ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1595/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.08.2019, pe rolul Tribunalului Bucuresti-Sectia a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, au solicitat:

(i) obligarea pârâților Ministerul Apărării Naționale, ordonator principal de credite și Direcția Instanțelor Militare, ordonator terțiar de credite, să recalculeze indemnizațiile de încadrare/salariile brute lunare și celelalte drepturi aferente, ce se cuvin reclamanților, prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4.5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,18 RON, începând cu august 2016, precum și în continuare, după pronunțarea hotărârii (cu excepția reclamantului A., pensionat începând cu data de 26 aprilie 2017, dată până la care solicită admiterea recalculării drepturilor), creșteri salariale acordate prin hotărâri judecătorești definitive, aflate în plată, de care se bucură în prezent doar o parte din personalul Autorității Judecătorești și să plătească diferența dintre venitul la care sunt îndreptățiți și sumele efectiv plătite;

(ii) obligarea pârâților la plata drepturilor salariale restante de la pct. 1, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, precum și a dobânzilor legale penalizatoare aferente fiecărei diferențe salariale lunare, calculate de la dala scadenței fiecărei diferențe lunare actualizate, până la data plății efective;

(iii) obligarea ordonatorului principal de credite, Ministrul Apărării Naționale, să emită ordinele individuale de încadrare salarială, pentru reclamanții judecători militari, urmare a recalculării drepturilor salariale lunare conform pct. l. precum și în continuare, ori de câte ori intervin modificări salariale;

(iv) obligarea pârâților să pună în executare cele ce se vor dispune prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, sub sancțiunea plății în favoarea fiecărui reclamant a unei penalități de 100 RON/zi de întârziere, până la executarea efectivă.

Prin încheierea din data de 04 februarie 2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 867 din data de 3 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii;

- a admis excepția prescripției parțiale a acțiunii și în consecință, a respins ca prescrise pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-21.08.2016.

- a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare;

- a obligat pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare să recalculeze indemnizația de încadrare/salariul brut lunar și celelalte drepturi aferente ce se cuvin reclamantului A., prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4%+4.5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,18 RON, începând cu data de 22 august 2016 până la data de 26 aprilie 2017 (data pensionării).

- a obligat pârâții să recalculeze indemnizațiile de încadrare/salariile brute lunare și celelalte drepturi aferente ce se cuvin celorlalți reclamanți, prin includerea procentului de 8.5% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4%+4.5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,18 RON, începând cu data de 22 august 2016 și pe viitor;

- a obligat pârâții să plătească reclamanților diferența dintre venitul la care sunt îndreptățiți și sumele efectiv plătite, actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, precum și a dobânzilor legale penalizatoare aferente fiecărei diferențe salariale lunare, calculate de la data scadenței fiecărei diferențe lunare actualizate, până la data plății efective;

- a obligat pârâtul Ministrul Apărării Naționale, să emită ordinele individuale de încadrare salarială, pentru reclamanții judecători militari, urmare a recalculării drepturilor salariale lunare conform menționate anterior;

- a respins în rest acțiunea formulată de către reclamanți.

Împotriva sentinței civile nr. 867 din data de 3 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând să se constate că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmsibilității acțiunii și, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenții-pârâți au apreciat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, o analiză efectivă a apărărilor părților litigante și nici motivele pentru care au fost înlăturate susținerile pârâților, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Au mai arătat recurenții-pârâți, în susținerea cererii de recurs, că instanța de fond a obligat în mod eronat pârâtul ministrul apărării naționale să emită ordinele individuale de încadrare salarială, pentru reclamanții judecători militari, urmare a recalculării drepturilor salariale lunare, fără o minimă motivare a acestei sarcini administrative.

Cu privire la acest aspect, au făcut trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale prin care este stabilit statutul Direcției instanțelor militare, precum și la dispozițiile art. 44 alin. (2), art. 125 alin. (4) și art. 131 alin. (4) din legea nr. 304/2004 potrivit cărora Direcția instanțelor militare, prin directorul acesteia, are calitatea de ordonator terțiar de credite, pentru instanțele militare.

