ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2266/2023

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28.07.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 793.074 RON, reprezentând despăgubiri, conform poliței de asigurare seria x nr. x/22.05.2014 și a dobânzii legale, începând cu data scadenței debitului și până la achitarea lui integrală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 367/05.03.2018, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 41/31.01.2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1069/18.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

La 02.11.2021 apelanta-reclamantă și-a majorat pretențiile de la 793.074 RON la 1.002.016,60 RON.

Prin încheierea din 02.02.2022, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a dispus o serie de măsuri, printre care și respingerea cererii intimatei-pârâte de anulare și refacere, iar în subsidiar, de completare și lămurire a raportului de expertiză.

Prin decizia civilă nr. 51/02.03.2022, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți, în complet de divergență, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii de majorare a pretențiilor, invocată de intimata-pârâtă.

Iar prin decizia civilă nr. 67/09.03.2022, a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 793.074 RON, reprezentând diferență de despăgubiri cuvenite, conform poliței de asigurare seria x nr. x/22.05.2014, a dobânzii legale aferente sumei acordate, calculată de la data scadenței obligației de plată, respectiv 05.04.2015 și până la data plății integrale a debitului și a sumei de 67.427,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și în apel.

Împotriva încheierii din 02.02.2022 și a deciziilor civile nr. 51/02.03.2022 și nr. 67/09.03.2022, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea lor și în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat, sub un prim aspect, că decizia nr. 51/02.03.2022 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, a afirmat că soluționarea excepției inadmisibilității cererii de majorare a pretențiilor în apel s-a realizat cu încălcarea regulii tantum devolutum quantum iudicatum, întrucât efectul devolutiv al căii de atac anterioare era limitat la ceea ce s-a judecat în primă instanță, chiar dacă apelul provoca o nouă judecată în fond a litigiului.

După evocarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. și prezentarea doctrinei și a practicii judiciare referitoare la limitele devoluțiunii, autoarea căii de atac a subliniat că majorarea pretențiilor în apel a reprezentat o modificare a cadrului procesual, motiv pentru care a apreciat că cererea intimatei nu putea fi primită.

În continuare, a afirmat că inadmisibilitatea acestui demers în apel derivă și din interpretarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., care prevăd în mod expres că modificarea acțiunii poate interveni numai în primă instanță.

Potrivit recurentei, în apel trebuia continuată judecata acțiunii în limitele stabilite în prima etapă procesuală și nu într-un cadru procesual extins.

A mai arătat că statuările instanței de prim control judiciar, în sensul că majorarea pretențiilor se circumscria ipotezelor reglementate de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., sunt nelegale, întrucât la data introducerii acțiunii intimata nu doar a estimat cuantumul despăgubirii pretinse, cum în mod eronat a reținut instanța de apel, ci l-a indicat expres.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de prim control judiciar a adăugat elemente străine cauzei pentru a crea aparența de legalitate a măsurii de respingere a acestei excepții.

Totodată, a susținut că problema dedusă judecății a vizat cauzele producerii daunelor pretinse, iar nu cuantumul acestora, aspect relevat chiar de împrejurarea că în apel intimata nu a contestat hotărârea atacată sub acest aspect, majorarea pretențiilor realizându-se abia după depunerea raportului de expertiză judiciară în apel.

De asemenea, autoarea căii de atac a reiterat că cererea intimatei era inadmisibilă și din perspectiva faptului că procesul se afla în al doilea ciclu procesual, în rejudecare, când limitele judecății nu mai puteau fi schimbate.

Potrivit recurentei, opinia separată formulată sub acest aspect de unul dintre membrii completului învestit cu judecarea apelului era cea corectă.

În argumentare, a evocat considerentele deciziei nr. 28/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, subliniind că instanța de apel trebuia să soluționeze excepția numai raportat la actele procesuale depuse de intimată și nu în baza unor elemente care nu se regăseau în cererea de chemare în judecată sau în memoriul de apel.

