ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1081/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția Civilă sub nr. x/2019, la data de 12.02.2019, reclamanții A. și B., asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, și Tribunalul Tulcea, au solicitat: reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine magistraților, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamantul B., plata diferențelor de drepturi salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială de 484,169 RON începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare, pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare; pentru reclamantul B., actualizarea diferențelor salariat cu indicele de inflație precum și cu dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenței fiecărei diferențe salariale lunare în parte și până la data plății efective a acestor diferențe salariale.

Prin sentința civilă nr. 287/09.04.2019, Tribunalul Călărași a respins excepțiile necompetenței materiale și lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției, invocate de pârâtul Ministerul Justiției; a admis acțiunea și a obligat pârâții la reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației brute de încadrare lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea 293/2015, respectiv VRS 405 RON +4%+4,5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,10 RON, începând cu data de 11.02.2016 pentru reclamanta A. și cu data de 09.07.2018 pentru reclamantul B.; a obligat pârâții să plătească reclamanților diferențele salariale dintre veniturile acordate prin prezenta sentință și veniturile efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Împotriva sentinței nr. 287/09.04.2019, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă a declarat apel pârâtul Ministerul Justiției.

Prin decizia civilă nr. 4314/08.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI, a anulat sentința apelată, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Călărași și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.03.2020, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 362 din data de 05.06.2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL TULCEA, în favoarea Tribunalului Călărași.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Prin decizia nr. 3762/22.07.2020, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A. și pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Tulcea în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.10.2020, sub nr. x/2020*.

Prin sentința civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției ca neîntemeiată; a admis excepția rămânerii fără obiect în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare privind pe reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018, și plata diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019; a respins capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare privind pe reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018, și plata diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019, ca rămase fără obiect; a admis excepția rămânerii fără obiect în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare privind pe reclamanta A., pentru perioada ulterioară datei de 30.11.2016, și plata diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019; a respins capetele de cerere având ca obiect reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare privind pe reclamanta A., pentru perioada ulterioară datei de 30.11.2016, și plata diferențelor de drepturi salariale, începând cu data de 01.12.2019, ca rămase fără obiect; a admis cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL TULCEA, în rest; a obligat pârâtul Ministerul Justiției la reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare a reclamantei A., aferentă perioadei 11.02.2016-30.11.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON; a obligat pârâții la plata către reclamanta A., începând cu data de 11.02.2016 până la data de 01.12.2019, a diferenței de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,169 RON și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată și până la data plății efective; a obligat pârâții la plata către reclamantul B., începând cu data de 09.07.2018 până la data de 01.12.2019, a diferenței de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,169 RON și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai întâi, recurentul - pârât a susținut că pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției cu privire la pretențiile constând în obligarea la plata diferențelor salariale, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, coroborate cu cele ale art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art. 6 pct. VII.3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

O primă observație care se impune este că excepția lipsei calității procesuale pasive a vizat exclusiv capătul de cerere privind obligarea Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale solicitate, iar nu posibilitatea intimaților-reclamanți de a contesta, potrivit procedurii speciale, ordinele de salarizare, în contradictoriu cu emitentul acestor, și de a solicita reîncadrarea.

Nu se poate confunda raportul litigios supus cenzurii instanței, care este un raport de drept administrativ, stabilit între intimații-reclamanți și Ministerul Justiției, care a tras și competența instanței de contencios administrativ, cu raportul de muncă în al cărui conținut intră obligația de plată a salariului și a eventualelor diferențe salariale, incumbând exclusiv celuilalt pârât chemat în judecată, Tribunalul Tulcea.

În acest sens a invocat considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul - pârât a arătat că Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 4988/C/2019, în temeiul dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ținând seama de faptul că, în sistemul justiției, prin hotărâri judecătorești definitive, a fost acordată valoarea de referință sectorială de 484,18 RON.

În aplicarea OMJ nr. 4988/C/2019, așa cum a reținut și prima instanță, au fost emise OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, prin care au fost stabilite, începând cu data de 01.12.2019, drepturile salariale individuale ale asistenților judiciari în raport de o valoare de referință sectorială de VRS de 484,18 RON, precum și OMJ nr. 344/C/24.08.2020, prin care drepturile salariale individuale ale asistenților judiciari au fost recalculate în raport de o valoare de referință sectorială de VRS de 484,18 RON pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019.

Astfel, în mod corect, prima instanță a constatat că au rămas fără obiect pretențiile exprimate, însă doar cele privind reîncadrarea ulterioare datei de 01.12.2016, din vreme ce au fost recunoscute și asumate prin acte administrative.