De asemenea, au făcut referire la prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, la prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 și ale Anexei VI a acesteia, concluzionând că pârâții nu sunt angajatorii reclamanților, ci doar plătesc drepturile salariale în contextul acestor prevederi legale.

Prin urmare, doar Direcția Instanțelor Militare era în măsură să emită ordinele de zi pe unitate privind încadrarea salarială pentru reclamanții judecători militari, ca urmare a recalculării drepturilor salariale lunare și nicidecum nu putea fi obligat ministrul apărării naționale să emită ordine de încadrare individuale, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Au mai susținut recurenții-pârâți că Direcția Instanțelor Militare și-a îndeplinit această obligație prin O.Z.U. nr. 17/05.02.2020 și nr. 41/24.03.2020, iar prin O.Z.U. nr. 119/29.09.2020, a efectuat plata diferențelor salariale pentru judecătorii militari, personalul auxiliar de specialitate civil și militar și personalul conex de la instanțele militare, rezultate din recalculare, prin raportare la valoare de referință sectorială 484,18 RON. Față de această împrejurare, apreciază că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect.

Instanța de fond nu a dovedit că sunt întrunite cerințele de valabilitate ale acțiunii civile astfel cum sunt reglementate de art. 33 teza I din C. proc. civ., potrivit cărora "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Or, în condițiile în care pârâta Direcția Instanțelor Militare a efectuat, la data de 29.09.2020, plata integrală a diferențelor salariale ale judecătorilor militari, ale personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex de la instanțele militare, rezultate din recalcularea prin raportare la VRS 484,18 RON, în mod greșit, instanța de fond a obligat pârâții să recalculeze indemnizațiile de încadrare/salariile brute lunare și celelalte drepturi aferente ce se cuvin reclamanților, rezultând astfel VRS de 484,18 RON, începând cu data de 22 august 2016, această măsură echivalând cu îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților.

Mai mult decât atât, instanța de fond a obligat pârâții la plata dobânzilor penalizatoare, pentru sume deja achitate integral reclamanților, anterior pronunțării instanței de fond, aspecte ce nu au fost aduse la cunoștința instanței de fond de către reclamanți, deși au primit aceste sume și nu au contestat O.Z.U. nr. 17/05.02.2020 prin care li s-au stabilit aceste drepturi. Ulterior, prin O.Z.U. nr. 119/29.09.2020 a fost aprobată plata drepturilor salariale și la data de 30.09.2020 au fost achitate reclamanților, integral, într-o singură tranșă, drepturile salariale rezultate prin utilizarea VRS de 484,18 RON.

Au mai apreciat recurenții-pârâți că sunt incidente și dispozițiile art. 137 din C. proc. civ., instanța de judecată fiind obligată să se pronunțe în limitele sesizării și să analizeze fiecare capăt de cerere, pronunțându-se asupra acestora, fără a putea să acorde mai mult sau altceva decât s-a solicitat, cu excepția situațiilor în care legea îi permite.

Având în vedere că reclamanții au beneficiat la data de 29.09.2020 de plata diferențelor salariale rezultate din recalcularea prin raportare la VRS de 484,18 RON, apreciază că în mod nelegal instanța de fond a acordat reclamanților drepturile bănești pe perioade anterioare, cu încălcarea prevederilor legale menționate, implicit și a Ordinului MJ nr. 4988/C/2019 prin care se statua că plata VRS 484,18 RON se aplică pentru perioada de 01.12.2016-31.12.2017 de bunăvoie.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cu încălcarea prevederilor art. 193 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora sesizarea instanței de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. În acest sens, au făcut la trimitere și la dispozițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care legiuitorul a consacrat o astfel de procedură administrativă, prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, aceste dispoziții fiind completate de cele prevăzute de art. 7 din Anexa nr. V, Cap. VIII, din același act normativ, precum și la Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Or, prin acțiunea introductivă, reclamanții au formulat critici de nelegalitate asupra modalității de stabilire/plată a indemnizațiilor de încadrare lunare brute, fără a solicita și anularea actelor administrative prin care au fost stabilite acestea, astfel că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate impuse de Legea nr. 554/2004 și în consecință, se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În subsidiar, au solicitat să se constate că Direcția Instanțelor Militare a achitat integral drepturile reclamanților la data de 29.09.2021, astfel că nu datorează dobânzi legale penalizatoare pentru sumele deja achitate reclamanților și cel mult se poate dispune achitarea drepturilor pentru perioada 22.08.2016-30.11.2016, întrucât drepturile reclamanților au fost achitate integral începând cu data de 01.12.2016.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare față de recursul declarat de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

