ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1049/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă la data de 7 iulie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat acțiune în contradictoriu cu pârâtele B. și C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la publicarea hotărârii definitive de condamnare în limba română și engleză într-un ziar de largă circulație din România și Olanda, precum și obligarea acestora, să informeze în scris reprezentanții societății D.. cu privire la soluția de condamnare și să comunice acestora hotărârea definitivă de condamnare tradusă în limba engleză. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității de reprezentant, a puterii de a reprezenta.

Prin sentința civilă nr. 1323 din 26 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, s-a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată; a fost obligat reclamantul la plata către pârâte a sumei de 7.500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 329 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 1323 din 26 noiembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, ca nefondat; a fost obligat apelantul la plata către intimata B. a sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat) și la plata către intimata C. S.R.L. a sumei de 4.107,1, RON reprezentând cheltuieli de judecată (din care 4.000 RON onorariu avocat redus și 107,1 RON cheltuieli aferente traducere).

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

În susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanța de apel a realizat o restrângere nejustificată a domeniului de aplicare a art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, recurentul-reclamant consideră că interpretarea instanței de apel potrivit căreia existența autorizării administratorului judiciar ar fi necesară numai în cazul actelor de dispoziție se fundamentează pe o restrângere nelegală a domeniului de aplicare al normei juridice, fiind astfel încălcate dispozițiile din Legea insolvenței.

Astfel, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prevede necesitatea autorizării pentru "actele, operațiunile și plățile care depășesc condițiile menționate la alin. (1) (...)", astfel încât autorizarea nu va fi necesară în măsura în care conduita relevantă juridic exteriorizată de debitoarea insolventă poate fi calificată ca reprezentând o exercitare a activității curente în condiții obișnuite, fără să prezinte relevanță dacă această exteriorizare a voinței este un act de dispoziție sau de conservare.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că determinarea domeniului de aplicare al normei inserate în art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 este nelegală, cu atât mai mult cu cât legiuitorul utilizează sintagma "actele, operațiunile și plățile", fiind astfel evidentă intenția acestuia de a realiza o reglementare a tuturor formelor pe care le poate îmbrăca conduita juridică a unui subiect de drept, fără a distinge între actele unilaterale sau bilaterale sau între actele de conservare/administrare sau dispoziție.

În concluzie, recurentul-reclamant consideră că demersurile intimatei- pârâte, E. S.R.L. de a comunica societății D. informații defăimătoare referitoare la persoana sa și de a solicita indisponibilizarea sumelor de bani datorate reprezintă un act unilateral făcut cu intenția de a produce efecte juridice care nu se încadrează în condițiile obișnuite de exercitare a activității curente a societății E. S.R.L., motiv pentru care, în raport de prevederile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, era necesară autorizarea administratorului judiciar, raționamentul instanței de apel fiind nelegal.

În plus, potrivit recurentului-reclamant, faptul că administratorul judiciar a avut cunoștință despre demersul administratorului special nu poate conduce la concluzia existenței autorizării în sensul art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, din moment ce cunoașterea actului nu echivalează cu autorizare acestuia, iar, conform acestui din urmă text de lege, este necesar ca autorizarea să fie precedată de o cerere a administratorului special și de o ședință a comitetului creditorilor care să-și exprime votul, în acest sens legea insolvenței stabilind că:

"Actele, operațiunile și plățile care depășesc condițiile menționate la alin. (1) vor putea fi autorizate în exercitarea atribuțiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o ședință a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia".

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de apel a extins nelegal domeniul de aplicare al regulilor de drept rezultate din cauza Morice împotriva Franței și nu a aplicat principiile de drept rezultate din cauza Mazăre contra României.

