ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Totodată, reclamantul a solicitat eliberarea în favoarea sa a sumei de 107.326,56 RON, reprezentând cauțiunea consemnată în dosarul nr. x/2015, aflată la dispoziția instanței de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.064 alin. (3) C. proc. civ., art. 1.357 și art. 72 C. civ., art. 12 C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 2147/2022 din 15 iunie 2022 Tribunalul Constanța - sectia I Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă.

Prin încheierea nr. 357 din 18 iulie 2022 Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a declinat competența în favoarea secției I Civilă.

Prin sentința civilă nr. 24/2022 din 19 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei secții sub nr. x/2022**.

Prin încheierea din 7 martie 2023, în condițiile art. 99 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și ale art. 97 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-a dispus disjungerea capătului de cerere referitor la eliberarea sumei consemnate cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/2016 și trimiterea acestuia spre competentă soluționare judecătorului-sindic.

Prin sentința civilă nr. 956 din 19 septembrie 2023 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2022 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei prin administrator special și prin administrator judiciar.

A fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 155/LP din 20 iunie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins apelul formulat împotriva sentinței, ca nefondat.

Prin încheierea din 25 iunie 2024 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 155/LP din 20 iunie 2024, în sensul menționării căii de atac a recursului.

S-a reținut că, în raport cu obiectul litigiului - pretenții în valoare de 500.000 RON, întemeiate pe dispozițiile de drept comun ale C. civ., sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care nu suprimă calea de atac a recursului.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea art. 478 alin. (3) din cod, întrucât instanța de apel a analizat instituția abuzului de drept procedural reglementată de art. 12, deși acțiunea dedusă judecății a vizat răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1.064. În opinia părții, fiind aplicată o categorie juridică diferită de aceea care reprezintă temeiul cererii, a fost încălcată interdicția schimbării cauzei cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.. Ca o consecință, a fost încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din cod.

Totodată, recurentul-reclamant a susținut încălcarea art. 264 C. proc. civ. și art. 6 din CEDO. Astfel, s-a reproșat instanței de apel că nu a determinat puterea probantă și valoarea probatorie a sentinței civile nr. 362/18.03.2021 și a deciziei civile nr. 6/09.02.2022 pronunțate asupra cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, fiindu-i încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ.. A făcut trimitere, în acest sens, la Cauza Albina c. României.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a imputat analiza sumară și superficială a probatoriului, arătându-se, în esență, că analiza instanței de apel s-a limitat la soluționarea cererii incidentale privind instituirea măsurilor asigurătorii, fiind ignorată soluția asupra acțiunii de fond, având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale, astfel că elementele factuale reținute de instanța de apel sunt insuficiente pentru a se verifica dacă sunt întrunite condițiile de aplicare a art. 12 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului de drept exprimat prin adagiul latin speciala generalibus derogant, având în vedere că instanța de apel, în loc să aplice dispozițiile speciale ale art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ., care vizează situația în care temeiul răspunderii este prejudiciul generat de încuviințarea și instituirea măsurilor asigurătorii, a aplicat norma generală prevăzută de art. 12 din același cod, reglementând situația în care temeiul răspunderii este generat de exercițiul abuziv al unui drept procedural.

În subsidiar, partea a susținut că, dacă art. 12 este aplicabil cauzei, decizia recurată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a acestui text de lege.

Potrivit recurentului-reclamant, au fost încălcate dispozițiile art. 12 coroborat cu cele ale art. 187 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât instanța de apel greșit a omis să verifice și să rețină îndeplinirea condițiilor privitoare la respingerea acțiunii de fond și la existența relei-credințe raportat la art. 16 din cod-elementul subiectiv al abuzului de drept, neputându-se considera că acestea au fost analizate implicit, ceea ce a determinat-o să statueze greșit asupra existența abuzului procedural.

De asemenea, s-a criticat că, deși elementul subiectiv al abuzului de drept este reprezentat de încălcarea drepturilor procesuale ale unei părți, instanța de apel în mod greșit a determinat câmpul de aplicare al art. 12 C. proc. civ. raportat, pe de o parte, la inexistența interesului legitim, acesta din urmă fiind, însă, o condiție de exercitare a acțiunii civile și, pe de altă parte, la inexistența unei intenții directe a vătămării intereselor părții adverse, condiție neprevăzută de art. 12.