În exercitarea prezentei căi de atac, recurenții-pârâți Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., astfel:

- subsumat primului motiv de casare, recurenții-pârâți au invocat, pe de-o parte, faptul că sentința recurată nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, au criticat măsura obligării ministrului apărării naționale la emiterea ordinelor individuale de încadrare salarială a reclamanților, întrucât această obligație îî revenea, conform legislației în vigoare, Direcției Instanțelor Militare. Totodată, au apreciat ca rămase fără obiect capetele de cerere referitoare la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială și la plata integrală a diferențelor salariale ale reclamanților, rezultate din recalcularea prin raportare la VRS 484,18 RON începând cu data de 22 august 2016, având în vedere că reclamanții au beneficiat la data de 29 septembrie 2020, ca urmare a emiterii OZU nr. 17/05.02.2020, de plata acestor drepturi salariale. Față de această împrejurare, apreciază că în mod nelegal au fost obligați, de către prima instanță, la plata dobânzilor penalizatoare pentru sume deja achitate.

- prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenții-pârâți au criticat soluția de respingere pronunțată de către instanța de fond asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față de dispozițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu art. 7 din Anexa nr. V, Cap. VIII a aceluiași act normativ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune o reîncadrare, din oficiu, a motivelor de recurs, constatând că argumentele referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și la rămânerea fără obiect a capetelor de cerere referitoare la emiterea unor noi ordine de încadrare salarială a reclamanților și la plata integrală a diferențelor salariale, rezultate din recalcularea prin raportare la VRS 484,18 RON începând cu data de 22 august 2016 se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar cele vizând obligarea în mod eronat a ministrului apărării naționale la emiterea ordinelor individuale de încadrare salarială a reclamanților se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, urmând a fi examinate din această perspectivă.

Înalta Curte va răspunde punctual motivelor de recurs, după cum urmează:

II.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, pârâții au invocat faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că nu au fost analizate apărările părților litigante și că nu au fost indicate motivele pentru care au fost înlăturate susținerile pârâților.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurenților, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina împotriva României, Gheorghe Mocuța împotriva României, Buzescu împotriva României, Dima împotriva României, Bock și Palade împotriva României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat un examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu evidențierea modificărilor legislative intervenite în materia dedusă judecății, ce au condus la soluția pronunțată.

Așadar, sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei și să prezinte raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

II.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborate cu art. 7 din Anexa nr. V, Cap. VIII, din același act normativ, care prevăd procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ a fost învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâților de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Reclamanții au susținut existența unui refuz nejustificat al pârâților de a recalcula drepturile salariale, în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Trebuie precizat că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2017, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Această decizie pronunțată în recurs în interesul legii stabilește că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Așadar, având în vedere că în litigiul pendinte nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul instituțiilor militare pârâte de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, Înalta Curte consată că nu era necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

În ceea ce privește argumentele recurenților-pârâți vizând rămânerea fără obiect a capetelor de cerere privind obligarea acestora la recalcularea indemnizațiilor de încadrare/a salariilor brute lunare și a celorlalte drepturi aferente ce se cuvin reclamanților, prin raportare la VRS nr. 484,18 RON, începând cu data de 22 august 2016,

Înalta Curte observă că, prin O.Z.U. nr. 17 din 5 februarie 2020, atașat la dosarul de recurs, s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale judecătorilor militari și ale personalului auxiliar de specialitate civil și militar și ale personalului conex de la instanțele militare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016, acest ordin fiind deja emis la data pronunțării sentinței ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac.