Potrivit recurentului-reclamant, instanța de apel a reținut regulile de drept stabilite în cauza Morice împotriva Franței, atunci când a arătat că gradul de toleranță al susținerilor formulate în cadrul unui proces este mai ridicat prin comparație cu afirmații asemănătoare formulate însă într-un context cu totul diferit, în afara sălii de judecată și a concluzionat în sensul inexistenței intenției ofensatoare în cazul demersului reclamantului reprezentat de un profesionist în domeniul judiciar care a fost orientat către demonstrarea temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Însă, cu toate că principiile de drept rezultate din cauza Morice împotriva Franței se aplică în ipoteza în care afirmațiile sunt realizate de un avocat în cadrul unei proceduri judiciare, (în acest sens fiind și considerentul nr. 136 al hotărârii CEDO), instanța de apel a reținut cauza de exonerare de răspundere dedusă din cauza CEDO în legătură cu conduita intimatelor-pârâte.

Or, recurentul-reclamant arată că transmiterea afirmațiilor ofensatoare către D. este realizată de intimatele-pârâte, fapt ce rezultă din coroborarea paragrafului nr. 1 și nr. 2 de la pag. 12 din decizia recurată, iar acest act de conduită s-a realizat prin intermediul mesageriei electronice în data de 07.08.2020, așa cum rezultă din analiza instanței de apel.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că niciunul dintre criteriile de excludere a răspunderii reținute în cauza Morice nu este incident, din moment ce persoana căreia îi aparține conduita nu este avocat, iar afirmațiile nu sunt realizate în fața instanței de judecată.

În raport de aceste argumente, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a reținut nelegal că în prezenta cauză ar fi incidente principiile din cauza Morice contra Franței, motiv pentru care nu a realizat o analiză cu privire natura afirmațiilor scrise comunicate de pârâte către D., în sensul de a stabili dacă acestea sunt fapte sau judecăți de valoare.

O altă critică invocată de recurentul-reclamant vizează faptul că instanța de apel a încălcat principiile de drept rezultate din hotărârea pronunțată în cauza Elefteriadis împotriva României, precum și prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., așa cum rezultă interpretarea acestora din hotărârea CEDO anterior arătată.

Recurentul-reclamant arată că, prin hotărârea pronunțată în cauza Elefteriadis împotriva României, în considerentul nr. 54 se arată:

"Pe de altă parte, chiar presupunând că, în general, persoana care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească (supra, pct. 29), Curtea nu consideră rezonabil, în circumstanțele cauzei să i se impună reclamantului obligația de a dovedi temeinicia pretențiilor sale prin mijloace de probă de natură să ateste suferințele cauzate de detenție în condiții contrare art. 3 din Convenție. O abordare atât de formalistă este de natură să excludă acordarea de despăgubiri în multe cazuri, în care detenția nu este însoțită de o deteriorare vizibilă în mod obiectiv a stării fizice sau psihice a unui deținut (a se vedea, mutatis mutandis, Danev împotriva Bulgariei, nr. 9411/05, pct. 34, 2 septembrie 2010; și Iovtchev împotriva Bulgariei, nr. 41211/98, pct. 146, 2 februarie 2006)".

Față de principiile reținute în mod expres de instanța de contencios european, recurentul-reclamant apreciază că rezultă fără putință de tăgadă faptul că toate considerentele instanței de apel prin care se reține necesitatea dovedirii prejudiciului moral sunt nelegale.

Decizia nr. 329 din 03 octombrie 2022 încalcă, în opinia recurentului-reclamant și prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., așa cum rezultă interpretarea acestora din hotărârea pronunțată în cauza Elefteriadis împotriva României.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că, după ce a reținut că acțiunea pârâților excedează sferei prezumției de bună-credință, rezultând că instanța de apel a calificat faptele intimatelor ca având caracter ilicit, fiind orientate, în condițiile art. 15 noul C. civ., către vătămarea sau păgubirea reclamantului, instanța de apel a reținut necesitatea dovedirii caracterului cert al prejudiciului moral cauzat de acțiunea ilicită.

Recurentul-reclamant arată că în susținerea necesității dovezii caracterului prejudiciului moral, instanța a invocat prevederile art. 1.532 din noul C. civ., iar, în final a reținut că, din moment ce din probele administrate în cauză nu s-a dovedit producerea unui grav prejudiciu moral apelantului, nu sunt îndeplinite condițiile art. 1.357, art. 252, art. 72 alin. (2) din noul C. civ.

