șef nr. C21-1210 din 29.07.2021 este legală.

În fapt, recurentul critică hotărârea în cauză prin exprimarea dezacordului său față de considerentele reținute de instanța de fond în pronunțarea soluției de respingere ca neîntemeiată a acțiunii sale, susținând, la modul general, că, "instanța a preluat argumentele din rezoluțiile CSM", că ar fi "ignorat obligația judecătorului de a respecta normele de drept material" și că, în opinia sa, unele din considerentele reținute în pronunțarea hotărârii ar dovedi "formalismul instanței - pe lângă cel al Inspecției Judiciare".

Astfel, în ceea ce privește motivele ce au stat la baza sesizării disciplinare formulate de recurentul-reclamant și a rezoluției de clasare emisă de intimata-pârâtă, se reține că toate acestea privesc măsurile luate în ceea ce privește probele încuviințate și administrate pe parcursul judecății și soluțiile pronunțate de către un judecător din cadrul Judecătoriei Târgoviște și patru judecători de la Tribunalul Dâmbovița, în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2020

Instanța de fond a constatat în mod corect că prin sesizarea disciplinară înregistrată la pârâtă la 20.04.2021, prin plângerea formulată împotriva rezoluției de clasare cât și prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a indicat niciuna dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a)-i) din Legea nr. 303/2004, ca temei de drept substanțial, în raport de care să poată susține în mod întemeiat, admiterea sesizării sale si efectuarea de către inspectorii judiciari a verificărilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004.

Conform art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Astfel fiind, se reține că în mod corect inspectorul judiciar care a întocmit Rezoluția de clasare nr. 1668/28 mai 2021 a stabilit că dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019 au avut ca obiect anularea a doua procese-verbale de contravenție diferite, încheiate pentru săvârșirea unor fapte contravenționale diferite, având în vedere elementele constitutive ale acestora, astupare canal colector al apei de ploaie C202 cu material rezultat din demolări, sancționată prin Procesul-verbal de contravenție nr. x/02.08.2019, respectiv aruncare materiale rezultate din demolări pe teren arabil din T 29 P 434/1 în județ Dâmbovița, reținută în Procesul-verbal de contravenție nr. x/02.08.2019, susținerile referitoare la soluții diferite pronunțate de judecători diferiți, cu privire la aceeași situație de fapt, fiind lipsite de temei.

Pornind de la ideea că voința legiuitorului, atunci când a prevăzut abatere disciplinară de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, nu a fost aceea de a înfrânge în vreun fel principiul independenței judecătorului, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

Se apreciază că reaua-credință sau grava neglijență circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea de o gravitate deosebită, care au consecințe asupra valabilității actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor și intereselor părților.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, astfel cum în mod corect a reținut și inspectorul judiciar în considerentele din rezoluția contestată.

În plus, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor părților.

În acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte apreciază că aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, pentru a se justifica desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului către Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Totodată, procedura special reglementată prin disp. art. 45 indice 1 alin. (4). din Legea nr. 317/2004, instituie în sarcina instanței de fond ca, în cazul admiterii contestației, să trimită dosarul Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor, precizând motivele pentru care au fost desființate rezoluțiile atacate și să indice faptele și împrejurările care trebuie lămurite, precum și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate pentru completarea verificărilor, nicidecum să procedeze la soluționarea pe fond a sesizării ce a făcut obiectul verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară și finalizate prin rezoluția de clasare contestată, astfel cum rezultă din criticile și solicitările formulate de recurent în cuprinsul cererii sale de recurs.

În concluzie, cererea recurentului a fost analizată de instanța de fond prin prisma dispozițiilor speciale, cu aplicabilitate concretă în cauză, ce reglementează procedura soluționării sesizărilor disciplinare de către Inspecția Judiciară, aceasta constatând, în mod corect că, rezoluțiile contestate sunt temeinice și legale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2013 din 22 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 22 martie 2023.