ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1413/2023

Ședința publică din data de 30 mai 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 132/2017, Normei ASF nr. 18/2017, Normei ASF nr. 20/2017, art. 541 C. proc. civ. și art. 1470 noul C. civ.

Prin sentința nr. 1 din 13 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 35/2022 din 24 martie 2022, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus suspendarea judecății cauzei și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în vederea soluționării conflictului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a pronunțat decizia nr. 906 din 13 aprilie 2022, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de apel Ploiești, secția a II-a civilă sub dosar nr. x/2021, iar prin sentința nr. 107 din 12 octombrie 2022, s-a respins cererea de suspendare ca fiind inadmisibilă.

Prin aceeași decizie, s-a admis cererea în anularea hotărârii arbitrale nr. 109/23.07.2021 pronunțate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova, s-a dispus anularea hotărârii arbitrale, cu consecința trimiterii cauzei la Judecătoria Craiova, competentă material și teritorial.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de arbitraj a reținut greșit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv Norma ASF nr. 18/2017, art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d), care, deși este un act normativ cu forță juridică inferioară C. proc. civ., produce efecte de la intrarea în vigoare, atât timp cât nu a fost declarată nelegală sau neconstituțională.

Recurenta-reclamantă a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator.

Prin urmare, s-a arătat că lipsa convenției arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretențiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de aceste dispoziții din Norma ASF nr. 18/2017, edictate în scopul apărării drepturilor asiguraților și a promovării stabilității activității de asigurare în România de către Consiliul ASF.

Recurenta susține că interpretarea dată textelor legale în sensul că și în situația în care litigiul izvorăște dintr-o asigurare de răspundere civilă auto - RCA ar fi necesară existența unei convenții arbitrale pentru a putea opta pentru soluționarea litigiului prin arbitraj ar duce la situația în care toate litigiile de acest gen ar fi de facto excluse de la arbitraj, fiind evident faptul ca nu este posibilă încheierea unei astfel de convenții anterior momentului producerii evenimentului rutier, persoana păgubită fiind terț față de contractul de asigurare de răspundere civilă auto.

În final, recurenta a arătat că argumentele privind incidența în cauza a art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt nelegale, având în vedere că Tribunalul Arbitral a fost învestit prin norme legale în vigoare, astfel că nu se impune existența unei convenții a părților.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac, s-a susținut, în esență, faptul că instanța care a pronunțat hotărârea recurată a reținut greșit aplicarea art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, derogatorii, respectiv art. 7 alin. (3) și alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017, potrivit cărora nu este necesar acordul celeilalte părți pentru a se urma calea de soluționare a litigiului prin arbitraj instituționalizat, singura condiție necesară pentru stabilirea competenței instanței arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către un consumator.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este conformă dispozițiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează și se desfășoară conform convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

Înalta Curte observă că, în cauză, curtea de apel a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor evocate, reținând că reclamanta A. S.R.L. nu a făcut dovada existenței unei convenții arbitrale încheiată fie sub forma unei clauze compromisorii, inserată în contractul principal, fie sub forma compromisului, context în care a apreciat ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absența unei convenții arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și următoarele C. proc. civ.. Mai mult decât atât, pârâta din acțiunea arbitrală a arătat că nu este de acord cu soluționarea cauzei la instanța arbitrală.

Totodată, în mod corect a reținut curtea de apel că reclamanta din acțiunea arbitrală nu este consumator în sensul O.G. nr. 38/2015 și O.G. nr. 21/1332, având în vedere că, potrivit acestor dispoziții, consumatorul este persoana fizică, iar reclamanta din litigiul pendinte este o persoană juridică. În plus, se constată că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Norma ASF nr. 18/2017 reglementează atribuțiile conducerii executive a societăților, brokerilor, coordonatorului colectivului de analiză și soluționare a petițiilor, astfel că, împrejurarea că în final, la lit. d) se face referirea la consumator nu înseamnă că prezentul litigiu ar trebui soluționat de instanța arbitrală sesizată de reclamantă, în lipsa unui acord în acest sens pe care pârâta să îl fi exprimat.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare. După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare. Se pune astfel accent pe faptul că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluționarea acțiunii în anulare, în mod corect s-a reținut incidența motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile.

Totodată, Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată s-a stabilit că instanța competentă să soluționeze litigiul având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport de asigurare este Judecătoria Craiova, în conformitate cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar raportat la faptul că terțul prejudiciat, respectiv reclamanta din acțiunea arbitrală, are posibilitatea să aleagă între instanțele prevăzute la art. 115 alin. (1) C. proc. civ. și instanța de la sediul său. În cauză, reclamanta s-a adresat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat Sediul Zonal Craiova, având în vedere că sediul acesteia se află în Craiova, prevalându-se astfel de dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., în sensul alegerii instanței de la sediul său.

Aceste considerente ale curții de apel, referitoare la aplicarea prevederilor art. 115 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la instanța în favoarea căreia a fost trimisă cauza spre competentă soluționare, nu au fost criticate de către recurenta-reclamantă prin recursul formulat.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 107 din 28 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 107 din 28 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 mai 2023.