ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1064/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 02.06.2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.235,43 RON, reprezentând prejudiciul adus societății prin alimentarea cu combustibil a autovehiculelor în mod nejustificat.

Prin sentința civilă nr. 2988/07.10.2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 98/01.02.2023, Tribunalul Constanța, secția a II-a a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 4/09.03.2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, pe rolul căruia aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2022**.

Prin sentința civilă nr. 542/16.05.2023, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 177/22.11.2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu profesioniști și societăți a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, a susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Recurenta-reclamantă a argumentat că pârâtul a fost angajatul său, conform contractului de mandat nr. x/01.10.2018, ca director tehnic, și că acesta și-a asumat obligația de a exercita mandatul cu prudență și loialitate, precum și de a optimiza cheltuielile pentru reducerea pierderilor și creșterea rentabilității.

Pornind de la aceste aspecte, recurenta a evidențiat că, pârâtul a semnat contractul de furnizare carburant pe bază de carduri, iar instanța a reținut în mod greșit că acesta avea dreptul de a utiliza un autovehicul conform contractului, ceea ce îl exonerează de repararea prejudiciului.

Contestând hotărârea instanței de apel, recurenta a susținut că pârâtului nu-i este imputată efectiv fapta de a utiliza autovehiculul și cardul de rezervă în mod nejustificat, ci lipsa de diligență și neimplicarea acestuia în activitatea încredințată în baza contractului, fapt ce a permis crearea unor situații cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societății; în acest sens, recurenta a prezentat pe larg situația de fapt.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 28.03.2024, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., și cea a inadmisibilității recursului, în baza art. 478 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 494 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în această cale de atac, legiuitorul impune o dublă condiție, și anume: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, pe de altă parte, ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanța de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - adică motivele de recurs să nu fi fost invocate omisso medio.

Cu privire la cea din urmă condiție, nesocotirea ei are ca efect imposibilitatea examinării motivelor de către instanța de recurs, tocmai pe considerentul că ele nu au fost deferite spre analiză în fața instanței a cărei hotărâre se atacată, deși o astfel de conduită procesuală era posibilă; cu alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare și evaluate de instanța de recurs decât dacă ele au fost aduse în discuție în faza procesuală anterioară, iar instanța nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând un prim nivel de evaluare a acestora.

Această sancțiune a "neprimirii" motivelor de recurs formulate omisso medio reprezintă, în plan procesual, o concretizare a decăderii părții din dreptul de a invoca acele critici care, deși puteau fi invocate anterior, nu au fost; în egală măsură, reprezintă o nulitate procesuală a demersului astfel exercitat.

În consecință, instanța de recurs are obligația nu doar de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), ci și dacă acestea au fost invocate în etapele procesuale anterioare, în contextul în care puteau fi invocate.

Transpunând aceste statuări în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, în totalitate, criticile formulate de reclamantă, prin raportare la considerentele primei instanțe și la actele dosarului, reținând că instanțele au fost învestite cu o acțiune ce vizează angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului și obligarea acestuia la plata unui prejudiciu în cuantum de 1.235,43 RON.

În fața instanțelor anterioare, recurenta a afirmat că prejudiciul derivă din fapta imputată pârâtului constând în utilizarea cardului de rezervă pentru alimentarea autovehiculelor folosite în exercitarea funcției de director tehnic, precum și în gestionarea necorespunzătoare a activității societății în lipsa adoptării unor proceduri speciale de folosire a cardurilor. Instanțele de fond au analizat aceste aspecte, în raport cu dispozițiile legale incidente referitoare la contractul de mandat și dispozițiile Legii nr. 31/1990, concluzionând că nu poate fi reținută o faptă ilicită imputabilă pârâtului, întrucât nu a fost identificată o obligație legală sau contractuală concretă a acestuia care să fi fost încălcată.

Examinarea memoriului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. relevă, însă, că recurenta invocă alte argumente, susținând că nu îi impută pârâtului efectiv fapta de a utiliza autovehiculul și cardul de rezervă în mod nejustificat, ci faptul că a reținut în sarcina acestuia lipsa de diligență în gestionarea activității societății, ceea ce ar fi permis apariția unor situații cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societății.

Înalta Curte notează că o astfel de critică nu a fost invocată în fața instanțelor devolutive. Așadar, raportând această nouă susținere referitoare la lipsa de diligență ca fiind fapta ilicită generatoare a prejudiciului la considerentele hotărârii curții de apel, rezultă că este invocată omisso medio, cu încălcarea exigențelor prevăzute de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivele de recurs invocate omisso medio sunt inadmisibile, întrucât nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs, în lipsa unei evaluări prealabile de către instanțele devolutive, pentru că, într-o atare situație, o eventuală analiză a susținerii privind lipsa de diligență reținută în sarcina pârâtului ca faptă generatoare a prejudiciului reclamat ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio".

În plus, toate celelalte argumente prezentate în motivarea recursului aduc în discuție aspecte ce țin de situația de fapt, fără a se contura o veritabilă critică de nelegalitate ce ar putea fi subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar dispozițiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului, statuând expres că "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.

Or, câtă vreme recurenta-pârâtă nu a dedus judecății instanțelor devolutive o astfel de faptă ilicită, se constată că această critică este invocată omisso medio, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

De aceea, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte va aplica sancțiunea inadmisibilității recursului și, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatului la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 177/22.11.2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.