Față de această împrejurare, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante dispozițiile art. 29 și art. 32 din C. proc. civ., potrivit cărora, unul dintre elementele acțiunii civile este, alături de părți și cauză, obiectul cererii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Prin urmare, având în vedere că, prin O.Z.U. nr. 17 din 5 februarie 2020, emis după introducerea acțiunii, dar înainte de pronunțarea instanței de fond în prezenta cauză, pârâta a recunoscut și recalculat drepturile reclamanților conform cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată nelegalitatea hotărârii instanței de fond, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât aceasta trebuia să constate lipsa unui element obligatoriu al acțiunii și în consecință, să o respingă, ca rămasă fără obiect.

Față de această împrejurare, instanța de control judiciar, constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va casa în parte sentința recurată și în rejudecare, va respinge capetele de cerere privind recalcularea indemnizației prin raportare la VRS 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016 și emiterea ordinelor de încadrare salarială corespunzătoare pentru reclamanți, ca rămase fără obiect, constatând că aceste obligații subzistă doar pentru perioada 22.08.2016-30.11.2016, ce nu a fost acoperită de către O.Z.U. nr. 17 din 5 februarie 2020.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile recurenților-pârâți referitoare la plata integrală a drepturilor salariale cuvenite reclamanților, dispusă prin O.Z.U. nr. 119/29.09.2020, precum și la nedatorarea dobânzilor penalizatoare pentru sume deja achitate, câtă vreme la dosarul cauzei nu au fost depuse documente din care să rezulte plata integrală efectuată fiecărui reclamant și nici nu există posibilitatea verificării acestor aspecte de către instanța de control judiciar.

II.3. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță în mod eronat a obligat ministrul apărării naționale la emiterea ordinelor individuale de încadrare salarială, pentru reclamanții judecători militari, deși această obligație îi revenea Direcției Instanțelor Militare, în calitate de ordonator terțiar de credite, conform art. 44 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 69 alin. (5) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, porivit cărora "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor militari, ale personalului auxiliar de specialitate, precum si ale personalului conex și civil de la instanțele judecătorești și parchetele militare se stabilesc, după caz, de directorul Direcției instanțelor militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, respectiv de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție".

În lumina acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că raportul obligațional care are ca obiect stabilirea drepturilor salariale se desfășoară între reclamanți și Direcția Instanțelor Militare, chiar dacă Ministerul Apărării Naționale are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor instanțelor și parchetelor militare, conform art. 131 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Direcția Instanțelor Militare, ordonator terțiar de credite, în baza ordinelor de zi pe unitate pe care aceasta le emite conform art. 86 alin. (8) din Anexa nr. VI- Secțiunea a XI-a din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, măsura obligării ministrului apărării naționale la emiterea ordinelor individuale de încadrare salarială, pentru reclamanții judecători militari, în locul Direcției Instanțelor Militare, este lipsită de suport juridic, devenind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare, va casa în parte sentința recurată, va respinge, ca rămase fără obiect, capetele de cerere referitoare la recalcularea indemnizației prin raportare la VRS 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016 și emiterea ordinelor de încadrare salarială corespunzătoare pentru reclamanți și va obliga pârâta Direcția Instanțelor Militare să emită ordinele de încadrare salarială pentru reclamanți, prin raportare la VRS 484,18 RON, pentru perioada 22.08.2016-30.11.2016, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții Ministerul Apărării Naționale și Direcția Instanțelor Militare împotriva sentinței civile nr. 867 din data de 3 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând:

Respinge capetele de cerere privind recalcularea indemnizației prin raportare la VRS 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016 și emiterea ordinelor de încadrare salarială corespunzătoare pentru reclamanți, ca rămase fără obiect.

Obligă pârâta Direcția Instanțelor Militare să emită ordinele de încadrare salarială pentru reclamanți, prin raportare la VRS 484,18 RON, pentru perioada 22.08.2016-30.11.2016.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.