ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1605/2023

Ședința publică din data de 22 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 decembrie 2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții A. și Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești ("Comisia Superioară"), a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 41/06.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J., prin care a fost respinsă acțiunea disciplinară exercitată de ministrul justiției împotriva executorului judecătoresc A. și menținută Hotărârea nr. 6/23.08.2019 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Cluj pronunțată în dosarul nr. x/2019, solicitând desființarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii disciplinare formulate împotriva executorului judecătoresc A., în sensul aplicării sancțiunii prevăzute de art. 49 lit. d) din Legea nr. 188/2000, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) din aceeași lege.

1.2. Prin sentința civilă nr. 578 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal la data de 20 august 2020.

Prin sentința civilă nr. 148 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești;

(ii) a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâta Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

(iii) a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâtul A.;

(iv) a anulat Hotărârea nr. 41/6.12.2019 emisă de Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești în dosarul nr. x/2019, a admis în parte contestația și, în consecință,

(v) a modificat parțial Hotărârea nr. 6/23.08.2019 pronunțată de Consiliului de Disciplina al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2019, în sensul că pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 a executorilor judecătorești, constând în neglijență în efectuarea lucrărilor, a aplicat executorului judecătoresc A. o amendă în cuantum de 1.500 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 148 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâtul susține că, în privința cheltuielilor de papetărie în sumă de 50 de RON, prevăzute într-o serie de dosare execuționale, instanța de fond a făcut o greșita aplicare și interpretare a art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, art. 670 și art. 614 C. proc. civ., precum și a art. 60 și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000.

Afirmă că art. 670 alin. (3) pct. 7 C. proc. civ. nu limitează cheltuielile de executare la cele enumerate la pct. 1-6. În mod nelegal instanța de fond a făcut aplicarea art. 55 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin OMJ nr. 210/C/2001, apreciind eronat că sintagma "cheltuia executorului judecătoresc", ca parte componentă a onorariului, include și cheltuielile de birotică facturate de recurentul-pârât. Or, onorariul executorului judecătoresc, prevăzut la pct. 2 al art. 670 alin. (3), nu poate include cheltuielile de imprimare și multiplicare documente, intitulate generic "cheltuieli de papetărie", acestea încadrându-se în categoria altor cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite, conform art. 670 alin. (3) pct. 7 C. proc. civ.

Consideră recurentul-pârât că art. 55 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 nu poate fi avut în vedere, întrucât, în anul 2011, a fost republicată Legea nr. 188/2000, care, la art. 39 alin. (5), reglementează cheltuielile de executare într-o formă identică cu cea din art. 670 alin. (3) C. proc. civ.. Prin urmare, modificarea legii și adoptarea Noului C. proc. civ. a lăsat fără efecte orice dispoziție contrară din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000.

Mai susține că stabilirea unui cuantum fix de 50 de RON pentru cheltuieli cu birotica nu este arbitrară, prima instanță neobservând că acest cuantum este stipulat prin raportare la un cost minim, iar nu la costul său efectiv. Costul minim al materialelor de birotică necesar constituirii unui dosar execuțional este de 50,46 RON, conform detalierii pe care reclamantul o face în cererea de recurs.

În opinia recurentului-reclamant, perceperea cheltuielilor cu birotica nu se încadrează în dispozițiile art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, neputând fi considerată o neglijență în efectuarea lucrărilor, în interpretarea literală a termenului, iar perceperea acestor cheltuieli poate fi cenzurată exclusiv de instanța de executare, pe calea unei contestații la executare, astfel cum a reținut ÎCCJ-SCAF prin decizia nr. 3284/2020.

În ceea ce privește abaterea disciplinară constând în aplicarea unei ștampile ce reproduce semnătura executorului judecătoresc, recurentul-reclamant susține greșita aplicare și interpretare a art. 2 și art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, precum și a art. 657 C. proc. civ.. Consideră că fapta sesizată nu poate constitui temei al antrenării răspunderii disciplinare, câtă vreme toate actele de executare conțin ștampila și semnătura executorului, iar exemplarul actelor comunicate debitorilor conținea semnătura olografă a acestuia.

Mai învederează recurentul-reclamant că art. 657 C. proc. civ. prevede doar necesitatea existenței semnăturii, iar nu a semnăturii olografe, în acest sens reținând și decizia ÎCCJ-SCAF nr. 285/2020.

