ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3167/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.02.2019, sub nr. x/2018, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel Cluj, prin sentința civilă nr. 3 din data de 07.01.2019, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, să dispună anularea Rezoluției emise în dosarul nr. x/2017 din data de 28.02.2018, anularea adresei emise în dosarul nr. x/2018 din data de 23.05.2018, precum și obligarea pârâtei la continuarea verificărilor aspectelor menționate prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 29.11.2017 și să dispună sesizarea secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune. În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că a sesizat Inspecția Judiciară la data de 29.11.2017, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, pentru efectuarea de cercetări privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției de către procurorul B..

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă, definitivă, nr. 134 din data de 3 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția judiciară.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 134 din 3 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și invocând în drept dispozițiile art. 47 alin. (8) din Legea nr. 317/2004. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei cu consecința anulării Rezoluției emise în dosarul nr. x/2017 din 28.02.2018, anulării adresei emise în dosarul nr. x/2018 din 23.05.2018 și obligării pârâtei Inspecția Judiciară să continue verificările aspectelor menționate prin sesizarea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 29.11.2017 și să dispună sesizarea secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a dispune. În dezvoltarea recursului promovat recurentul-reclamant a susținut că a sesizat Inspecția Judiciară la data de 29.11.2017, în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, pentru efectuarea de cercetări privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției de către procurorul B.. A mai arătat că, deși obiectul sesizării are în vedere modul de întocmire cu rea-credință a adresei nr. x/2015 din 23.05.2017 a Direcției Naționale Anticorupție, respectiv prezentarea unor date eronate instanței de judecată (Înaltei Curți de Casație și Justiție), Rezoluția emisă de Inspecția Judiciară clasează sesizarea cu motivarea că nu a indicat în mod concret normele de procedură presupuse a fi încălcate de procuror și că nelegalitatea interceptărilor a fost analizată de instanța de judecată în calea de atac. Astfel, în sentința atacată s-a reținut că obiectul verificărilor disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze cauza, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Totodată, deși în sentința atacată s-a reținut că nu a indicat în mod concret normele de drept presupus încălcate cu ocazia întocmirii adresei respective, recurentul a solicitat a se observa că în cuprinsul sesizării a arătat în mod expres că sunt încălcate dispozițiile art. 56 alin. (3) din C. proc. pen., art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. vechi (în vigoare la data punerii în aplicare a unora dintre interceptări), art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002, iar încălcarea normelor de competență este sancționată cu nulitatea absolută. A subliniat recurentul că a mai arătat faptul că, deși potrivit textelor de lege sus-menționate, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurori și punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face de procuror, acest lucru nu s-a realizat în cauză, în condițiile în care, potrivit art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. vechi, procurorul "poate dispune și ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specialiști sau alte organe specializate ale statului", însă această dispoziție nu există în cauză, astfel încât se încalcă și dispozițiile art. 324 alin. (3) din C. proc. pen. A mai criticat recurentul sentința de fond pentru faptul că instanța a reținut că normele indicate nu au legătură cu întocmirea adresei în discuție, ci reglementează competența de efectuare a urmăririi penale, respectiv de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, precum și pentru faptul că nu a mai reținut că, pentru a ascunde instanței care judeca dosarul, încălcarea acestor dispoziții legale, procurorul a întocmit cu rea-credință adresa nr. x/2015 din data de 23.05.2017, aspectele neconforme fiind prezentate de recurentul-reclamant în cuprinsul sesizării. Totodată, a făcut trimitere la reținerea de către prima instanță a împrejurării că adresa pretins a fi întocmită eronat se referă la legalitatea administrării probelor, aspecte ce au făcut obiectul verificării de către judecătorul de cameră preliminară și, ulterior, de către instanțele de judecată care au soluționat cauza. Or, a susținut recurentul, obiectul sesizării privește modul de întocmire a adresei nr. x/2015 din 23.05.2017 și nu soluția instanței, iar adresa este întocmită la mult timp după camera preliminară și după soluționarea cauzei în fond, astfel încât nu aveau cum să se pronunțe instanțele asupra ei, soluția instanței de apel întemeindu-se chiar pe adresa în discuție, ceea ce echivalează cu invocarea efectului produs de adresă și nu a cauzei, care este chiar adresa. În continuare a arătat că în Rezoluția atacată s-a reținut că în cauză au existat Ordonanțe de delegare pentru efectuarea unor activități de urmărire penală și chiar se indică datele lor de emitere, respectiv: 12.11.2014, 14.01.2015 și 26.01.2015, astfel încât este de observat că această Rezoluție confirmă că la datele la care s-au efectuat actele de punere în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică (08.03.2013-17.10.2014) nu au existat Ordonanțe de delegare nici a unor ofițeri judiciari și nici a unor ofițeri de la Serviciul tehnic sau a unor ofițeri din cadrul Serviciului Român de Informații, aspecte asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. De asemenea, instanța nu a analizat nici împrejurarea că Rezoluția explică și faptul că "beneficiarii secundari" UM 0127 și UM 0598 nu reprezintă punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, ci doar sprijin logistic și, având în vedere că între timp a fost desecretizat Protocolul de colaborare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații din anul 2009, se poate observa că acesta prezintă modul de efectuare a interceptărilor telefonice. Sub acest aspect a mai precizat că art. 33 din Protocol dovedește că efectuarea activităților prevăzute de art. 91-95 din C. proc. pen. "va fi realizată de către Serviciu", și că art. 40 prevede că Serviciul Român de Informații "recepționa semnalul și transcria conținutul comunicațiilor" după care, concluzionând, a afirmat că interceptarea și înregistrarea convorbirilor reprezintă procedee probatorii și este distinctă de mijloacele de probă, respectiv de procesele-verbale întocmite de ofițerii judiciari, astfel că pentru procedeul probatoriu nu există nicio delegare pentru vreuna dintre interceptări, iar pentru întocmirea mijloacelor de probă există delegări doar pentru interceptările făcute după data de 12.11.2014.

Apărările formulate în cauză. Deși i-a fost comunicată cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant și a fost legal citată, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a depus întâmpinare și nu a fost prezentă în fața instanței de recurs. La termenul din 24 februarie 2022 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și, constatând că sunt necesare și lămuriri noi sub aspectul admisibilității căii de atac promovate de reclamant, prin încheierea de ședință pronunțată la acea dată a dispus repunerea cauzei pe rol și citarea părților cu mențiunea discutării, în condiții de contradictorialitate, atât a excepției nulității recursului, cât și a excepției inadmisibilității acestuia. Părțile nu au exprimat puncte de vedere cu privire la aspectele menționate. La termenul de dezbateri din 2 iunie 2022 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului prin raportare la prevederile Legii nr. 317/2004, forma în vigoare la data sesizării Inspecției Judiciare, și a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, asupra acestei excepții a inadmisibilității căii de atac, invocate din oficiu.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepția este întemeiată, urmând să constate inadmisibilitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed. Obiectul cererii de recurs de față îl reprezintă sentința civilă nr. 134 din data de 3 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința menționată instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva Rezoluției de clasare din 28.02.2018 în dosarul nr. x/2017, dispusă de pârâta Inspecția Judiciară, precum și împotriva adresei emise de pârâtă în dosarul nr. x/2018 din data de 23.05.2018, întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004. În fapt, în urma verificărilor administrative prealabile, prin Rezoluția emisă în data de 28.02.2018, în baza art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în lucrarea nr. x/2017, a dispus clasarea sesizării formulate de petiționar, reținând că în urma verificărilor prealabile efectuate nu au fost identificate indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Reclamantul a formulat plângere prealabilă împotriva Rezoluției de clasare, iar prin adresa din 23.05.2018 a fost informat că Inspecția Judiciară își menține punctul de vedere cu privire la aspectele sesizate. Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Totodată, dispozițiile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "sunt hotărâri definitive" "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului", iar art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. statuează în sensul că "sunt supuse recursului hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege". Din cuprinsul textelor de lege enunțate supra rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care legea specială aplicabilă sau C. proc. civ. nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În cauza de față, reclamantul a formulat critici cu privire la Rezoluția din data de 28.02.2018 dată în lucrarea nr. x/2017, prin care s-a dispus, așa cum s-a arătat, clasarea sesizării, reținându-se că în urma verificărilor prealabile nu au fost identificate indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. A solicitat anularea actului contestat și obligarea pârâtei la continuarea verificărilor aspectelor menționate prin sesizarea formulată la data de 29.11.2017. Instanța de fond învestită cu acțiunea în anulare a soluționat cauza pe fond, verificând legalitatea actului contestat prin prisma dispozițiilor legale incidente, și anume a prevederilor Legii nr. 317/2004, norme speciale aplicabile în materie. Sub acest aspect Înalta Curte reține că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referință, și anume 29.11.2017, data sesizării Inspecției Judiciare, prevăd că "(2) În cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori"; iar "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare: (…) b) sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare, dacă Inspecția Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (2)." De asemenea, conform dispozițiilor art. 47 din același act normativ: "(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluție scrisă și motivată: a) admiterea sesizării, prin exercitarea acțiunii disciplinare și sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii; b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, precum și în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluția de clasare este definitivă; c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii. (...) (4) Rezoluția inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-șef, în scris și motivat, acesta putând dispune, prin rezoluție scrisă și motivată, una din soluțiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c). (5) Rezoluția de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) și alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.