Recurentul-reclamant a susținut și aplicarea greșită a elementului obiectiv al abuzului de drept, având în vedere că instanța de apel nu a verificat deturnarea scopului legal al înființării măsurilor asigurătorii din perspectiva manierei de soluționare a cererii principale având ca obiect antrenarea răspunderii patrimoniale, fiind omisă analiza acestei condiții legale.

În cele din urmă, s-a reproșat precedentei instanțe că, deși prin dezlegările referitoare la caracterul legitim al măsurii, calitatea procesuală și interesul intimatei-pârâte de a obține instituirea măsurilor asigurătorii, a reținut că dreptul a fost exercitat în limitele externe fixate de lege, conform art. 141 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 138 alin. (3) teza finala din aceeași lege, instanța de apel a constatat neincidența abuzului de drept reglementat de art. 12 C. proc. civ.

La data de 22 noiembrie 2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L. prin Cabinet Individual de Insolvență C., prin care s-a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

La data de 15 ianuarie 2025 recurentul a depus note scrise.

La termenul de judecată din 21 ianuarie 2025 a fost respinsă excepția nulității recursului.

Recurentul a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Analizând motivul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reține că o primă critică vizează încălcarea art. 478 alin. (3) din cod și, ca o consecință, art. 9 din cod, ca urmare a faptului că instanța de apel ar fi schimbat cauza cererii, analizând și aplicând instituția abuzului de drept procedural prevăzută de art. 12 C. proc. civ., în detrimentul dispozițiilor art. 1.064, care au reprezentat temeiul juridic al acțiunii.

Aceste critici sunt invocate omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin acțiunea dedusă judecății, recurentul-reclamant a solicitat, în esență, obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor aferente prejudiciului moral cauzat prin formularea cu rea-credință a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în dosarul nr. x/2016 și a cererii de măsuri asigurătorii în dosarul nr. x/2016, măsuri ce au fost încuviințate prin încheierea nr. 179/10.03.2020. Totodată, reclamantul a solicitat să i se elibereze cauțiunea de 107.326,56 RON, consemnată în dosarul nr. x/2016, la dispoziția instanței. A indicat ca temeiuri de drept art. 1.357 C. civ. și art. 1.064 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunțată în primă instanță la data de 7 martie 2023, reținându-se că acțiunea cuprinde două capete de cerere care nu au legătură între ele, întrucât ambele reprezintă cereri principale, fiind incidente dispozițiile art. 99 C. proc. civ., s-a dispus disjungerea capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 1.064 referitor la eliberarea sumei consemnate cu titlu de cauțiune în dosarul nr. x/2016 și trimiterea spre competentă soluționare judecătorului-sindic. Ca urmare, s-a reținut că instanța a rămas învestită cu soluționarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin formularea cu rea-credință a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în dosarul nr. x/2016 și a cererii de măsuri asiguratorii în dosarul nr. x/2016.

Cu alte cuvinte, după disjungere, prima instanță a reținut că are de judecat o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și, ca o consecință, prin sentința pronunțată, a analizat îndeplinirea condițiilor acestei răspunderi prin raportare la dispozițiile art. 1.349, art. 1.357, art. 252 și art. 72 alin. (2) C. civ.

Înalte Curte impune, așadar, observația că, în realitate, cauza juridică a fost schimbată încă din primă instanță, ca efect al disjungerii capătului de cerere vizând eliberarea cauțiunii și trimiterii cererii întemeiate pe dispozițiile art. 1.064 C. proc. civ. spre soluționare judecătorului-sindic.

Prin motivele de apel reclamantul nu a invocat schimbarea cauzei în primă instanță, ci a criticat sentința numai din perspectiva nemotivării acesteia și a încălcării art. 253 alin. (4) C. civ.