Prin notele scrise depuse la termenul de judecată din 22 martie 2023, recurentul-reclamant a solicitat a fi avută în vedere și decizia ÎCCJ-SCAF nr. 1649/2022, prin care a fost anulat în parte art. 103 alin. (2) al Ordinului Ministerului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, în ceea ce privește sintagma "legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești".

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin raportare la motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin acțiunea disciplinară ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, Ministerul Justiției a sesizat săvârșirea de către executorul judecătoresc A. a abaterii disciplinare constând în "neglijența în efectuarea lucrărilor", prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, susținând existența mai multor fapte care formează conținutul constitutiv al acestei abateri.

Prin Hotărârea nr. 6/23.08.2019, Consiliul de Disciplină al CEJ Cluj a admis în parte acțiunea disciplinară și l-a sancționat pe executorul judecătoresc cu amendă în cuantum de 500 RON, conform art. 49 lit. c) din Legea nr. 188/2000, pentru săvârșirea abaterii disciplinare constând în "neglijență în efectuarea lucrărilor", prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, apreciind că doar o parte din faptele sesizate se circumscriu abaterii disciplinare. Mai exact, Consiliul de Disciplină a considerat neîntemeiată sesizarea Ministerului Justiției cu privire la faptele constând în nesemnarea și neștampilarea actelor de executare silită și perceperea unor cheltuieli de executare cu titlu de "cheltuieli papetărie".

Comisia Superioară de Disciplină din cadrul UNEJ a respins contestația formulată de Ministerul Justiției, menținând în consecință hotărârea atacată.

Prin cererea dedusă judecății, reclamantul Ministerul Justiției a contestat cele două hotărâri, solicitând instanței să constate existența abaterii disciplinare și din perspectiva nesemnării și neștampilării actelor de executare silită și perceperii nelegale a cheltuielilor de papetărie.

Prin sentința recurată în cauză, prima instanță a reținut în sarcina pârâtului A. săvârșirea, în calitate de executor judecătoresc, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, constând în neglijență în efectuarea lucrărilor, ca urmare a includerii în cheltuielile de executare, în unele dosare execuționale, a cheltuielilor în sumă de 50 de RON reprezentând "papetărie" și lipsei din actele de executare întocmite a semnăturii olografe a executorului judecătoresc (respectiv aplicarea unei reproduceri a semnăturii executorului).

Față de aceste aspecte, Înalta Curte reține că analiza cauzei se circumscrie doar acestor fapte imputate executorului judecătoresc, restul faptelor cuprinse în sesizarea Ministerului Justiției adresată Consiliului de Disciplină al CEJ Cluj nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește cheltuielile cu papetăria, recurentul-pârât a susținut în calea de atac, contrar instanței de fond, că aceste cheltuieli se includ în cele prevăzute de art. 670 alin. (3) pct. 7 C. proc. civ., care se referă la orice alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite, astfel că pot fi percepute separat de onorariul judecătoresc, care se regăsește la pct. 2 al aceluiași articol.

Înalta Curte constată că acest argument este nefondat, sintagma cheltuieli necesare desfășurării executării silite referindu-se la cheltuielile de executare care exced celor de la punctele 1-6 și care sunt realizate efectiv, în legătură directă cu un anumit dosar execuțional și o anume procedură de executare silită. Este de necontestat că, pentru constituirea unui dosar execuțional, sunt necesare anumite materiale de papetărie, însă costul acestora, pentru a fi inclus în cheltuielile de executare, trebuie să poată fi verificat în mod obiectiv, în raport de actele ce constituie fiecare dosar în parte, prin prisma cuantumului lor (raportat, de exemplu, la numărul de file al dosarului), în caz contrar aceste cheltuieli neputând fi legate în mod direct de procedura execuțională proprie fiecărui dosar instrumentat de recurentul-pârât.

Or, în speță, recurentul-pârât a perceput același cuantum al cheltuielilor cu papetăria (50 de RON) indiferent de tipul executării silite, de valoarea obiectului executării silite sau de actele îndeplinite în dosarele respective. Cuantumul fix stipulat și lipsa unei detalieri concrete a acestor cheltuieli în fiecare dosar nu permit să se verifice dacă suma percepută se încadrează în pct. 7 al art. 670 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă a fost sau nu necesară desfășurării executării silite în dosarele execuționale respective.

