ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1483/2023

Ședința publică din data de 16 martie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 29 din 15 martie 2022, a respins cererea de suspendare formulată de intervenienți prin Liga Sindicatelor din Învățământ Botoșani, ca nefondată și, totodată, a respins excepția inadmisibilității cererii intervenienților.

De asemenea, a respins acțiunea formulată de reclamantă și cererea de intervenție principală formulată de intervenienți prin Liga Sindicatelor din Învățământ Botoșani, ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta A. și intervenienții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. prin Liga Sindicatelor din Învățământ Botoșani.

3.1. În motivarea căii de atac recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, recurenta a reluat situația de fapt, arătând că a obținut titlul științific de doctor, în temeiul Legii nr. 6/1969, al Legii nr. 128/1997 și al art. 242 alin. (7) din Legea nr. 1/2011, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, echivalându-și titlul științific de doctor cu gradul didactic I.

Potrivit recurentei, la acel moment nu exista reglementat dreptul de opțiune prevăzut expres în art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, motiv pentru care a apreciat că nu îi sunt aplicabile aceste dispoziții.

Or, prima instanță a nesocotit faptul că art. 14 alin. (3) din Legea 153/2017 reglementează o nouă optică pentru personalul didactic de predare care solicită (nu care a solicitat) și obține gradul didactic I prin echivalare.

În continuare, a făcut trimitere la motivarea primei instanțe în adoptarea soluției, apreciind că interpretarea dată este contrară legii, întrucât din lecturarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, rezultă că prima teza a textului ("Personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare") vizează, în mod evident, persoanele care vor solicita obținerea gradului didactic I după intrarea in vigoare a legii.

În ceea ce privește teza a doua a textului ("Cadrele didactice optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I") aceasta este o completare/precizare/explicație a primei teze, arătându-se ce conduită trebuie sa adopte cadrele didactice care dețin titlul științific de doctor și care beneficiază de indemnizația pentru acest titlu, respectiv aceea de alege între această indemnizație și a solicita si obține gradul didactic I cu consecința, prevăzută in prima teza a textului, a pierderii indemnizației pentru gradul științific de doctor.

Astfel, a arătat că interpretarea în care teza a doua s-ar referi la persoanele care au obținut deja gradul didactic I nu se susține, deoarece și dacă doresc să opteze nu o pot face, din moment ce gradul didactic I a fost obținut deja, anterior printr-un ordin de ministru, neexistând nicio procedură legală prin care aceste persoane ar putea renunța la el (pentru a primi în continuare doar indemnizația pentru titlul științific de doctor).

În privința celor reținute de prima instanță, în sensul că nu se pune problema retroactivității legii și că ordinul atacat nu adaugă la lege, a apreciat că acest raționament este criticabil din perspectiva normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea 24/2000.

Or, cum art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 instituie o excepție de la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și la persoanele care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, apare evident că adaugă la lege, extinzând sfera de aplicare.

Totodată, a arătat că și în legislația anterioară anului 2011 legiuitorul a menținut constant plata acestei obligații, respectând principiul priorității dreptului câștigat. În plus, chiar dacă s-ar aprecia că scopul modificării legislative operate prin Ordin ar fi fost o eventuală restabilirea a echității, ea nu s-ar putea realiza prin adăugarea la lege printr-un act infralegal decât cu încălcarea dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 24/2000, însă sensul acestei reglementări a fost ignorat.

Așadar, ordinele cu caracter normativ an o sferă de reglementare limitată la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora, ordinul în litigiu însă extinde sfera situațiilor juridice prevăzute de art. 14 din Legea 153/2017, care urmează a se aplica și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.

În opinia părții, lipsite de claritate și precizie sunt și dispozițiile art. 39 alin, (5) din Legea-cadru, în măsura în care norma de trimitere la dispozițiile art. 14 conduce la lipsirea cadrelor didactice cărora li s-a acordat gradul didactic I pe baza titlului științific de doctor, anterior intrării în vigoare a legii, de beneficiul indemnizației pentru titlul științific.

A susținut că începând cu data de 01.07.2017, pentru deținerea titlului științific de doctor, a fost îndreptățită să beneficieze doar de drepturile reglementate la art. 14 din legea nr. 153/2017, însă nu era inclusă în sfera de aplicare a acestui articol, sfera de aplicare a acestuia fiind în mod nelegal extinsă prin Ordinul nr. 3993/2021.

Contrar celor reținute de prima instanță, recurenta a apreciat că nu se poate stabili o echitate printr-o nelegalitate, respectiv printr-un act nelegal care adaugă la lege.