Conchizând, a susținut că nelegalitatea deciziei recurate derivă chiar din considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că intimata nu a contestat cuantumul despăgubirii menționat în raportul de expertiză judiciară întocmit în primă instanță și nici nu a solicitat efectuarea unei alte expertize în calea de atac devolutivă.

Cu privire la încheierea recurată, autoarea căii de atac a arătat că a fost pronunțată cu încălcarea normelor legale în materia citării care atrag nulitatea.

Astfel, după evocarea prevederilor art. 335 C. proc. civ., a afirmat că raportul de expertiză din apel era nul, întrucât citarea sa pentru efectuarea expertizei judiciare în apel s-a realizat cu încălcarea textului de lege indicat. Potrivit recurentei, convocarea sa nu putea fi realizată decât ulterior desemnării celor 3 experți judiciari de către instanța de prim control judiciar și consultării lor în acest sens.

A mai susținut că față de caracterul imperativ al normelor privind citarea părților, vătămarea sa era prezumată și se impunea anularea acestei hotărâri.

Potrivit autoarei căii de atac, vătămarea rezulta și din faptul că expertiza judiciară s-a efectuat cu nerespectarea normelor de procedură care garantează legalitatea procedurilor judiciare, iar vătămarea nu putea fi înlăturată decât prin efectuarea unei noi expertize pentru ca toți experții să decidă cu privire la citarea părților și la modul de desfășurare a acesteia.

A mai precizat că instanța de apel a confundat regimul juridic al nulității exprese cu cel al nulității virtuale, atunci când a apreciat că autoarea căii de atac nu a dovedit vătămarea sa, în condițiile în care încălcarea normelor de procedură privind citarea fusese probată.

De asemenea, recurenta a arătat că solicitarea unor documente ulterior convocării sale de către unul dintre experții judiciari demonstrează lipsa de imparțialitate și independență a acestora, precum și faptul că expertiza judiciară nu a fost realizată în colaborare.

A mai afirmat că instanța de apel și-a depășit atribuțiile, atunci când a stabilit că nu era necesară citarea părților, întrucât, potrivit art. 335 C. proc. civ., asupra acestui aspect nu putea decide decât expertul.

De asemenea, recurenta a susținut că raportul de expertiză judiciară din apel era nul și din perspectiva depășirii de către experții judiciari a atribuțiilor ce le reveneau în baza legii.

În argumentare, a afirmat că, potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., aceștia trebuiau să aducă la îndeplinire numai sarcinile trasate de instanța de apel, nu să interpreteze clauzele contractuale sau normele legale ori să conteste conținutul și efectele înscrisurilor depuse.

Or, potrivit recurentei, din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că experții judiciari au omis să analizeze toate dovezile depuse, și-au expus părerea cu privire la elementele probatorii ale cauzei și au negat efectele juridice ale actelor încheiate de părți sub semnătură privată, depășind limitele obiectului expertizei. A mai afirmat că nerespectarea regulilor procedurale referitoare la efectuarea expertizei în apel a determinat încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a principiului egalității de arme.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că motivele cuprinse în decizia nr. 51/02.03.2022 sunt contradictorii celor reținute prin încheierea recurată, având în vedere că prin această ultimă hotărâre s-a reținut că experții judiciari erau obligați să analizeze clauzele contractuale, iar prin decizia sus-menționată s-a stabilit, sub acest aspect, că experții au depășit obiectivul expertizei.

Totodată, a susținut că instanța de apel a omis să analizeze motivul de nulitate a raportului de expertiză, în condițiile în care o invocase din perspectiva depășirii atribuțiilor de către experții judiciari, iar în considerentele hotărârii, instanța de prim control judiciar se referă la limitele specializării lor.

În continuare, recurenta a precizat că raportul de expertiză era nul și prin prisma dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că soluția instanței de prim control judiciar din încheierea recurată este contrară textului de lege enunțat, de vreme ce experții nu au indicat opiniile lor divergente și nu au motivat modalitatea în care aceștia "le-au armonizat", deși în temeiul normei legale indicate se impunea.