Recurentul-reclamant precizează că normele juridice indicate de instanța de apel nu reglementează prejudiciul nepatrimonial, art. 253 alin. (4) din noul C. civ. fiind textul de lege care prevede ipoteza reparării prejudiciului nepatrimonial pentru situația încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Conform art. 253 alin. (4) din noul C. civ.:

"De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive".

În opinia recurentului-reclamant, în primul rând, interpretarea acestui text de lege trebuie să se realizeze prin raportare la deciziile CEDO, și anume hotărârea pronunțată în cauza Elefteriadis împotriva României, în care instanța de contencios european reține caracterul nerezonabil al unui procedeu probatoriu similar celui ce i-a fost impus în decizia recurată.

Prin urmare, în considerarea principiilor reținute în cauzele CEDO anterior referite, recurentul-reclamant apreciază că este necesar ca prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ., să se interpreteze în sensul că producerea prejudiciului moral se deduce din simpla existență a faptei ilicite, astfel cum se reține și prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 153/27.01.2016, pe care a invocat-o în apelul declarat.

În al doilea rând, recurentul-reclamant apreciază că interpretarea art. 253 alin. (4) din noul C. civ., în sensul că existența prejudiciului moral rezultă din existența faptei ilicite, este impusă și de modalitatea în CEDO înțelege să acorde despăgubiri morale, încălcarea normei juridice fiind suficientă pentru repararea prejudiciului moral, astfel cum rezultă din cauzele: A. și H. împotriva României, Buzoianu împotriva României, Corneschi împotriva României, Dănoiu și alții împotriva României.

În al treilea rând, recurentul-reclamant susține că, în interpretarea 253 alin. (4) din noul C. civ., doctrina de drept civil și practica judiciară au determinat noțiunea de prejudiciu moral ca reprezentând "orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima".

În considerarea faptului că din definiția reținută în practica judiciară și doctrina civilă rezultă "caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă, în decizia nr. 153/27.01.2016 se reține că:

"proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită ...".

Recurentul-reclamant arată că aceste aprecieri sunt în acord atât cu doctrina, cât și cu modalitatea de interpretare a prejudiciului nepatrimonial reținută și alte decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv: decizia nr. 926/2018, nr. 824/2016, nr. 1180/01.10.2020.

Având în vedere toate aceste aspecte, considerentele concluzive ale instanței de apel conform cărora "din probele administrate în cauză nu s-a dovedit producerea unui grav prejudiciu moral apelantului reclamant A. ..." sunt, în opinia recurentului-reclamant, în contradicție cu regulile de drept rezultate din hotărârea pronunțată în cauza Elefteriadis împotriva României, precum și cu prevederile art. 253 alin. (4) din noul C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare și, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 6.03.2023, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autorul căii de atac a invocat în mod expres motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică invocată de recurentul-reclamant în susținerea recursului declarat, vizează restrângerea nejustificată a domeniului de aplicare art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, acesta apreciind că interpretarea instanței de apel în sensul că existența autorizării administratorului judiciar ar fi necesară numai în cazul actelor de dispoziție, este nelegală.

Prin această critică, recurentul-reclamant tinde să dovedească faptul că demersurile întreprinse de administratorul special se încadrează în cele care necesită autorizarea din partea administratorului judiciar, depășind activitatea curentă în condiții obișnuite a societății E. S.R.L.