(6) Soluțiile pe care le poate pronunța secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București sunt: a) respingerea contestației; b) admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-șef și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. (7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.". Prin Decizia nr. 397/03.07.2014, Curtea Constituțională a României a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege. Pentru a pronunța această soluție instanța de contencios constituțional a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 317/2004, rezoluția inspectorului judiciar poate fi atacată la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București - în cazul respingerii sesizării, iar în cazul clasării sesizării rezoluția este definitivă și nu există cale de atac împotriva acesteia, că dispozițiile legale criticate potrivit cărora inspectorul judiciar, prin rezoluție scrisă și motivată, poate dispune clasarea sesizării în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, și rezoluția de clasare este definitivă, contravin prevederilor constituționale privind accesul liber la justiție, precum și celor convenționale privind dreptul la proces echitabil. Pe cale de consecință, rezoluțiile de clasare emise potrivit art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 pot fi contestate la instanță, situație care se regăsește în cauză, Curtea de Apel București soluționând pe fond cererea formulată împotriva rezoluției de clasare. În ceea ce privește calea de atac, Înalta Curte reține că prin Legea nr. 234/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 850 din 8 octombrie 2018, în vigoare de la data de 11 octombrie 2018 conform art. 78 din Constituția României, legiuitorul a introdus posibilitatea formulării căii de atac a recursului și împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel asupra contestațiilor formulate împotriva rezoluțiilor de clasare emise potrivit art. 45 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004. Astfel, la pct. 47 al Legii nr. 234/2018, s-a prevăzut că "La articolul 47, după alin. (7) se introduce un nou alineat, alin. (8), cu următorul cuprins: "Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face în termen de 6 luni"." Potrivit art. 24 din noul C. proc. civ.: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu, reluată în cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind acela de a stabili legea aplicabilă întregii proceduri în funcție de data începerii procesului. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din același act normativ, care reglementează aplicarea în timp a legii de procedură civilă, "Procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi". De asemenea, dispozițiile art. 27 din noul C. proc. civ. prevăd că "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul", din interpretarea acestora rezultând că regimul juridic al căilor de atac este cel reglementat de legea în vigoare la momentul inițierii procesului, fiind deci aplicabilă întregii proceduri generate odată cu formularea sesizării în fața Inspecției Judiciare. În speță se impune a fi avute în vedere și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, care consacră expres principiul neretroactivității legii, statuând în sensul că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". Astfel fiind, neretroactivitatea reprezintă un principiu în virtutea căruia legea reglementează numai situațiile ce se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare, principiu ce își găsește o constantă aplicare și în domeniul activității de soluționare a litigiilor civile. Prin urmare, în prezenta cauză legea aplicabilă este Legea nr. 317/2004, în forma aflată în vigoare la data sesizării Inspecției Judiciare, și anume 29.11.2017, în acest sens fiind incidente dispozițiile art. 47 alin. (7) din actul normativ menționat, care prevedeau că "Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă.". Totodată, față de dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare în perioada de referință, se constată că sentința civilă nr. 134 din 3 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, este definitivă prin raportare la art. 8 din Legea nr. 76/2012 (irevocabilă în formularea Legii nr. 317/2004). În acest context, având în vedere că recursul părții este promovat împotriva unei hotărâri care, față de aplicarea dispozițiilor anterior reținute, este definitivă, Înalta Curte constată că recurentul nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinței recurate, care nu face parte din categoria celor susceptibile a fi atacate cu recurs întrucât are caracter definitiv, demersul acestuia fiind, în consecință, inadmisibil. Față de cele ce preced, întrucât în speță este incident principiul legalității căii de atac consacrat de art. 457 din C. proc. civ., în aplicarea acestuia Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, și va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamant. Având în vedere soluția ce se prefigurează în cauză asupra excepției inadmisibilității recursului, instanța de control judiciar constată că nu se mai impune analizarea excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu, examinarea acesteia fiind de prisos. Pentru aceleași considerente nici verificarea sentinței de fond din perspectiva criticilor invocate de parte nu se mai impune, analiza acestora fiind, de asemenea, de prisos, în contextul admiterii excepției inadmisibilității recursului, soluție adoptată în virtutea argumentelor reținute.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, în temeiul art. 457 alin. (1) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca inadmisibil, păstrând astfel sentința civilă atacată.