În acest context, a susținut că nerespectarea prevederilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ. a condus la încălcarea drepturilor la apărare și la proces echitabil.

Potrivit autoarei căii de atac, decizia civilă nr. 67/09.03.2022 a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a validat declarațiile unor martori peste ceea ce cuprindeau procesele-verbale de constatare a fenomenelor de băltire și existența unor boli la produsele asigurate, încheiate fără obiecțiuni de către părți.

Din această perspectivă, a apreciat că vătămarea sa este una expresă, dat fiind că nerespectarea textului de lege este sancționată cu nulitatea și echivalează cu încălcarea voinței părților.

Totodată, a precizat că instanța de apel a ignorat și prevederile art. 444 și art. 453 C. proc. civ., deoarece nu putea acorda cheltuieli de judecată aferente altor faze procesuale, o astfel de pretenție având semnificația unei cereri formulate pe cale separată.

Tot cu privire la această decizie, autoarea căii de atac a arătat că motivarea ei este lacunară și este fundamentată numai pe susținerile părții intimate, apărările sale fiind omise.

De asemenea, a afirmat că instanța de prim control judiciar nu a analizat probele indicate și că simpla referire la dispozițiile art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., fără o verificare efectivă a clauzelor contractuale și a voinței părților, lipsește decizia de fundament legal și echivalează cu nemotivarea ei, potrivit practicii instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta a mai susținut că deși existența fenomenului de băltire și a bolilor ce afectau produsele a fost confirmată de procesele-verbale sus-menționate, acest aspect nu a fost examinat, instanța de prim control judiciar rezumându-se a prelua concluziile raportului de expertiză, fără a indica motivele pentru care a înlăturat celelalte elemente probatorii din care rezulta că boala ce a afectat porumbul reprezenta un risc neacoperit de polița de asigurare.

De asemenea, a arătat că și soluția referitoare la cheltuielile de judecată acordate este nemotivată, instanța de apel neindicând considerentele pentru care le-a încuviințat în integralitate.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, s-a apreciat că experții judiciari nu și-au depășit atribuțiile, iar pe altă parte, s-a constatat că opiniile lor excedează obiectivele expertizei.

De asemenea, a arătat că, deși motivele contradictorii nu se regăsesc în cuprinsul aceleiași hotărâri, ele pot fi reținute, căci încheierile premergătoare fac corp comun cu decizia finală.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar a încălcat și dispozițiile art. 1.270 și ale art. 1.350 C. civ., pe care le-a evocat.

În argumentare, a redat aspecte teoretice privind principiul forței obligatorii a contractului și răspunderea civilă contractuală, arătând că instanța de apel, în cadrul controlului judiciar realizat, nu a analizat clauzele contractuale, prezumând doar îndeplinirea obligațiilor asumate de către intimată.

Potrivit recurentei, constatările părților, reținute în procesele-verbale încheiate, nu puteau fi ignorate de către instanța de apel, dat fiind că procedura pentru constatarea și evaluarea despăgubirilor era obligatorie potrivit contractului și fusese deja parcursă de părți.

Din această perspectivă, a afirmat că instanța de prim control judiciar era obligată să dea eficiență dispozițiilor art. 1.270 C. civ. și efectelor care decurgeau din forța obligatorie a contractului.

A mai susținut că simpla menționare a textelor de lege indicate în cuprinsul hotărârii nu echivalează cu aplicarea lor efectivă în cauză.

Totodată, a precizat că semnarea proceselor-verbale de constatare de către reprezentanții intimatei produceau efecte directe asupra ei, astfel că ignorarea lor de către instanța de apel reflectă încălcarea prevederilor art. 1.296 C. civ.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

La 30.08.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității motivului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Ulterior, la 20.09.2022, intimata a depus note scrise prin care a invocat excepția lipsei de interes în declararea recursului, arătând că recurenta, anterior exercitării căii extraordinare de atac, a achitat de bunăvoie sumele acordate de instanța de apel; astăzi, în ședință publică, intimata nu a mai susținut această excepție.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părțile litigante.

