ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 897/2023

Ședința publică din data de 25 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea arbitrală înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 2196,46 RON reprezentând diferența de plată rămasă neîncasată, sumă care reiese din contravaloarea reparației autoturismului cu nr. de înmatriculare x avariat în urma evenimentului rutier din data de 02.02.2022, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal/restant, rezultate din cadrul dosarului de daună nr. x, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 132/2017, Norma ASF 18/2017, Norma ASF 20/2017, art. 116 și art. 541 C. proc. civ. și art. 1470 din C. civ.

Prin hotărârea arbitrală nr. 78 din 16 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pe care a obligat-o să achite reclamantei suma de 2196,46 RON reprezentând diferență de sumă neachitată și a admis renunțarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2050 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

Prin cererea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a) și b) și art. 612 din C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 pronunțată de către Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul arbitral nr. x/2022, precum și suspendarea executării acestei hotărâri.

În drept, a invocat Norma ASF nr. 20/2017, Legea nr. 132/2017 privind asigurările și reasigurările din România, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 11/1991 și Directiva 2005/29/CE privind protecția consumatorilor.

Prin sentința nr. 93 din 4 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea de anulare a hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova în dosarul x/2022 și de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de B. S.A., în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă la 16 august 2022, sub același număr de dosar.

Prin decizia nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022 și a admis acțiunea în anulare formulată de B. S.A., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a anulat hotărârea arbitrală nr. 78/16.06.2022 pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022 și a trimis cauza spre judecată Judecătoriei Buftea.

Împotriva acestei decizii, la 16 noiembrie 2022, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 78/16.06.2022, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat în dosarul nr. x/2022; în subsidiar, a solicitat admiterea în parte a recursului, în sensul trimiterii cauzei Judecătoriei Sectorului 1 București, deoarece, pe parcursul derulării procesului, B. și-a schimbat sediul social în București.

În motivare, recurenta a susținut că hotărârea nr. 126/03.10.2022 este nelegală, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concret, recurenta a arătat că instanța de fond a dat eficiență dispozițiilor generale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017, cu trimitere la aplicarea art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

A mai arătat că instanța a constatat greșit incidența art. 613 alin. (3) lit. a) teza a II-a cu referire la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai învederat că instanța de fond a anulat hotărârea pronunțată de Tribunalul Arbitral și a înaintat cauza spre soluționare Judecătoriei Buftea, cu toate că trebuia să trimită cauza spre soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București, deoarece, pe parcursul derulării procesului, contestatoarea și-a schimbat sediul social, în București.

În continuare, evocând un considerent din decizia recurată, potrivit căruia a fost respinsă teza reclamantei conform căreia Norma nr. 8/2017 ar reprezenta o complinire a lipsei unei convenții arbitrale în formă scrisă, astfel cum este prevăzută de art. 548 C. proc. civ., recurenta susține că, în materia soluționării petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și de reasigurare, consumatorul poate solicita soluționarea litigiului prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenție arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanța arbitrală să soluționeze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate in temeiul contractului de asigurare (polița RCA).

A mai învederat că, în cauză, cadrul special este reglementat de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, acesta fiind o completare a dispoziției de la art. 7 alin. (3) din aceeași Normă, astfel încât, în opinia recurentei, Norma ASF nr. 18/2017 deține toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziții au prioritate față de legea generală.

În continuare, evocând dispozițiile art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea ASF, art. 6 alin. (6) și art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, recurenta a arătat că, în considerarea acestor dispoziții legale, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă materializarea în legislația românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 21.05.2013 privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei 2009/22/CE.

În acest context, recurenta a arătat că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E., statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existența unor prevederi sau practici din sistemul său juridic, iar în cazul în care destinatarii nu transpun în legislația națională obiectivele directivelor, C.J.U.E. dă dreptul cetățenilor UE de a beneficia în mod direct de dispozițiile acestora.

În continuare, recurenta a susținut că, din coroborarea celor două texte: art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 și art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași Normă, reiese că nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea alternativă de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale constând în formularea cererii arbitrale de către consumator, cum este în cauză.

Prin urmare, recurenta conchide în sensul că lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispozițiile Normei ASF nr. 18/2017, respectiv, de dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din această Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraților și a promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară.

În încheiere, recurenta a învederat că, prin Norma ASF nr. 18/2017 se completează dispozițiile din Legea nr. 132/2017 și dispozițiile din Norma ASF nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluționate, fiind acordat consumatorului (terțul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluționare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcție de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoană juridică).

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 542 alin. (1) C. proc. civ., art. 7 alin. (3), art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, art. 6 alin. (6), art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, art. 2 pct. 13, art. 5 pct. 5 din Legea nr. 132/2017, art. 4 pct. 16 din Legea nr. 236/2018, Norma ASF nr. 20/2017, art. 2199, art. 2223 C. civ., art. 107 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta susține, în esență, că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind soluționarea pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, cuprinse în Norma ASF nr. 18/2017, privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare.

Astfel, recurenta susține că, între părțile litigante, nu era necesară existența unei convenții arbitrale scrise, în accepțiunea recurentei fiind aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

În soluționarea acțiunii în anulare, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 616 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul instituționalizat constituie o formă de jurisdicție arbitrală care se înființează și funcționează permanent pe lângă o organizație sau o instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare în baza unui regulament propriu, aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale.

Așadar, instanța a reținut că, potrivit textului de lege menționat, instituția de arbitraj nu poate să accepte organizarea arbitrajului în absența acordului părților, acord care trebuie să existe și să fie materializat printr-o convenție arbitrală prin care părțile să stabilească că litigiile dintre acestea se vor soluționa pe calea arbitrajului instituționalizat, sens în care sunt dispozițiile art. 549 - 550 C. proc. civ.

În acest context, se reține că, în mod corect Curtea de Apel Craiova a soluționat acțiunea în anulare recunoscând ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absența unei convenții arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și următoarele C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare".

După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate."

Așadar, fără a se limita dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate, se pune, astfel, accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea.

Cât privește dispoziția prevăzută de art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, Înalta Curte reține că aceasta vizează participarea societăților și brokerilor și a coordonatorului colectivului de analiză și soluționare a petițiilor la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

Norma ASF nr. 18/2017 este lipsită de relevanță în cauză, întrucât se referă la procedura de soluționare a petițiilor adresate societăților de asigurare și reasigurare sau brokerilor, fără a constitui o normă derogatorie de la regimul arbitrajului reglementat de C. proc. civ.

Având în vedere că posibilitatea rezolvării unor dispute prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, Înalta Curte reține că, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF, nu se poate deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale.

Prin urmare, în absența unei convenții arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 și următoarele din C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova în mod legal a dat prevalență dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidența în cauză a acestui motiv de desființare a hotărârii arbitrale.

În ceea ce privește dispoziția din hotărârea recurată privind trimiterea cauzei spre judecată Judecătoriei Buftea, iar nu Judecătoriei Sectorului 1 București, în raport de sediul social al pârâtei B., critica recurentei nu poate constitui un motiv de casare, întrucât nu ridică o problemă de legalitate, respectiv de greșită aplicare a normelor de procedură privind competența teritorială. În realitate, eventuala eroare invocată de recurentă constă în neobservarea adresei corecte a sediului pârâtei, mențiune ce ar putea fi încadrată în noțiunea de eroare materială la care se referă art. 442 C. proc. civ.. În plus, în fața instanței sesizate prin decizia recurată, recurenta poate ridica problema competenței teritoriale, în condițiile art. 130-131 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 126/2022 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 aprilie 2023.