Or, partea care dorește să-și conserve dreptul de critică asupra judecății și soluției date în primă instanță inclusiv în recurs trebuie să formuleze criticile corespunzătoare și în apel. Nu este permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanță, pentru ca apoi acestea să fie articulate direct în recurs, căci se răstoarnă logica derivată din art. 459 și întărită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, obiectul recursului fiind reprezentat de decizia din apel, rezultă că nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, omisso medio, pretinse neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel.

În continuare, vor fi înlăturate printr-o analiză comună criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., dată fiind legătura dintre acestea.

Recurentul reproșează instanței de apel că nu a determinat valoarea probatorie a sentinței nr. 362/18.03.2021 și a deciziei nr. 6/09.02.2022, pronunțate asupra cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și, subsecvent, în legătură cu același aspect, al relevanței acestora asupra cauzei de față, susține analiza sumară și superficială a probatoriului, care s-ar raporta numai la soluționarea cererii incidentale privind instituirea măsurilor asigurătorii, fiind ignorată soluția de respingere a acțiunii de fond, rezultând din hotărârile amintite.

Art. 264 C. proc. civ. a cărui încălcare se invocă prevede că instanța examinează probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor iar, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate, judecătorul apreciază în mod liber probele, potrivit convingerii sale.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că instanței îi revine aprecierea finală asupra relevanței probelor încuviințate părților, valorificarea unora în detrimentul altora făcând parte din procesul de apreciere a ansamblului probelor.

În ceea ce privește dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie amintit că, astfel cum s-a reținut în jurisprudența Curții de la Strasbourg, administrarea probelor și aprecierea acestora sunt de competența dreptului intern și a instanțelor naționale (cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; Garcia Ruiz împotriva Spaniei, pct. 28).

Verificând decizia atacată, se reține că instanța de apel a analizat probele dosarului și a expus concluziile sale cu privire la aspectele pe care le-a apreciat relevante din perspectiva stabilirii situației de fapt deduse judecății, stabilind, în esență, că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, soluțiile dispuse în cadrul litigiilor purtate între părți și considerentele reținute prin hotărârile pronunțate, nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, instanța de apel, reținând că abuzul de drept prevăzut de art. 12 C. proc. civ., invocat prin însăși acțiunea dedusă judecății, presupune un element subiectiv, reaua-credință, ce poate fi dedus din inexistența unui interes legitim, cât și un element obiectiv, constând în deturnarea dreptului procedural de la scopul său, a arătat că, în cauză, existența abuzului de drept ar presupune dovedirea formulării cu rea-credință, de către intimata-pârâtă, prin administrator special, a cererii privind instituirea măsurilor asigurătorii, cu intenția prejudicierii demnității, reputației și probității profesionale a recurentului-reclamant.

Pe baza probelor dosarului, a argumentat că, dispunând instituirea măsurilor asigurătorii prin încheierea nr. 179/10.03.2020, a cărei completare s-a respins prin decizia nr. 250/15.06.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, judecătorul-sindic a reținut că reclamanta societate are calitatea de creditor majoritar al debitoarei insolvente, fiind întemeiată cererea incidentală, câtă vreme pe rolul instanței de faliment se află în curs de judecare cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de lichidatorul judiciar, de măsurile astfel instituite urmând a beneficia toți creditorii în caz de admitere a acțiunii.

Totodată, a constatat instanța de apel că, urmare a respingerii cererii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, soluție invocată în susținerea faptei ilicite, recurentul-reclamant a formulat cerere de ridicare a măsurilor asigurătorii în dosarul nr. x/2022, ce a fost respinsă prin încheierea nr. 90/24.02.2022, rămasă definitivă prin decizia nr. 249/15.06.2022, în cuprinsul acestora reținându-se, deopotrivă, că instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a făcut în considerarea unei anumite cereri de atragere a răspunderii din cele trei care au fost înregistrate, ci conform art. 172 din legea nr. 85/2014, măsurile au fost dispuse până la soluționarea cererii de antrenare a răspunderii.