Totodată, după cum în mod corect a observat și instanța de fond, în încheierile de stabilire a cheltuielilor nu s-a indicat temeiul de drept al perceperii acestora de către executorul judecătoresc, astfel cum s-a procedat în cazul celorlalte categorii de cheltuieli percepute.

Nefondat este și argumentul recurentului-pârât referitor la inaplicabilitatea art. 55 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, ca urmare a republicării legii în acord cu Noul C. proc. civ.. Potrivit alin. (3) al acestui articol (avut în vedere de instanța de fond), "La stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea și valoarea actului, precum și răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit.". În raport de acest conținut, este evident că textul citat nu contravine în vreun fel dispozițiilor art. 670 alin. (3) din C. proc. civ., astfel cum susține neîntemeiat recurentul, fără a indica și care ar fi contrarietatea dintre cele două norme.

Într-adevăr, prima instanță a avut în vedere acest text de lege pentru a susține raționamentul includerii cheltuielilor de papetărie în cadrul onorariului judecătoresc, arătând că, anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., aceste cheltuieli erau incluse în categoria cheltuielilor de executare, distinct de onorariu, conform Hotărârii UNEJ nr. 2/2007. Această hotărâre a fost abrogată prin Hotărârea UNEJ nr. 1/2013, astfel că, în prezent aceste cheltuieli nu mai sunt prevăzute în cheltuielile de executare, distinct de onorariul executorului judecătoresc.

Înalta Curte constată justețea acestui raționament, în prezent cheltuielile de executare fiind reglementate și detaliate de art. 670 alin. (3) pct. 1-7 C. proc. civ., care include la pct. 2 onorariul executorului judecătoresc, iar art. 55 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 cuprinde criteriile după care se dimensionează acest onorariu. Câtă vreme cheltuielile cu papetăria nu se includ în punctele 1, 3-6 și nici nu își dovedesc caracterul necesar cerut de pct. 7 al art. 670 alin. (3) C. proc. civ., ele nu pot fi avute în vedere decât ca o cheltuială de logistică a executorului, luată în considerare la dimensionarea onorariului perceput pentru serviciul public prestat.

Înalta Curte va respinge ca nefondată și critica referitoare la posibilitatea cenzurării cheltuielilor în discuție exclusiv de instanța de executare, pe calea unei contestații la executare, sens în care recurentul-reclamant s-a prevalat inclusiv de decizia ÎCCJ-SCAF nr. 1649/2022, prin care a fost anulat în parte art. 103 alin. (2) al Ordinului Ministerului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Potrivit art. 60 din Legea nr. 188/2000, "(1)Actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile legii, controlului instanțelor judecătorești competente. (2) Activitatea executorilor judecătorești este supusă controlului profesional, în condițiile prezentei legi.", iar art. 62 alin. (1) lit. b) din aceeași lege dispune:

"(1) Controlul profesional se exercită de Ministerul Justiției, prin inspectori generali de specialitate, și de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, prin consiliul său de conducere, și va avea în vedere: (...) b) calitatea actelor și lucrărilor efectuate de executorii judecătorești;"

Prin decizia nr. 1649/2022, ÎCCJ-SCAF a anulat în parte art. 103 alin. (2) al Ordinului Ministerului Justiției nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, în ceea ce privește sintagma "legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești", reținând că:

"(...) prin instituirea prin prevederile art. 103 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești a unui control profesional care vizează legalitatea lucrărilor executorilor judecătorești se adaugă la dispozițiile conținute în art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/2000, care prevede doar controlul calității actelor și lucrărilor acestora."