Înalta Curte precizează, însă, că această apreciere a fost realizată de către instanța de apel în raport de situația de fapt reținută și de probele existente la dosar, motiv pentru care criticile expuse se încadrează în sfera criticilor de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Această concluzie este susținută și de argumentul expus de recurentul-reclamant în sensul că, deși administratorul judiciar a avut cunoștință despre demersul administratorului special, nu se poate concluziona că există autorizarea impusă de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte reține că și criticile invocate de recurentul-reclamant în sensul extinderii nelegale a domeniului de aplicare a regulilor de drept care se desprind din cauza Morice împotriva Franței precum și faptul că instanța de apel nu a aplicat principiile rezultate din cauza Mazăre împotriva României, reprezintă tot critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Recurentul-reclamant solicită instanței de recurs să constate că transmiterea afirmațiilor de către intimatele pârâte s-a realizat prin intermediul mesageriei electronice din 7 august 2020, astfel încât niciunul din criteriile de excludere a răspunderii reținute în cauza Morice nu este incident, din moment ce persoana căreia îi aparține conduita nu este avocat, iar afirmațiile nu au fost realizate în fața instanței de judecată.

Ceea ce reproșează recurentul-reclamant este faptul că instanța de apel nu a realizat o analiză cu privire la natura afirmațiilor scrise comunicate de către intimatele pârâte către D., în sensul de a stabili dacă acestea sunt fapte sau judecăți de valoare.

În raport de aceste critici, Înalta Curtea arată că, în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, nu se poate realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, astfel cum urmărește recurentul-reclamant.

În susținerea criticilor ce vizează încălcarea de către instanța de apel a principiilor de drept rezultate din cauza Elefteriadis împotriva României și a prevederilor art. 253 alin. (4) din noul C. civ., cu privire la necesitatea dovedirii caracterului cert al prejudiciului moral cauzat de acțiunea ilicită, recurentul- reclamant arată că dispozițiile art. 1.532, art. 1.357, art. 252, art. 72 alin. (2) din noul C. civ., reținute de instanță, nu reglementează prejudiciul nepatrimonial, art. 253 alin. (4) din noul C. civ. fiind textul de lege care prevede ipoteza reparării prejudiciului nepatrimonial pentru situația încălcării drepturilor nepatrimoniale.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu expune argumente referitoare la modul în care instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material invocate, ci apreciază că interpretarea art. 253 alin. (4) din noul C. civ. în sensul că existența prejudiciului moral rezultă din existența faptei ilicite este impusă de modalitatea în care CEDO înțelege să acorde despăgubiri, precum și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care o indică.

Înalta Curte arată că aceste argumente nu pot constitui critici de nelegalitate ale hotărârii recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanța de apel nu a reținut interpretarea normei de drept material în sensul arătat de recurentul-reclamant, în susținerea căreia se fac trimtieri la hotărâri C.E.D.O. și la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, neputând fi asimilată unei încălcări sau aplicări greșite a acesteia.

Nemulțumirea recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză nu s-a dovedit că i s-a produs grav prejudiciu moral, reprezintă de asemenea o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate, reflectând, în realitate, nemulțumirea acestuia față de interpretarea probelor administrate și de situația de fapt reținută de instanța de apel, urmărind o nouă verificare a apărărilor sale.

Or, motivele de casare invocate implică raportarea criticilor formulate la conținutul deciziei care formează obiect al căii extraordinare de atac, iar nu repunerea în discuție a fondului cauzei.

Recurentul-reclamant tinde, prin expunerea criticilor expuse, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Așa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, întrucât sancțiunea nulității căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situație intervine și în cauza de față, așa cum s-a arătat, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. va admite excepția nulității și, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va anula recursul declarat în cauză.

Referitor la solicitarea recurentului-reclamant privind cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimatele-pârâte, Înalta Curte arată că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să achite cheltuielile de judecată, iar conform art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ. "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei".

Este notoriu că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli de judecată, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

În raport cu obiectul cauzei, cu durata procesului, cu apărările făcute de apărătorul intimatelor-reclamante, Înalta Curte apreciază ca rezonabilă plata onorariului în cuantumul solicitat, urmând a respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Față de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. la plata sumei de 3.000 RON, iar către intimata-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatele-pârâte C. S.R.L. și B..

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 329 din 3 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. la plata sumei de 3.000 RON, iar către intimata-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.