ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1591/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Slobozia - Comisia de concurs pentru ocuparea funcției de șef serviciu regim penitenciar, a solicitat următoarele:

(i) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/06.02.2016 cu privire la rezultatele obținute de candidații participanți pentru ocuparea postului de șef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(ii) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/10.02.2016 în ceea ce privește rezultatele obținute de candidații participanți pentru ocuparea postului de șef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(iii) anularea în parte a procesului-verbal cu nr. x/12.02.2016 în ceea ce privește rezultatele obținute de candidații participanți pentru ocuparea postului de șef Serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(iv) obligarea A.N.P. să numească o comisie de corectare, care să elaboreze o nouă grilă de corectare și să procedeze la recorectarea lucrărilor concursului organizat pt. ocuparea funcției de șef serviciu Regim Penitenciar la Penitenciarul Oradea;

(v) anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2478/C/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de participare, organizare și desfășurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansarea în funcție, trecerea agenților în corpul ofițerilor și din sursă externă, a posturilor vacante de funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor.

La data de 20 septembrie 2016, numitul B. a formulat cerere de intervenție principală.

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2016, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de B., a disjuns capătul de cerere privind anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2478/C/2010 și a dispus formarea unui nou dosar, rămânând în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea acestui capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 2057 din data de 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de către pârâtul Penitenciarul Slobozia și a declinat în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a acțiunii privind pe reclamantul A., pe pârâții A.N.P., Penitenciarul Slobozia - Comisia de concurs pentru ocuparea funcției de șef serviciu regim penitenciar și intervenientul principal B., având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2478/CA/12.10.2010.

Prin încheierea de ședință din data de 8 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a dispus introducerea în cauză a Ministerului Justiției, în calitate de pârât, iar prin încheierea de ședință din 22 februarie 2017, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Slobozia și a lui B..

Prin sentința civilă nr. 101 din data de 22 mai 2019, aceeași instanță a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a anulat Ordinul Ministrului Justiției nr. 2478/CA/12.10.2010, obligând pârâtul să achite reclamantului suma de 991,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 22 februarie 2019 și a sentinței civile nr. 101 din data de 22 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios adminsitrativ și fiscal, a declarat recurs intervenientul B..

Prin decizia nr. 1510 din data de 11 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de intervenientul B. împotriva încheierii de ședință din data de 22 februarie 2019 și a sentinței civile nr. 101 din data de 22 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a casat hotărârile recurate și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul aceleiași instanțe, la data de 4 mai 2021, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 79 din 29 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și intervenientul B. și a anulat Ordinul nr. Ministrului Justiției nr. 2478/CA/12.10.2010, obligând pârâții și intervenientul principal să achite reclamantului suma de 991,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Justiției, precum și intervenientul B..

6.1. Prin recurs, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința scoaterii acesteia din proces, pentru lipsa calității sale procesuale pasive.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de rejudecare și-a fundamentat soluția pronunțată pe Ordinul nr. 2478/C/2010 din 12 octombrie 2010 emis de Ministerul Justiției, reținând culpa ANP, deși aceasta nu a fost emitenta actului normativ, ci doar l-a pus în executare, în baza prezumției legalității acestuia și a specificului instituției, fiind parte a sistemului de apărare, în subordinea Ministerului Justiției.

În opinia sa, hotărârea recurată se bazează pe motive contradictorii, instanța de rejudecare reținând pe de-o parte că actul anulat este emis de Ministerul Justiției, iar pe de altă parte că ANP este în culpă față de reclamant, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 501 din C. proc. civ.

Consideră că instanța de rejudecare trebuia să țină cont de aspectele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată, respectiv de faptul că, în primul ciclu procesual, a fost admisă excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În plus, instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe în limitele casării, respectiv strict în ceea ce privește problematica generată de calitatea procesuală pasivă a intervenientului principal B..

În opinia sa, instanța de fond a dispus obligarea ANP la plata cheltuielilor de judecată, cu depășirea cadrului legal de rejudecare stabilit în urma casării cu trimitere.

6.2. Recursul declarat de pârâtul Minsterul Justiției a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

În dezvoltarea cererii de recurs, a susținut că instanța de fond a reținut că Ordinul Ministerului Justiției nr. 2478/C/2010 a fost emis în considerarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 293/2004, prevederi legale ce au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 90/2019 pronunțată de Curtea Constituțională, însă, odată cu intrarea în vigoare a Ordinului Ministerului Justiției nr. 3065/C/2020 din data de 23 iulie 2020, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 709 din 07.08.2020, Ordinele MJ nr. 2478/C/2010 și nr. 1040/C/2007 au fost abrogate și prin urmare, cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect.

6.3. Intervenientul B., de asemenea, a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii, ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.

Criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. privesc nemotivarea hotărârii recurate, întrucât instanța de fond nu a expus motivele care au stat la baza soluției pronunțate și nici pe cele pentru care a înlăturat susținerile părților, rezumându-se doar la expunerea situației de fapt și la redarea fidelă, dar trunchiată a considerentelor deciziei CCR nr. 90/2019, fără a arăta în concret care sunt argumentele pentru care această decizie determină nelegalitatea Ordinului nr. 2478/12.10.2010 contestat în prezenta cauză.

În opinia recurentului-intervenient, instanța de fond ar fi trebuit să explice care este legătura dintre prevederile art. 31 din Legea nr. 293/2004 și actul administrativ atacat și cum neconstituționalitatea unui text de lege, sancțiune care produce efecte numai pentru viitor, determină incidența sancțiunii nulității ordinului atacat.

Mai mult decât atât, instanța nu a analizat apărările formulate prin cererea de intervenție și a reținut culpa sa procesuală, obligându-l la cheltuieli de judecată în solidar cu ceilalți pârâți, fără a arăta, în concret, în ce constă această culpă și de ce îi este angajată răspunderea pentru un ordin emis de către Ministerul Justiției.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-intervenient a arătat că sentința recurată încalcă prevederea constituțională potrivit căreia deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor.

Consideră că declararea neconstituțională a prevederilor art. 31 din Legea nr. 293/2004 nu afectează în niciun fel legalitatea Ordinului Ministerului Justiției nr. 2478/12.10.2010 cât timp acesta a fost emis cu respectarea condițiilor de legalitate existente la momentul emiterii sale. Or, sancțiunea nulității nu poate interveni pentru motive ulterioare emiterii acestuia.

Totodată, critică soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu i se poate reține o culpă procesuală, în condițiile în care actul administrativ contestat a fost emis de un alt pârât, iar intervenientul nu a avut nicio atribuție la emiterea acestuia, singurul în măsură să răspundă fiind Ministerul Justiției, în calitate de emitent al ordinului contestat.

Ulterior, la data de 9 noiembrie 2022, recurentul-intervenient a înregistrat la dosarul cauzei o completare a motivelor de recurs, apreciind ca fiind incident în prezenta cauză și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva lipsei de interes a intimatului-reclamant, ca urmare a faptului că, ulterior pronunțării sentinței atacate în prezenta cauză, a fost emisă Decizia Directorului Penitenciarului Oradea nr. 298/26.09.2022, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale intimatului-reclamant prin pensionare, începând cu data de 28 septembrie 2022.

Recurenta-pârâtă ANP a formulat întâmpinare față de recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și de intervenientul B., solicitând admiterea acestora, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

La termenul de judecată din data de 8 martie 2023, Înalta Curte a calificat motivul de recurs invocat de către recurentul-intervenient B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ca fiind o excepție a lipsei de interes a intimatului-reclamant în susținerea acțiunii, astfel cum s-a consemnat în partea introductivă a încheierii de ședință de la acea dată.

II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

II.1. Examinând, cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepțiile inadmisibilității și a rămânerii fără obiect a recursului declarat de intervenientul B., invocate de către intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului declarat de intervenientul B., Înalta Curte reține că, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României:

"Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac, însă această situație nu este incidentă în cauza de față.

Înalta Curte constată că obiectul dosarului pendinte îl constituie anularea Ordinului nr. 2478/12.10.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de participare, organizare și desfășurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcție, trecerea agenților în corpul ofițerilor și din sursă externă, a posturilor vacante de funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

Prin sentința civilă nr. 79 din data de 29 iunei 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de A. și în consecință, a anulat ordinul anterior menționat, iar împotriva acestei sentințe, a declarat recurs intervenientul B..

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunțată în prima instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de comunicare.

În lumina acestor prevederi legale și prin raportare la obiectul cauzei- anulare act administrativ, Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 79 din data de 29 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal este susceptibilă de recurs.

Înalta Curte apreciază ca fiind relevante și dispozițiile art. 458 din C. proc. civ., potrivit cărora "căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care potrivit legii, acest drept îl au și alte organe și persoane".

Or, în cauza de față, titularul căii de atac a dobândit calitate procesuală ca urmare a admiterii în principiu a cererii sale de intervenție, prin încheierea de ședință din data de 26 octombrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, de către Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal și justifică un interes în declararea recursului, prin raportare la soluția pronunțată de către instanța de fond.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost identificat niciun element de natură a conduce la inadmisibilitatea recursului, motiv pentru care va respinge excepția invocată de către intimatul-reclamant în acest sens.

Totodată, Înalta Curte va respinge excepția rămânerii fără obiect a recursului declarat de intervenientul B., invocată de către aceeași parte, constatând că obiectul căii de atac exercitate subzistă, fiind reprezentat de sentința civilă nr. 79 din data de 29 iunei 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, argumentele invocate în susținerea acestei excepții vizând de fapt fondul cauzei.