Înalta Curte constată că abaterea disciplinară sesizată în speță de către intimatul-reclamant Ministerul Justiției și confirmată prin analiza primei instanțe nu vizează legalitatea și cenzurarea cheltuielilor de executare dintr-un anumit dosar execuțional, ci practica constantă a executorului judecătoresc în instrumentarea dosarelor cu care este învestit, de a stabili și percepe cheltuieli nesusținute de un temei legal și în cuantum neverificabil. Așadar, în speță se urmărește sancționarea executorului judecătoresc pentru modalitatea de desfășurare a activității execuționale, din perspectiva calității actelor și lucrărilor efectuate, fiind observată o întocmire defectuoasă și repetată a actelor de executare silită, prin includerea în cuantumul cheltuielilor de executare a unor sume care nu au un atare caracter.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut în sarcina recurentului-pârât A. existența abaterii disciplinare constând în neglijență în efectuarea lucrărilor, prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, în ceea ce privește perceperea unor cheltuieli de papetărie care nu pot fi încadrate, cum susține acesta, în prevederile art. 670 alin. (3) pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește abaterea disciplinară constând în aplicarea unei ștampile ce reproduce semnătura executorului judecătoresc, recurentul-reclamant a susținut că, raportat la art. 657 C. proc. civ., fapta sesizată nu poate constitui temei al antrenării răspunderii disciplinare, textul de lege prevăzând doar necesitatea existenței semnăturii, nu a semnăturii olografe, iar exemplarul actelor comunicate debitorilor conține semnătura olografă a acestuia.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și aceste critici, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor coroborate ale art. 2 din Legea nr. 188/2000, art. 268 și 657 C. proc. civ.

Deși prevederile art. 657 C. proc. civ. nu menționează în mod expres că semnătura executorului aplicată pe actele execuționale trebuie să fie olografă, această cerință rezultă în mod neechivoc din caracterul de act de autoritate publică a actelor îndeplinite de executorul judecătoresc, astfel cum prevede art. 2 din Legea nr. 188/2000, respectiv din necesitatea ca, prin aplicarea semnăturii olografe, să se asigure legătura dintre persoana învestită cu îndeplinirea unui serviciu de interes public si actele emise de aceasta.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 810/2007, în cuprinsul căreia Curtea Constituțională a reținut că "potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/2000, executorii judecătorești sunt învestiți să efectueze un serviciu de interes public, și anume executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii, îndeplinind acte de autoritate publică, care au forța probantă specifică unui asemenea act.". Totodată, conform art. 268 C. proc. civ., semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia, iar dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii.

Nu poate fi reținută teza recurentului-pârât potrivit căreia dacă art. 657 C. proc. civ. nu cuprinde sintagma "semnătura olografă", ci doar "semnătura", executorul judecătoresc nu trebuie să semneze olograf, fiind permisă aplicarea unei stampile/reproduceri a semnăturii, acestei susțineri opunându-i-se interpretarea gramaticală a textului de lege, valorificată și de prima instanță. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), prin "semnătură" se înțelege "Numele unei persoane scris de propria mână sub textul unui act special, al unei scrisori etc; iscălitură"; așadar, înțelesul noțiunii de "semnătură" în limba română se referă în mod necesar la scrierea olografă, iar nu la reproducerea acestei scrieri prin alte mijloace.

În concluzie, actele execuționale întocmite de executorul judecătoresc trebuie să poarte semnătura olografă a acestuia, nu o reproducere a semnăturii, în caz contrar această semnătură putând fi aplicată de orice altă persoană angajată a biroului respectiv, care nu este învestită cu îndeplinirea serviciului de interes public al executării silite, iar consimțământul și voința executorului la întocmirea actelor de autoritate publică fiind incerte.

Este nerelevant, în constatarea abaterii disciplinare, argumentul recurentului-pârât referitor la semnarea olografă a actelor comunicate părților. Această împrejurare nu a fost dovedită și, chiar dacă afirmația recurentului ar fi reală, nu îl exonerează de consecințele nesemnării olografe a actelor aflate în dosarele execuționale.

Cât privește indicarea unei jurisprudențe contrare a instanței de recurs cu privire la necesitatea aplicării semnăturii olografe a exceutorului judecătoresc pe actele execuționale, Înalta Curte reține că existența unei practici neunitare este inerentă unui sistem judiciar care nu recunoaște precedentului judiciar caracterul de izvor de drept, însă această chestiune se soluționează potrivit mecanismelor de unificare a jurisprudenței prevăzute de lege. Prin urmare, dezlegarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 285/2020 nu impune prezentului complet de judecată o anumită modalitate de tranșare a problemei de drept disputate în prezenta speță.

Față de aspectele expuse, Înalta Curte constată că analiza și soluția primei instanțe cu privire la întrunirea condițiilor de existență a abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000 este legală și din perspectiva faptei sesizate de reclamantul Ministerul Justiției, referitoare la nesemnarea actelor execuționale de către executorul judecătoresc care le-a întocmit.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 148 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.