La termenul din 21.06.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, dispunând ca părțile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului și hotărârile atacate, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a criticat, subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., măsurile adoptate de instanța de apel prin încheierea din 02.02.2022 și prin cele două decizii civile, invocând încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Prima critică vizează soluționarea greșită de către instanța de apel, prin decizia civilă nr. 51/02.03.2022, a excepției inadmisibilității cererii de majorare a câtimii obiectului cererii în apel, cu nesocotirea art. 204 și a art. 478 C. proc. civ., recurenta susținând că această modificare a acțiunii nu este permisă, față de limitele efectului devolutiv al apelului.

Critica este lipsită de interes, întrucât pretențiile reclamantei au fost găsite întemeiate doar în limita valorii menționate în cererea de chemare în judecată; cu alte cuvinte, cererea de majorare a câtimii pretențiilor nu a produs niciun efect vătămător pentru recurentă.

O altă critică subsumată primului motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii din 02.02.2022, prin prisma soluției pronunțate asupra cererii recurentei vizând nulitatea raportului de expertiză cu consecința refacerii acestuia, iar în subsidiar, completarea și lămurirea lui.

În opinia acesteia, nulitatea derivă din nesocotirea dispozițiilor privind convocarea părților, efectuată cu încălcarea prevederilor art. 335 alin. (1), art. 153, art. 157 și ale art. 160 C. proc. civ., dar și din împrejurarea că instanța a apreciat nelegal asupra necesității convocării, întrucât aceasta este atribuția exclusivă a expertului; totodată, a susținut că aceeași sancțiune se impune și față de împrejurarea că experții nu au efectuat o lucrare comună, ci doi dintre aceștia și-au însușit opinia celui de-al treilea.

Nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât nu au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenta a invocat texte de lege care reglementează procedura de citare a părților la judecată, dar și dispoziții privind procedura de convocare a părților pentru efectuarea expertizei.

Cu privire la prima categorie de norme, argumentele prezentate sunt formale și nu se circumscriu ipotezelor reglementate de art. 153, art. 157 și art. 160 C. proc. civ., ci vizează cerințele legale ale procedurii convocării părților de către expert, care pot atrage sancțiunea nulității în cazul în care părțile nu au fost citate prin scrisoarea recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de efectuare a lucrării, conform dispozițiilor art. 335 alin. (1) C. proc. civ. Însă, criticile recurentei nu privesc vicii ale acestei proceduri, ci aspectul efectuării convocării doar de către unul dintre experți înainte de a fi numiți definitiv toți cei trei și de a se fi consultat asupra lămuririlor și documentelor ce trebuie cerute părților pentru efectuarea lucrării. Or, pretinsele deficiențe în modul de lucru al experților nu fac obiectul normelor de procedură invocate și nu sunt sancționate cu nulitatea, fiind fără relevanță lipsa numirii definitive a celui de-al treilea expert la momentul efectuării convocării de către un expert deja ales, ci este esențial, sub aspectul respectării normelor de procedură imperative, ca părțile să fi fost convocate potrivit prevederilor art. 335 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu s-a contestat.

Totodată, recurenta a apreciat că raportul de expertiză era nul din cauza depășirii atribuțiilor de către experți, prin examinarea materialului probator, încălcând astfel art. 330 C. proc. civ., care reglementează necesitatea probei cu expertiză și competența acestora, în calitate de persoane specializate, numai pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, iar nu în scopul evaluării probatoriului, dar și pentru că aceștia nu au respectat obiectivele stabilite de către instanță, exprimându-și opinia și asupra unor aspecte suplimentare.

