ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3762/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Călărași, secția Civilă sub nr. x/2019 la data de 12.02.2019 reclamanții A. și B., asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, și Tribunalul Tulcea, au solicitat: reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine magistraților, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare; pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare; pentru reclamantul B., plata diferențelor de drepturi salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială de 484,169 RON începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare; pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare; pentru reclamantul B., actualizarea diferențelor salariat cu indicele de inflație precum și cu dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenței fiecărei diferențe salariale lunare în parte și până la data plății efective a acestor diferențe salariale.

Prin sentința civilă nr. 287/09.04.2019, tribunalul a respins excepțiile necompetenței materiale și lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Justiției, invocate de pârâtul Ministerul Justiției; a admis acțiunea și a obligat pârâții la reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației brute de încadrare lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea 293/2015, respectiv VRS 405 RON +4%+4,5%+10%, rezultând astfel VRS de 484,10 RON, începând cu data de 11.02.2016 pentru reclamanta A. și cu data de 09.07.2018 pentru reclamantul B.; a obligat pârâții să plătească reclamanților diferențele salariale dintre veniturile acordate prin prezenta sentință și veniturile efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Cu privire la excepția necompetenței materiale, tribunalul a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 1605 din 11 iunie 2015 pronunțată în recurs pentru conflict negativ de competență de către secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a hotărât că, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. art. 269 alin. (2) din Codul Muncii republicat, litigiile cu privire la conflictele de muncă sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

De asemenea, s-a reținut că dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., referitoare la competența facultativă menționează în mod expres că: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

În speță reclamanții nu contestă o decizie sau un ordin de salarizare, ci solicită plata unor drepturi datorate și neacordate, conflictul de muncă intrând sub incidența art. 268 din Codul muncii, și ca atare atrage implicit competența instanței, atât material cât și teritorial.

Împotriva sentinței nr. 287/09.04.2019, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția Civilă a declarat apel pârâtul Ministerul Justiției, arătând că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, deoarece în mod greșit Tribunalul Călărași a respins excepția necompetenței materiale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâților la reîncadrarea și recalcularea indemnizației lunare și în subsidiar, la plata diferențelor bănești, ceea ce de fapt a și acordat instanța de fond, dar cu nerespectarea normelor privind competența materială.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 4314/08.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI, a anulat sentința apelată, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Călărași și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a reținut că potrivit dispozițiilor art. 7 din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare de la 01 iulie 2017:

"(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

Curtea a reținut că art. 22 C. proc. civ. consacră rolul activ al judecătorului, în virtutea căruia instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanții A. și B., asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Tulcea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Tulcea, au solicitat reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine magistraților, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%: rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamantul B., plata diferențelor de drepturi salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială de 484,169 RON începând cu data de 11.02.2016 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamanta A. și începând cu data de 09.07.2018 și până la zi, dar și pentru viitor, până la apariția unor dispoziții legale contrare pentru reclamantul B., actualizarea diferențelor salariat cu indicele de inflație precum și cu dobânda legală penalizatoare începând cu data scadenței fiecărei diferențe salariale lunare în parte și până la data plății efective a acestor diferențe salariale.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt nemulțumiți de modul de stabilire a indemnizației de încadrare, solicitând plata unor diferențe salariale, care ar rezulta în urma reîncadrării și recalculării indemnizației, prin raportare la componente salariale ce nu au fost luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale, ce sunt determinate prin ordinele Ministrului Justiției.

Așadar, instanța de fond a apreciat greșit cu privire la obiectul cauzei cu care a fost investită; acesta fiind nu doar pretenții rezultate din calcularea eronată a unor drepturi salariale sau cu o situație clară de discriminare, ci cu o acțiune prin care se solicită de fapt anularea ordinelor emise de ministrul justiției și obligarea la recalcularea indemnizației și stabilirea acesteia prin emiterea unor noi ordine de încadrare salariată.

Față de aceste considerente, în raport de textele de lege incidente, întrucât prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea normelor de competență publică, așa cum sunt prevăzute de art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.03.2020, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 362 din data de 05.06.2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL TULCEA, în favoarea Tribunalului Călărași.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că cererea reclamanților, asistenți judiciari la Tribunalul Tulcea, are ca obiect recalcularea drepturilor salariale și plata diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație și dobândă legală, prin raportare la VRS 484,169 RON, începând cu data de 11.02.2016, în raport de dispoziții din Legea nr. 71/2015, din Legea nr. 293/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 43/2016 și din Codul muncii, în considerarea Deciziei CCR nr. 794/2016, și nu are ca obiect contestația prevăzută de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau art. 7 Cap. V din Anexa la Legea nr. 153/2017.

Totodată, a reținut că reclamanții nu invocă dispozițiile Legii nr. 554/2004, neinvocând existența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri și nici nu solicită anularea unor acte administrative emise de Ministerul Justiției.

Reținând că cererea nu are ca obiect contestația prevăzută de art. 7 Cap VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau art. 7 Cap. V din Anexa la Legea nr. 153/2017, care într-adevăr este de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, și nici un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri sau anularea unor acte administrative emise de Ministerul Justiției, curtea de apel a constatat că cererea reclamanților reprezintă un litigiu privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și nu de contencios administrativ.

În acest sens, Curtea de apel a constatat că aparține Tribunalului Călărași competența de soluționare a cauzei pendinte deoarece nu se pune problema imposibilității invocării excepției necompetenței materiale, după declinarea cauzei prin decizia civilă nr. 4314/08.10.2019 de către Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, motivat de faptul că această hotărâre este definitivă, întrucât dispozițiile C. proc. civ. prevăd un singur caz în care nu se poate crea conflict de competență, respectiv în cazul unei hotărâri de declinare a competenței sau stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (art. 135 alin. (2) C. proc. civ.).

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict de competență "când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente."

În cauza pendinte, instanțele implicate nu și-au declinat, reciproc sau succesiv, competența de soluționare a cauzei, așa cum se menționează de textul de lege invocat.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale nu este o hotărâre de declinare a competenței, ci una de admitere a căii de atac, de anulare a unei sentințe pronunțate în primă instanță și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța apreciată ca fiind competentă.

Având în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ., care se aplică prin analogie și hotărârilor definitive pronunțate de instanțele de apel, se reține că această chestiune, a instanței competente să soluționeze cauza în fond, este o chestiune dezlegată de instanța de control judiciar, asupra acesteia nu se mai poate reveni, întrucât a intrat în puterea de lucru judecat, astfel încât nici Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai pot prezenta argumente de fapt sau de drept care să înlăture competența astfel stabilită.

Pentru considerentele expuse, dat fiind faptul că în cauză nu se poate vorbi despre declinări reciproce sau succesive de competență, iar hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale nu a generat un conflict de competență, Înalta Curte va trimite cauza spre soluționare instanței indicate în decizia nr. 4314/08.10.2019 a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A. și pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Tulcea în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iulie 2020.