În schimb, a considerat că reclamanta A. este îndreptățită la reîncadrarea și recalcularea indemnizației brute lunare aferente perioadei 11.02.2016-30.11.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,169 RON.

În acest context, soluția adoptată prin OMJ nr. 5021/C/2019 a avut în vedere tocmai recunoașterea și recalcularea drepturilor salariale în mod retroactiv, însă cu respectarea termenului de prescripție.

Aceeași soluție a fost, de altfel, adoptată și de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Decizia nr. 365/26 septembrie 2019, prin care s-a prevăzut în mod expres că plata diferențelor salariale se realizează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul CSM și cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii acestei decizii.

În condițiile în care OMJ nr. 4988/C/2019 și OMJ nr. 334/C/2020 nu au fost contestate de intimata-reclamantă sub acest aspect, în mod distinct sau chiar în cadrul acestui dosar, aceasta nefăcând nicio precizare sau completare a acțiunii sub acest aspect, iar ordinul nu a fost anulat în parte, respectiv cu privire la data de când s-a dispus recalcularea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, acesta trebuie să-și producă efectele așa cum a fost emis.

Totodată, în mod greșit prima instanță a obligat și la plata dobânzii legale penalizatoare, aferentă diferențelor salariale acordate.

Dobânda penalizatoare reprezintă dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, având funcția de a sancționa neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei obligații la scadență.

În acest sens sunt și considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 21/2015, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii, însă în condițiile existenței unui titlu care stabilește obligația de plată a unei sume de bani, iar executarea acestuia este amânată. Așadar, "problema naturii juridice a dobânzilor de tipul celor solicitate în cauza pendinte a fost rezolvată prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2014, care, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, a apreciat că pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011."

Astfel, nu ne aflăm în prezența unei hotărâri judecătorești care a obligat la plata unor drepturi bănești și care nu a fost executată, în ciuda caracterului executoriu, în speță tinzându-se la obținerea unei hotărâri judecătorești care să oblige la plata unor drepturi salariale, acestea neputând fi purtătoare de dobânzi penalizatoare pentru un interval de timp anterior momentului stabilirii dreptului prin hotărâre judecătorească.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, raportat la criticile formulate de recurentul - pârât și la motivul de recurs de ordine publică invocat de instanța de control judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, se reține faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În primul rând, în ceea ce privește susținerile privind greșita respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, în mod corect reținând judecătorul fondului că aceasta parte are calitate procesuală pasivă, dat fiind calitatea acestuia de ordonator de credite, emitent al ordinelor de salarizare.

În continuare, Înalta Curte reține că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări și completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări și completări:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Așadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

Ulterior, prin art. 1 și 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizațiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: "În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare."

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, fiind introdus art. 3

1

prin care se prevede: "Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Având în vedere diferențele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care își desfășurau activitatea în aceleași condiții, prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

"La articolul 3^1, după alin. (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcție» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcțiile prevăzute în aceeași anexă, capitol, literă, număr și număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești."

Înalta Curte observă că prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În soluționarea prezentei cauze prezintă relevanță considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, prin care forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speță, reclamanții au indicat și au depus la dosar, în susținerea acțiunii, hotărâri judecătorești definitive - sentința civilă nr. 4002/03.07.2017, pronunțată de Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017; sentința civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018.

Așadar, în cauză s-a dovedit că la nivelul familiei ocupaționale au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, prin majorarea cu 10% a VRS conform Legii nr. 293/2015.

Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și la edictarea art. 1 alin. (5

1

) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". În același sens trebuie avute în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, potrivit căruia "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este legală soluția instanței de fond, prin care s-a reținut că reclamanta A. are dreptul la plata începând cu data de 11.02.2016 până la data de 01.12.2019, a diferenței de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,169 RON și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată și până la data plății efective, iar reclamantului i s-a recunoscut același drept, doar că începând cu data de 09.07.2018 până la data de 01.12.2019.

În speță sunt incidente și dispozițiile art. 1535 din C. civ. conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) din C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 și art. 1535 din C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor și, cum obligația de plată a dobânzii izvorăște din lege (răspunderea civilă delictuală) intimații-reclamanți sunt îndreptățiți și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, ce se impune a fi calculată în raport de diferențele salariale rezultate din recalculare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plății despăgubirii cuvenite.

Înalta Curte reține că este relevantă în acest sens Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și urmează să o mențină în consecință, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 96 din 29 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.