Prin urmare, s-a stabilit că, în raport cu dezlegările judecătorului-sindic din cuprinsul hotărârilor analizate, nu se poate reține că, prin formularea cererii de instituire a măsurilor asigurătorii, dreptul procedural ar fi fost exercitat cu rea-credință și deturnat de la scopul prevăzut de lege, nefiind dovedită intenția societății de lezare a demnității și probității personale și profesionale a recurentului-reclamant.

Cu alte cuvinte, ceea ce a reținut instanța de apel este că simpla respingere a cererii de antrenare a răspunderii nu este suficientă pentru a se considera că exercitarea dreptului procesual s-a făcut în chip abuziv, în timp ce obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, ci doar în contextul dovedirii relei-credințe, deci a intenției de a prejudicia partea adversă.

Dimpotrivă, hotărârile supuse analizei au format convingerea instanței de apel că, independent de soluția pronunțată în dosarul având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale în faliment, cererea privind instituirea măsurilor asigurătorii a fost formulată în considerarea unui interes legitim, de a se asigura eventuala punere în executare a hotărârii de atragere a răspunderii. S-a reținut, astfel, că, în mod întemeiat, cu corecta aplicare a dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte, contrar alegațiilor părții, reține că instanța de apel a procedat la analiza și aprecierea hotărârilor judecătorești invocate și care, de altfel, constituie cauza formulării acțiunii deduse judecății, pe care le-a valorificat în cuprinsul motivării hotărârii, în virtutea dreptului suveran conferit de lege, de a aprecia liber, potrivit propriei convingeri, concludența probelor pe care și-a întemeiat soluția.

De asemenea, se observă că, în ceea ce privește pretinsa analiză sumară și superficială a probatoriului, recurentul își exprimă dezacordul în raport cu modul în care instanța de apel a apreciat în ansamblu probele dosarului, ca urmare a faptului că nu au fost conferite sentinței nr. 362/18.03.2021 și deciziei nr. 6/09.02.2022 din dosarul x/2016 valențele pretinse de parte în susținerea poziției sale procesuale, împrejurare care vizează tot modul în care au fost apreciate și valorificate probele.

Faptul că instanța de apel a oferit o anumită interpretare probelor și că această interpretare a condus la respingerea apelului, fiind confirmată soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii în răspundere civilă delictuală, ține de temeinicia hotărârii, și nu de modul de aplicare a regulilor procesului civil sau de motivarea hotărârii conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Așa fiind, se reține că, prin susținerile formulate, pretinzând incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., partea tinde la cenzurarea modului de valorificare a probelor și a situației de fapt reținute pe baza acestora, cu scopul răsturnării soluției, deși controlul judiciar în recurs este limitat exclusiv la verificarea legalității deciziei recurate din perspectiva ipotezelor de casare prevăzute expres de lege.

Concluzionând, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., față de nemulțumirea concretă a părții, referitoare strict la modul în care au fost valorificate probele, precum și la soluția pronunțată, instanța de apel având plenitudine de apreciere sub acest aspect, nu pot fi primite criticile privind încălcarea art. 264 și art. 13 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ori art. 6 CEDO.

În cele din urmă, se constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reținându-se și faptul că, în esență, normele pretins încălcate sunt norme de procedură, și nu dispoziții de drept material.

Față de argumentele expuse în analiza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deci, a invocării omisso medio a criticilor privind schimbarea cauzei juridice a acțiunii, vor fi înlăturate, pe cale de consecință, susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a aplicării normei generale de la art. 12 din cod.

De altfel, se reține că art. 12 C. proc. civ. a fost invocat de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată, privitor la fapta ilicită, arătându-se că măsurile asigurătorii au fost orientate către realizarea unui scop ilicit, astfel că exercițiul dreptului procedural a fost deturnat de la scopul prevăzut de lege, fiind îndeplinite condițiile abuzului de drept.