De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că, prin ordinul atacat, nu s-ar fi încălcat principiul securității sau stabilității raporturilor juridice sau a vreunui drept la proprietate, deciziile Curții Constituționale invocate vizau posibilitatea de modificare

a sporului pentru doctorat într-o indemnizație cu o valoare fixă și nu de suprimarea dreptului.

În fine, în privința nelegalității ordinului prin aceea că nu s-ar fi respectat dispozițiile privind transparența decizională și cele privind participarea la procesul de elaborare a actelor normative, precum și dispozițiile de tehnică legislativă a arătat că prima instanță nu a analizat dacă la dosar s-au depus dovezi din care să rezulte respectarea parcursului legislativ firesc, din minuta ședinței CDS din 10.06.2021 nerezultând că s-ar fi respectat exigentele procedurale impuse de Legea nr. 53/2003.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, formulate prin două memorii distincte (cu privire la soluția asupra ambelor capete de cerere - anulare și suspendare), recurenții-intervenienți au invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că prima instanță a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material.

Cu privire la recursul formulat împotriva soluției de respingere a cererii de intervenție principale, recurenții au reluat situația de fapt și au făcut trimitere la conținutul art. 14 alin. (3) și art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, precum și la interesul personal și actual în formularea cererii de intervenție, reiterând motivele de nelegalitate ale ordinului atacat.

Potrivit recurenților, în cauză este vorba de aplicarea retroactivă a Legii nr. 153/2017, pentru că interdicția nouă intrată în vigoare se aplică unor acte și fapte încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite înainte de intrarea sa în vigoare, situație ce intră în conflict cu art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 din C. civ.

Or, limitarea reglementata prin dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea 153/2017 produce efecte exclusiv pe viitor, respectiv pentru personalul didactic care obține echivalarea titlului științific de doctor cu gradul didactic I după data de 01.07.2017

Prin urmare, au apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că ordinul atacat a fost edictat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) și art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017.

În continuare, interpretând art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, recurenții au susținut că în mod clar art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 adaugă la lege și modifică sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) dîn Legea 153/2017, ceea ce denotă nelegalitatea acestuia.

În fine, au apreciat că prima instanță nu a analizat prevederile legale aplicabile cauzei în ansamblul lor, nereținând că se încalcă principiul neretroactivității legii și cel privind securitatea juridică sau stabilitatea raporturilor juridice, și în mod greșit a motivat hotărârea în mare măsură prin reținerea unor considerente din Decizia nr. 52/2020 a ÎCCJ, care nu este aplicabilă în cauză.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Referitor la memoriul de recurs exercitat împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, recurenții au reluat situația de fapt și au susținut, în esență, că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurenților, în argumentarea primului capăt de cerere, există indicii temeinice de nelegalitate a actului atacat, încălcarea principului neretroactivității legii confirmând cel puțin aparența de nelegalitate a ordinului, iar paguba iminentă, de asemenea, este dovedită și rezultă din dispozițiile textului criticat, a cărui punere în executare ar echivala cu privarea imediată de drepturile salariale constând în indemnizația pentru titlul științific de doctor.

În continuare, au formulat aceleași critici expuse în cererea de recurs împotriva soluției asupra cererii privind anularea actului administrativ atacat.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Educației a invocat excepția nulității recursurilor intervenienților, întrucât aceștia și-au exprimat în termeni generali nemulțumirea față de sentința atacată, preluând motivele din fața primei instanțe fără să combată argumente instanței și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs. Pe fond, a solicitat respingerea căilor de atac exercitate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Examinând cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția nulității recursurilor recurenților-intervenienți, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că este întemeiată.

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamantă

Recurenta - reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

Curtea de Apel Suceava a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esență, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a interpretat și aplicat greșit normele de drept material, cu referire la prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum și la prevederile Ordinului nr. 3993/2021.

Se reține că în art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021, contestat în cauză, se prevede că art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Prevederile alin. (1) și (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.

Din analiza ordinului contestat reiese că acesta a fost emis în aplicarea Legii nr. 153/2017, respectiv a prevederilor art. 14 alin. (3) și ale art. 39 alin. (5) din lege: preambulul ordinului menționează explicit că se are în vedere punerea în aplicare a acestor două dispoziții legale (în baza prevederilor art. 14 alin. (3) și ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare,…ministrul educației emite prezentul ordin:…).

Articolul 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 prevede:

"Personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, nu primește indemnizația pentru titlul științific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

Art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 are următorul cuprins: "Sporul pentru titlul științific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14."

Analizând aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că recurenta nu este îndreptățită să primească și indemnizația pentru titlul științific de doctor, potrivit art. 14 alin. (1) și art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, susținerile părții, în sensul că art. 14 alin. (3) nu se aplică și cadrelor didactice care și-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului științific de doctor, înainte de intrare în vigoare a acestei legi - 01.07.2017, nu pot fi primite.