II.2. Procedând la examinarea recursurilor ce fac obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată următoarele:

II.2.1. Cu titlu prealabil, în ceea ce privește recursul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte constată că, deși aceasta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., argumentele aduse de recurentă în cadrul recursului relevă o greșită interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor legale incidente și se se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte constată că sentința atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în speță și că se impune admiterea recursului și reformarea sentinței, în considerarea argumentelor ce succed.

În cauză, criticile de nelegalitate formulate de ANP vizează lipsa calității procesuale pasive a autorității pârâte, aceasta susținând, pe de o parte, că instanța de rejudecare ar fi trebuit să se pronunțe în limitele casării, doar în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a intervenientului B. și pe de altă parte, că nu este emitenta actului administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 2478/C/2010 din 12 octombrie 2010, motiv pentru care a solicitat scoaterea sa din proces.

Înalta Curte constată că, prin încheierea de ședință dn 22 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Penitenciarului Slobozia și B., reținând că aceștia nu justifică legitimare procesuală pasivă, prin raportare la faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Ordinului Ministerului Justiției nr. 2478/C/2010, al cărui emitent este Ministerul Justiției. Ulterior, în urma admiterii recursului declarat de către intervenientul B., aceasta încheiere a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, aceleași instanțe.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora, în rejudecare, instanța de fond a depășit limitele casării, în sensul că ar fi trebuit să se pronunțe strict asupra problematicii generate de calitatea procesuală pasivă a intervenientului principal B., câtă vreme încheierea menționată anterior a fost desființată în integralitate, însă Înalta Curte observă că instanța de fond a omis să tranșeze chestiunea referitoare la calitatea procesuală pasivă a ANP, invocată prin întâmpinare.

Potrivit art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății".

Altfel spus, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală derivă din capacitatea administrativă de a emite acte administrative, prin urmare, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât doar în măsura în care are calitatea de emitent al actului administrativ contestat. Or, în speța de față, nu este îndeplinită această condiție, câtă vreme actul administrativ contestat, respectiv OMJ nr. 2478/C/2010 a fost emis de către Ministerul Justiției, ANP având doar rolul de a aduce la îndeplinire măsurile dispuse prin acesta.

În consecință, Înalta Curte constată că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același act normativ, va casa în parte sentința recurată, va admite recursul declarat de către pârâta ANP și va respinge cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

II.2.2. În continuare, analizând recursul declarat de Ministerul Justiției, Înalta Curte îl va admite, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea actului administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul nr. 2478/C din 12 octombrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de participare, organizare și desfășurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcție, trecerea agenților în corpul ofițerilor și din sursă externă, a posturilor vacante de funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

Solicitarea de anulare a acestui ordin a format anterior obiectul unei alte cauze, respectiv a dosarului nr. x/2016 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având ca părți reclamantul Sindicatul Salariaților Penitenciarului Bistrița și pârâții Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor.

Prin sentința nr. 510 din data de 23 decembrie 2020, rămasă definitivă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul Salariaților Penitenciarului Bistrița și a anulat Ordinul Ministrului Justiției nr. 2478/C din 12 octombrie 2010 pentru aprobarea Regulamentului privind condițiile de participare, organizare și desfășurare a concursurilor pentru ocuparea, prin avansare în funcție, trecerea agenților în corpul ofițerilor și din sursă externă, a posturilor vacante de funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare."

În lumina acestor prevederi legale, Înalta Curte reține că hotărârea judecătorească definitivă de anulare (totală sau parțială) a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes, nu doar raportat la părțile cauzei în care s-a pronunțat soluția de anulare, ci efectele acestei hotărâri se răsfrâng și asupra cauzelor aflate în curs de judecată, având același obiect, întrucât acțiunea în anulare nu poate viza decât un act administrativ normativ în vigoare. Or, această condiție nu este îndeplinită în ipoteza în care actul atacat sau o parte a prevederilor acestuia au fost desființate de instanța de judecată în cadrul unei alte acțiuni în anulare.

În concluzie, chiar dacă vizează o altă cauză, soluția de anulare a unui act administrativ normativ este obligatorie și aplicabilă erga omnes de la momentul pronunțării acesteia, publicarea sa în Monitorul Oficial făcându-se numai în scop de opozabilitate față de terți, însă în speța de față, nu se poate invoca necunoașterea sa, câtă vreme înseși părțile au făcut referire la aceasta, iar emitentul ordinului contestat a fost parte în cadrul procesual al acelui dosar.

Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, precum și cele ale art. 32 din același cod, care reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind cea privind formularea unei pretenții.

Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile este, alături de părți și cauză, obiectul acțiunii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

Or, în condițiile în care se solicită anularea Ordinului 2478/C din 12 octombrie 2010, care, la data soluționării recursului, a fost deja anulat prin sentința nr. 510 din data de 23 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că, în cauză nu este îndeplinită condiția premisă a existenței actului administrativ normativ vizat de cererea de anulare, astfel că acțiunea formulată de către reclamant a rămas fără obiect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de anulare, ca rămasă fără obiect.

Față de soluția de rămânere fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea excepției lipsei de interes în susținerea acțiunii introductive, invocată de către recurentul-intervenient B., având în vedere că între cele două elemente obligatorii ale acțiunii civile, respectiv obiectul și interesul de a acționa, prevalează analiza celui dintâi.

II.2.3. Referitor la recursul declarat de intervenientul B., Înalta Curte constată că acesta s-a prevalat în susținerea căii de atac de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., arătând că, pe de o parte, că instanța de fond nu a motivat sentința recurată, respectiv nu a arătat care sunt în concret motivele pentru care a apreciat că Decizia nr. 90/2019 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 31 din Legea nr. 293/2004, determină nelegalitatea ordinului contestat în prezenta cauză și pentru care a înlăturat susținerile părților, iar pe de altă parte, a încălcat prevederea constituțională potrivit căreia deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor.

Totodată, a criticat soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu poate fi reținută culpa sa procesuală câtă vreme actul administrativ anulat a fost emis de către un alt pârât, singurul în măsură să răspundă în acest sens fiind Ministerul Justiției.

Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, întrucât prima instanță a prezentat în considerentele sentinței argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a cererii de chemare în judecată, reținând nelegalitatea O.M.J. nr. 247/8/CA/12.10.2010, prin raportare la cele statuate prin decizia nr. 90/2019 pronunțată de Curtea Constituțională a României cu privire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 293/2004, care au stat la baza ordinului atacat.

Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de către aceasta.

Împrejurarea că recurentul-intervenient nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentului-intervenient prin care acesta susține că instanța de fond a încălcat prevederea constituțională potrivit căreia deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, respectiv că Decizia nr. 90/2019 a Curții Constituționale nu putea fi aplicată actului administrativ atacat în prezenta cauză, întrucât acesta a fost emis anterior.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte constată că efectele deciziilor Curții Constituționale se produc cu privire la toate situațiile juridice neepuizate la data publicării hotărârilor în Monitorul Oficial, or, situația actului contestat de către reclamant nu era definitivată la data de 6 mai 2019 când a fost publicată Decizia nr. 90/2019 a CCR în Monitorul Oficial, acesta fiind supus contestării în procedura judiciară desfășurată în fața instanțe de contencios administrativ.

La momentul verificării legalității actelor contestate, instanța de judecată are obligația de a ține cont de statuările Curții Constituționale din cuprinsul deciziilor publicate în Monitorul Oficial, iar cum ordinul atacat în prezenta cauză a fost emis în temeiul unor texte de lege declarate neconstituționale, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că actul administrativ atacat este afectat de un viciu de nelegalitate.

Totodată, instanța de control judiciar constată că și motivul de recurs privind obligația de plată a cheltuielilor de judecată este nefondat.

Cu privire la acest aspect, recurentul-intervenient a invocat condiționarea acordării cheltuielilor de judecată de existenței culpei procesuale și a calității de emitent a actului administrativ anulat.

Înalta Curte constată că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existența culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar față de soluția de admitere a acțiunii introductive, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Este adevărat că litigiul a fost declanșat ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministerul Justiției a unui act administrativ a cărui nelegalitate a fost ulterior constatată, însă, recurentul-intervenient a urmărit, prin cererea de intervenție principală formulată, obținerea unei soluții de respingere a cererii formulate de către reclamant, astfel că obligația de suportare a cheltuielilor de judecată îi revine și acestuia, în calitate de parte care a căzut în pretenții în cadrul contencios dedus judecății în prezenta cauză.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-intervenient ce derivă din însuși cadrul procesual existent în prezenta cauză, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al soluției de obligare a acestuia la plata cheltuelilor de judecată, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant și a anulării în consecință, a ordinului atacat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de intervenientul B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile inadmisibilității și a rămânerii fără obiect a recursului, invocate de intimatul-reclamant.

Admite recursurile declarate de pârâtul Ministerul Justiției și pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 79 din data de 29 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând cauza:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor privind anularea ordinului nr. 2478/12.10.2010, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și cu intervenientul B. privind anularea ordinului nr. 2478/12.10.2010, ca rămasă fără obiect.

Menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiției și a intervenientului B. la plata cheltuielilor de judecată.

Respinge recursul declarat de intervenientul B. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.