În continuare, Înalta Curte constată că susținerile privind pretinsa încălcare și aplicare greșită a art. 12 C. proc. civ. coroborat cu art. 187 alin. (1) lit. d) din același cod, ca urmare a faptului că nu ar fi fost verificate și reținute condițiile vizate de aceste texte de lege, privind respingerea acțiunii de antrenare a răspunderii și existența relei-credințe, se suprapun, parțial, din perspectiva finalității lor, celor care au argumentat incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Fără a relua considerentele deja expuse, se impune a se arăta că, analizând pretinsa faptă ilicită a societății, instanța de apel s-a raportat în cadrul raționamentului juridic expus la soluția pronunțată asupra cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a reclamantului, apreciind, în esență, că respingerea acțiunii nu conduce automat la concluzia exercitării abuzive a dreptului, în cauză neexistând elemente care să releve că aceasta ar fi fost formulată cu intenția de a vătăma.

În ceea ce privește reaua-credință, înțeleasă ca fiind acel element subiectiv, intențional, privind atitudinea psihică stând la baza unui demers și care constituie o chestiune de fapt, instanța de apel a reținut neîndeplinirea condiției ce rezultă din textul art. 12 C. proc. civ., întrucât, independent de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016, în cauză nu a rezultat intenția vexatorie ce trebuie să însoțească exercițiul dreptului, de denigrare a imaginii personale și profesionale a recurentului-reclamant.

Dimpotrivă, s-a reținut că dreptul de a solicita instituirea măsurilor asigurătorii a fost exercitat cu bună-credință și cu respectarea scopului recunoscut de lege, disconfortul moral de care se prevalează autorul demersului judiciar fiind inerent măsurilor asigurătorii legal dispuse asupra bunurilor acestuia, ca urmare a exercitării în condițiile legii de către creditorul majoritar a dreptului de a se institui măsurile asigurătorii până la soluționarea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, neputând fi asimilat unui prejudiciu cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite.

Aceste dezlegări ale instanței de apel, având un pronunțat caracter factual, fiind întemeiate pe analiza probatoriului, a cărui reevaluare o solicită, practic, recurentul-reclamant, nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac.

Criticile privind interpretarea și aplicarea greșită a art. 12 C. proc. civ. din perspectiva determinării elementului subiectiv al abuzului de drept sunt neîntemeiate.

Abuzul de drept procesual reprezintă o varietate a abuzului de drept concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credință, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.

Prin urmare, instanța de apel a reținut corect că elementul subiectiv se traduce prin rea-credință, noțiune opusă bunei-credințe prevăzute expres de textul de lege, respectiv prin intenția de a prejudicia, argumentând, în esență, că, din moment ce intimata pârâtă a acționat în virtutea unui interes legitim, dat de necesitatea asigurării bunurilor părții până la soluționarea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale în faliment, nu se poate reține exercitarea cu rea-credință, abuzivă, a dreptului, cu consecința încălcării drepturilor recurentului-reclamant.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 C. civ., se reține că aceste preveri legale nu au fost supuse analizei instanței de apel și, ca urmare, eventuala incidență a acestora nu poate fi examinată direct în calea extraordinară de atac.

De asemenea, în ceea ce privește elementul obiectiv al abuzului de drept, instanța de recurs a reținut deja că soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016 a fost avută în vedere de instanța de apel prin raționamentul expus în cuprinsul deciziei atacate, aceasta fiind, de altfel, premisa examinării pretențiilor deduse judecății.

Dezacordul părții față de rezultatul la care s-a ajuns în cadrul etapei procesuale anterioare, întrucât nu s-a acordat eficiența juridică previzionată aspectului considerat hotărâtor în cauză, nu reprezintă o critică de nelegalitate în recurs.

În cele din urmă, se reține că abuzul de drept procesual presupune exercitarea dreptului în limitele externe prevăzute de lege, deci în mod legal, însă abuziv, cu rea-credință, în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, respectiv de a vătăma pe altul, astfel că nu există contradicție între considerentele instanței de apel care a stabilit, pe baza probelor dosarului, că nu există faptă ilicită în sensul art. 12 C. proc. civ., această concluzie fiind impusă, între altele, față de constatarea de fapt a instanței de apel că la dosarul cauzei nu există minime indicii privind intenția pârâtei societate de vătămare a valorilor nepatrimoniale pretins încălcate.

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., faptele astfel cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 155/LP din 20 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.