ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1073/2023

Ședința publică din data de 28 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.06.2022, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a formulat cerere de suspendare a executării actului administrativ-fiscal constând în Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare nr. AFSB6594/15.06.2022 (în continuare Decizia), comunicată societății la data de 21.06.2022, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună suspendarea executării actului contestat până la pronunțarea instanței de fond, fiind întrunite toate condițiile cerute de alin. (1) al art. 14 din Legea 554/2004: (I) formularea unei contestații fiscale; (II) o aparență a dreptului în favoarea reclamantei; (III) nevoia preîntâmpinării unei pagube iminente și însemnate; (IV) plata cauțiunii prevăzute de lege; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 103 din 13 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și, în consecință: a suspendat executarea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale stabilite ca urmare a verificării documentare nr. A FSB 6594/15.06.2022 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Astfel, privitor la condiția cazului bine justificat, instanța de fond a făcut o recapitulare a celor susținute de societatea intimată și a enumerat aspectele teoretice ale prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a le circumstanția la speța dedusa judecații și fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de instituția pârâtă.

Așadar, consideră că instanța de fond nu a arătat care sunt propriile argumente pe baza cărora și-a format convingerea în speță și care a fundamentat soluția de admitere a cererii de suspendare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit. t) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

A susținut recurenta că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, neexistând în cauză o aparență serioasă de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x - FSB 6594/15.06.2022 și nici paguba iminentă.

Direcția Generală Antifraudă Fiscală are competență în efectuarea verificărilor documentare și emiterea deciziilor de impunere.

Verificarea documentară derulată la intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. s-a efectuat în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 3632/2020, privind stabilirea unor competențe de efectuare a verificării documentare.

Prevederile OPANAF nr. 3632/2020 sunt corelate cu cele ale actului normativ de nivel superior cu care se află în conexiune (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), nu depășesc limitele acestuia și nu contravin principiilor și dispozițiilor pe care actul normativ de nivel superior le stabilește.

Prin urmare, actul administrativ cu caracter normativ nu încalcă Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Astfel, Ordinul Președintelui ANAF nr. 3632/2020 nu adaugă la lege, ci doar asigură punerea în aplicare a dispozițiilor legale primare.

Instituția recurentă nu a exercitat în mod abuziv dreptul de apreciere conferit de art. 6 Codul de procedură fiscală și dreptul de reîncadrare conferit de art. 11 Codul fiscal.

În mod corect organul de control a dat eficiență dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, la reîncadrarea tranzacției de achiziție de deșeuri metalice feroase și neferoase și a aliajelor acestora de la persoane fizice, mai mari decât media anuală, pentru care persoanele fizice nu au prezentat probe.

În aceste condiții, organele de control au respectat prevederile art. 6 din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, în sensul în care acestea au procedat în limitele rezonabilității și echității fiscale, la stabilirea pragului de semnificații în limita mediilor anuale de deșeuri metalice feroase și neferoase și a aliajelor acestora achiziționate de la persoane fizice.

În ceea ce privește modul de calcul utilizat în Decizia de impunere nr. A_FSB 6594/15.06.2022 pentru a fundamenta pragul valoric, recurenta a apreciat ca fiind critici ce țin de analizarea pe fond a legalității actului administrativ mai sus menționat.

De asemenea, privitor la cea de-a doua condiție, în mod eronat instanța de fond a reținut ca Decizia de impunere nr. A_FSB 6594/15.06.2022 îi creează reclamantului un prejudiciu material și previzibil, "în condițiile în care se are în vedere recuperarea sumei totale de 3.135.161 RON".

În opinia recurentei, menționarea creanței contestate și a valorii ei nu conduc, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă.

Valoarea sumei imputate nu este suficientă, în sine, pentru a aprecia iminentul dezechilibru financiar, întrucât executarea unei obligații bugetare stabilită prin Decizia de impunere nr. x FSB 6594/15.06.2022 nu constituie prin ea însăși o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor arătate și a temeiului juridic invocat, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, sub aspectul nemotivării hotărârii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, considerentele explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut ca fiind dovedite în cauză, atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea sa este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.

În acest sens, instanța de recurs are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că în cauză există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect argumentele reclamantei cu privire la aspectele ce vizează nelegalitatea controlului documentar desfășurat de pârâtă și nelegalitatea emiterii deciziei de impunere, prin raportare la prevederile Ordinului Președintelui ANAF 3632/2020 și modificarea legislativă cuprinsă la alin. (3) al art. 148 Codul de procedură fiscală .

Astfel, intimata - reclamantă a susținut că la nivelul anului 2020 nu existau hotărâri sau ordonanțe de Guvern care să prevadă atribuții ale inspectorilor antifraudă în acest sens. Abia la 3.02.2022 a fost introdus alin. (3) al art. 148 Codul de procedură fiscală, raportat la alin. (2) al art. 119, care prevede că "prin excepție de la prevederile alin. (1), competența de efectuare a inspecției fiscale în cazul creanțelor administrate de organul fiscal central poate fi stabilită prin ordin al președintelui A.N.A.F. și în sarcina altor organe fiscale care nu au competență. Or, controlul documentar ce face obiectul analizei a început în anul 2021.

Având în vedere aspectele semnalate de reclamantă, în mod corect a reținut judecătorul fondului că se impune verificarea competenței funcționarilor publici din cadrul Direcției generale antifraudă fiscală de a efectua controlul.

De asemenea, Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond în sensul că se impune a se verifica exercitarea în mod abuziv a dreptului de apreciere conferit de art. 6 Codul de procedură fiscală și, respectiv, a dreptului de reîncadrare conferit de art. 11 Codul fiscal, prin prisma jurisprudenței CJUE cu privire la răspunderea societății pentru comportamentul fiscal al furnizorilor săi, argumentele societății reclamante referitoare la aceste aspecte întrunind condiția cazului bine justificat.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte amintește că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă este definită de legiuitor ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

Condiția pagubei iminente presupune însă producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți.

Având în vedere considerentele antereferite precum și faptul că urmare a emiterii actului a cărui suspendare a executării se solicită, o creanță bugetară cu o valoare mare poate fi executată silit, în mod corect și legal prima instanță a apreciat ca fiind îndeplinită și condiția existenței unei pagube iminente, patrimoniul și activitatea societății putând fi afectate de un dezechilibru iremediabil.

În aceste împrejurări, reține Înalta Curte că hotărârea supusă recursului este legală și temeinică, nefiind evidențiate aspecte care să conducă la o altă soluție decât cea avută în vedere de judecătorul primei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 103 din 13 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 februarie 2023.