ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 929/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra constatării perimării recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința nr. 336/10.03.2020, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 249.770,01 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport multimodal și conexe și suma de 6.100,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 290/10.06.2021 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea ei, admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Constanța, admiterea apelului și desființarea sentinței primei instanțe și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea, iar în subsidiar, casarea deciziei și rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, admiterea apelului, desființarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată; totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

După o scurtă prezentare a situației de fapt și împrejurărilor ce au generat prezentul litigiu, precum și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a criticat decizia instanței de apel, susținând că au fost încălcate regulile de procedură privind competența instanței. Astfel, a arătat că potrivit art. 95, 98, 107 și 113 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuia introdusă la instanța de la sediul său, respectiv la Tribunalul Vâlcea.

Cu privire la incidența art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care reglementează o competență alternativă, respectiv instanța locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, a susținut că reclamanta a precizat, în acțiune, că locul de plecare este la sediul societății, din Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, iar locul de sosire este în Vietnam sau China. Astfel, pentru stabilirea competenței, a apreciat că putea fi luat în considerare doar locul de plecare, întrucât destinația se afla în străinătate.

Recurenta a apreciat eronată motivarea instanței de apel, care a reținut că, în comanda de transport, este indicat portul de încărcare Constanța, iar în scrisoarea de transport, locul descărcării este tot Constanța, competent fiind Tribunalul Constanța, întrucât nu există la dosar o comandă de transport care să indice acest port. Toate contractele de transport sunt încheiate arătându-se adresa de încărcare, situată în diverse județe ale țării, și portul de destinație, în Asia. Mențiunea privind portul de încărcare nu echivalează cu "locul de plecare sau de sosire", ci doar cu o locație intermediară, diferită de locul de plecare și de cel de sosire. A menționat că scrisoarea de transport nu are valoarea unui contract, ci doar aceea de document de însoțire a mărfii și este subordonată contractului părților, astfel că singura instanță competentă teritorial este Tribunalul Vâlcea.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 1.469, art. 1.472 și art. 1.474 C. civ.

A arătat că, în speță, au fost respectate prevederile art. 1.469 și art. 1.472 C. civ., întrucât plățile către reclamantă au fost efectuate de beneficiarii externi ai pârâtei și că art. 1.474 C. civ. nu este incident, deoarece intimata creditoare nu a refuzat primirea sumelor de la acești terți.

Recurenta a susținut că toate obligațiile sale față de intimată au fost stinse prin plată, chiar dacă instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada plății serviciilor de transport, motivând că sumele din extrasele bancare nu atestă achitarea facturilor invocate de reclamantă. A afirmat că instanța de apel nu a avut în vedere toate plățile, întrucât, chiar dacă pe extrase nu apare numărul și data facturilor achitate, este menționat containerul în care a fost încărcată marfa și a dat exemple concrete privind astfel de plăți, cu indicarea facturilor și a elementelor de identificare a plății.

A mai arătat că plata transportului era în sarcina beneficiarului extern, din Asia, iar dacă intimata nu confirmă acest aspect, ar fi trebuit ca, după stornarea facturilor, să restituie prețul încasat ca nedatorat, însă nu a procedat astfel, întrucât cunoștea cine este debitorul său. Astfel, toate facturile menționate au fost achitate de societatea C.., din Hong Kong, care a plătit mai mult decât sumele datorate, deoarece a efectuat plăți în avans pentru transporturi, astfel că intimata a încasat mai mult decât contravaloarea serviciilor prestate, deci nu a suferit niciun prejudiciu.

Cu privire la alte facturi aferente serviciilor de transport efectuate pentru D.., stornate de intimată si refacturate recurentei, a afirmat că au fost achitate și a detaliat plățile privind relația contractuală cu acest partener extern.

În concluzie, recurenta a susținut că nu are niciun debit față de intimată, deoarece toate costurile de transport au fost plătite, fie prin punerea în executare a biletului la ordin, fie de societățile din Asia, iar în ceea ce privește facturile aferente costurilor de staționare și de depozitare a containerelor în terminal, intimata nu a dovedit că le-a achitat, astfel că nu sunt datorate nici de ea însăși.

Prin încheierea din 08.06.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În dezbateri, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția perimării cererii de recurs, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Dispozițiile art. 416 C. proc. civ. reglementează perimarea de drept a oricărei cereri de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau retractare, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de 6 luni.

În accepțiunea normei legale evocate, perimarea reprezintă o sancțiune ce intervine asupra întregului proces, determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune procedurală, cât și de act de desistare de la judecarea procesului.

Reglementată pentru a asigura soluționarea cauzei cu celeritate, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, dar și pentru a înlătura incertitudinea ce planează asupra drepturilor părților din proces, perimarea operează de drept în momentul întrunirii cumulative a condițiilor prevăzute de textul de lege enunțat, respectiv rămânerea în nelucrare a cauzei pentru o perioadă de 6 luni și vina părții, instanța putând să o constate și din oficiu, potrivit art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, ultimul act de procedură îndeplinit a fost la 08.06.2022, când cauza a fost suspendată în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., dată de la care părțile nu au mai efectuat niciun act de procedură.

În aceste condiții, constatând că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de 6 luni, fără ca în această perioadă să intervină o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului perimării în condițiile art. 417 și art. 418 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 416 alin. (1) și (2) și art. 420 alin. (1) C. proc. civ., va constata perimat recursul.

Văzând și dispozițiile art. 421 alin. (2) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 290/10.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu drept de recurs în termen de 5 de zile de la pronunțare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2023.