Din analiza hotărârii pronunțate în rejudecarea apelului, rezultă că obiectivul stabilit de instanță pentru expertiza agricolă era determinarea cauzelor care au calamitat culturile pentru care se pretind despăgubiri, iar aceștia au evaluat, suplimentar, și despăgubirile. Însă, considerentele deciziei pronunțate în rejudecarea apelului relevă faptul că raportul de expertiză a fost valorificat numai în limitele obiectivelor încuviințate, iar nu și cu privire chestiunile asupra cărora experții și-au exprimat opinia fără a fi autorizați de instanță.

Potrivit dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., instanța de judecată examinează probele distinct, dar și în ansamblul lor, judecătorul stabilind faptele prin libera apreciere a acestora, potrivit convingerii sale, cu excepția celor a căror putere doveditoare este legal indicată, iar expertiza este o probă care are rolul de a lămuri anumite aspecte de fapt, astfel că instanța poate valorifica în tot sau în parte concluziile raportului de expertiză; de aceea, evaluarea de către experți a unor chestiuni străine obiectivelor stabilite de instanță nu poate conduce la nulitatea lucrării astfel întocmite, ci doar la neluarea lor în seamă.

Nici susținerile recurentei privind lipsa părerii motivate a fiecărui expert, cu pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 336 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite.

Autoarea căii de atac a susținut că nulitatea raportului de expertiză rezultă și din împrejurarea, consemnată în cuprinsul acestuia, că experții au studiat documentele individual, și-au formulat propriile opinii, după care, în cadrul unei întruniri, au armonizat concluziile, însă aspectul contestat nu se încadrează în ipoteza reglementată de norma de drept invocată; practic, recurenta consideră că formularea unei opinii proprii de către fiecare expert presupune că aceștia au avut păreri divergente, dar nu acesta este sensul mențiunii din raportul de expertiză; dacă experții ar fi avut opinii divergente, nu și-ar fi asumat aceleași concluzii ale raportului de expertiză, ci fiecare și-ar fi expus propria opinie.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând că au fost respectate normele de drept care reglementează procedura de convocare a părților de către experți și modul de efectuare a raportului de expertiză, reține că nu sunt fondate nici susținerile recurentei privind încălcarea principiului egalității de arme și a dreptului său la apărare și la un proces echitabil.

O altă critică subsumată primului motiv de recurs privește încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., privind admisibilitatea probei cu martori pentru a face dovada contrară aspectelor consemnate în procesele-verbale încheiate de părți, recurenta arătând că, deși fenomenul de băltire a fost constatat prin înscrisuri, instanța de apel a înlăturat această împrejurare de fapt pe baza declarațiilor unor martori.

Înalta Curte reține că potrivit art. 309 alin. (5) C. proc. civ., "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4)", iar potrivit alin. (4) pct. 4 al aceluiași articol, "(...) este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: (...) 4. părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună".

Din actele dosarului rezultă că proba cu martori a fost solicitată de părți în fața primei instanțe, pentru recurentă fiind încuviințată prin încheierea din 13.11.2017, teza probatorie fiind dovedirea fenomenului de băltire, iar pentru intimată, prin încheierea din 07.11.2016; așadar, recurenta a acceptat, fie și tacit, administrarea acestei probe, neinvocând inadmisibilitatea ei, iar în acest context, prin prisma textelor de lege evocate, nu mai poate fi pusă în discuție.

Pe de altă parte, din decizia civilă nr. 67/09.03.2022 rezultă că, pentru stabilirea cauzelor care au condus la distrugerea recoltei, instanța a apreciat probele în ansamblul lor, iar excluderea fenomenului de băltire nu a fost fundamentată pe declarațiile martorilor, ci pe concluziile raportului de expertiză.

Nici critica privind încălcarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât statuarea instanței de apel asupra cererii vizând cheltuielile de judecată este legală. Astfel, în primul ciclu procesual, instanțele devolutive au respins cererea reclamantei, iar recursul declarat de aceasta a fost admis, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel; în rejudecare, instanța de apel a admis calea de atac și a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis cererea, confirmând temeinicia pretențiilor reclamantei; stabilind astfel culpa procesuală a pârâtei, în mod legal a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate de titulara demersului judiciar în toate fazele procesuale anterioare.