Astfel, dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 au reglementat situația drepturilor salariale ale personalului didactic care solicită și obține gradul didactic I prin echivalarea titlului de doctor, stabilind că acest personal nu primește indemnizația pentru titlu științific de doctor. Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ s-a născut și obligația destinatarilor - cadrelor didactice care aveau titlul de doctor - de a opta între indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

Este de subliniat că viziunea legiuitorului a fost ca, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, să fie elimine inechitățile salariale și să se creeze un sistem unic de salarizare.

Totodată, prin Decizia nr. 52/2020 din 20 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut interpretarea unitară a instanțelor consultate în sensul că " art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea titlului respectiv."

Prin urmare, dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlu științific de doctor la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fără a avea relevanță că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu a existat vreo dispoziție legală care să prevadă dreptul de opțiune al cadrului didactic între echivalarea titlului științific de doctor și acordarea sporului pentru titlul științific de doctor, cum susține partea,

Potrivit jurisprudenței în materie, s-a reținut în mod constant că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea acestui titlu, întrucât intenția legiuitorului a fost, așa cum s-a arătat, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obținerea titlului științific de doctor.

În aceste condiții, este evident că dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlul științific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 14 din același act normativ.

Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, a principiului securității sau stabilității raporturilor juridice sau a vreunui drept la proprietate, cum în mod greșit a interpretat recurenta.

Într-adevăr, principiul neretroactivității este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situațiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă și situațiilor anterioare.

Altfel spus, principiul neretroactivității se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situația aplicării principiului neretroactivității legii, este necesară o situație premisă, anume existența a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluționarea aceleiași chestiuni juridice.

Însă, în cauză, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, așadar, nu se aplică unor situații juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce privește stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, ministrul educației nefăcând altceva decât să pună în executare dispozițiile Legii nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta.

Așa fiind, rezultă că ordinul în litigiu reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalității din perspectiva ierarhiei legilor.

Or, cum legalitatea și temeinicia Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susține că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Este de subliniat că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că indemnizația pentru titlul științific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opțiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. (Decizia Curții Constituționale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020).

Deși este real că acest drept se acordă din fonduri publice și că în privința acestuia legiuitorul stabilește condițiile de acordare a indemnizației pentru titlul științific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, acest lucru nu are semnificația obligării recurentului-reclamant la renunțarea la o calificare profesională. Aceasta deoarece legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizația de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obținut exclusiv prin echivalarea doctoratului, așadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obținut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine.

Altfel spus, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deținerii titlului științific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizației pentru deținerea titlului științific de doctor, fie prin acordarea indemnizației aferente gradului didactic I, obținut prin echivalarea acestui titlu.

În fine, contrar susținerilor recurentei, în mod corect prima instanță a considerat că nu pot fi primite motivele privind nelegalitatea ordinului prin aceea că nu s-ar fi respectat dispozițiile privind transparența decizională și cele privind participarea la procesul de elaborare a actelor normative, precum și dispozițiile de tehnică legislativă, câtă vreme nu s-a indicat în ce constau efectiv aceste încălcări și neregularități, ci doar au fost citate dispozițiile legale în materie, așa încât nu constituiau veritabile critici ale actului administrativ din această perspectivă.

În concluzie, în mod corect judecătorul fondului a reținut că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii.

Prin urmare, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

1.2. Referitor la recursurile intervenienților. Regularitatea promovării

Prin cererea de intervenție principală, intervenienții au solicitat, în temeiul art. 61 alin. (2), art. 62 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., anularea parțială a Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/16.06.2021, respectiv anularea art. 1 alin. (2) din Ordin, și, totodată, suspendarea executării dispozițiilor criticate, până la soluționarea definitiva a cererii, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității celor două recursuri, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursurile nu îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În cauză, se constată că susținerile recurenților-intervenienți nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceștia nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-au exprimat nemulțumirea în raport cu soluția primei instanțe asupra cererii de intervenție în privința celor două capete de cerere formulate și au reluat situația de fapt și conținutul respectivei cereri, cu referire la motivele pentru care, în opinia acestora, în mod greșit a fost respinsă cererea de intervenție, fără a formula critici concrete cu privire la aspectele reținute în hotărârea recurată.

Recurentul-pârât nu circumstanțiază în niciun mod criticile sale, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Aceste critici ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căilor de atac.

Prin urmare, susținerile recurenților-intervenienți nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Totodată, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de intervenienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 29 din 15 martie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursurilor formulate de intervenienții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R. prin Liga Sindicatelor din Învățământ Botoșani împotriva sentinței nr. 29 din 15 martie 2022 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.