De asemenea, vor fi înlăturate și susținerile recurentei privind acordarea eronată a acestor sume justificat de faptul că sentința primei instanțe nu cuprindea dispoziții privind cheltuielile de judecată și că S.C. A. S.R.L. a solicitat în apel, în primul ciclu procesual, acordarea și a cheltuielilor aferente etapei procesuale anterioare, iar instanța de apel nu a soluționat cererea și nici nu s-a formulat o cerere de completare, întrucât măsura de respingere a acțiunii, precum și a căii de atac, înglobează și cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, fără a fi necesar ca dispozitivul hotărârii să cuprindă o mențiune expresă în acest sens.

Eronată este și interpretarea dată de recurentă art. 453 C. proc. civ., întrucât în ipoteza casării cu trimitere, instanța nu statuează asupra cheltuielilor de judecată, nefiind stabilită definitiv partea care a pierdut procesul.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia civilă nr. 67/09.03.2022 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

Sub aspectul motivării necorespunzătoare, a criticat decizia, susținând că nu cuprinde analiza întregului probatoriu administrat, nici a susținerilor părților, iar examinarea aspectelor deduse judecății a fost formală, instanța de apel luând în considerare numai argumentele intimatei.

Înalta Curte amintește că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărei susțineri a părților, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerentele care au fundamentat-o și care permit părților să o înțeleagă.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției. Astfel, instanța a reținut situația de fapt prin prisma probelor administrate, determinând cauzele producerii prejudiciului și temeinicia despăgubirilor solicitate și a evidențiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situației de fapt reținute. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele instanței de apel și nici cu soluția la care a ajuns nu echivalează cu lipsa motivării, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către aceasta nu reflectă o nemotivare a hotărârii; esențial este că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat decizia, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reține niciun viciu al motivării hotărârii atacate.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că decizia cuprinde argumente contrare încheierii din 02.02.2022 sub aspectul depășirii atribuțiilor experților, dar și între considerente și dispozitiv, în sensul că instanța de apel, deși nu a anulat raportul de expertiză, a încercat atenuarea efectelor lui prin neluarea în seamă a unor concluzii.

Înalta Curte subliniază că motivele contradictorii la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează ipoteza unei contrarietăți între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a unei soluții contrare.

Examenul deciziei atacate permite instanței supreme observația că aceste critici sunt formale și că, sub pretextul invocării lor, recurenta urmărește să obțină reevaluarea argumentelor privind validitatea și valoarea probatorie a expertizei.

Recurenta a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., privind forța obligatorie a contractului și răspunderea contractuală și ale art. 1.296 C. civ., privind efectele reprezentării, întrucât nu a analizat clauzele contractului părților și a prezumat îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate de către intimată, dar și pentru că a ignorat procesele-verbale încheiate cu intimata, prin reprezentanții desemnați de fiecare societate, conform procedurii stabilite prin convenție, astfel că aceste înscrisuri aveau aceeași forță obligatorie ca și contractul.

Însă, instanța de apel a dat obligațiilor asumate de părți efectele prevăzute de actul juridic pe care l-au încheiat și, stabilind că nu există o cauză exoneratoare de răspundere a autoarei căii de atac pentru neîndeplinirea obligației de plată a despăgubirii, a statuat asupra temeiniciei pretențiilor reclamantei. Totodată, mai notează instanța supremă că aspectele invocate nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci vizează doar formal dispozițiile legale pretins încălcate, astfel că reprezintă argumente în susținerea temeiniciei apărărilor din apel și a valorii probatorii a dovezilor administrate privind stabilirea situației de fapt, elemente asupra cărora instanța de apel, în urma propriilor verificări, s-a pronunțat; de aceea, aceste chestiuni nu mai pot fi supuse analizei în această etapă procesuală întrucât examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, în baza art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost dovedite în cauză, în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 02.02.2022 și deciziilor civile nr. 51/02.03.2022 și nr. 67/09.03.2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 30.133 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2023.