ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1638/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrale. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 132/2017, Normei nr. 18/2017 a ASF, Normei nr. 20/2017 a ASF și art. 541 C. proc. civ. și art. 1470 noul C. civ.

Prin sentința nr. 17 din 7 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Cauza a fost înregistrată la rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Totodată, a fost respins și cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

În argumentarea memoriul de recurs, recurenta consideră că instanța a pronunțat o decizie cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului.

Astfel, recurenta a susținut că Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat este abilitat să judece litigiile civile, în care sunt implicate persoane juridice sau fizice, cu condiția ca acestea să fi încheiat, în prealabil, o convenție arbitrală scrisă, însă între societatea recurentă și societatea reclamanta A. S.R.L. nu exista o convenție arbitrală, în vederea soluționării pe cale amiabilă.

Totuși, instanța a apreciat faptul că, din interpretarea coroborată a art. 542 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 7 alin. (3) și (4) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, rezultă, pe de o parte, că litigiile din materia asigurărilor nu sunt excluse domeniului arbitrajului, iar pe de altă parte, că în aceste litigii consumatorul are posibilitatea de a solicita soluționarea pe calea arbitrajului, fără ca această posibilitate să fie condiționată de acordul societăților de asigurare sau de inserarea unei clauze contractuale prealabile în contractul de asigurare.

Conform recurentei, această interpretare este eronată, întrucât încalcă prevederile C. proc. civ. care reglementează instituția arbitrajului, condiția existenței unei convenții arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea litigiului.

O interpretare contrară a acestor dispoziții, prin adăugarea la lege, în sensul includerii litigiilor dintre terțul păgubit și asigurătorul RCA în categoria litigiilor ce pot fi soluționate pe calea arbitrajului, încalcă în mod flagrant principiului autonomiei de voință a acestuia din urmă.

Față de aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului, desființarea deciziei atacate, anularea hotărârii arbitrale nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat - Sediul Zonal Craiova și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce guvernează materia arbitrajului, întrucât între societatea recurentă și societatea reclamanta A. S.R.L. nu a existat o convenție arbitrală scrisă, aspect ce reglementează instituția arbitrajului, condiția existenței unei convenții arbitrale fiind esențială pentru sesizarea legală a instanței arbitrale și atragerea competenței acesteia în soluționarea litigiului.

În raport cu această argumentare, Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, și nu de drept substanțial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei sunt întemeiate întrucât instanța a încălcat dispozițiile din Cartea a IV-a, Titlurile I și II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează și se desfășoară conform convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia, înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a soluționat acțiunea în anulare făcând o aplicare greșită a prevederilor anterior menționate, prin aceea că a dat prevalență dispozițiilor art. 7 alin. (3) și art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare, constatând astfel, ca fiind legală învestirea Tribunalului arbitral, în absența unei convenții arbitrale astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 și următoarele C. proc. civ.

Cu privire la Norma ASF nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare". După detalierea modalității de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se prevede că "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare." Se stabilește astfel că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispozițiilor legale privitoare la acestea și că, prin aceasta, nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluționare alternativă a litigiilor, Înalta Curte constată că această cale rămâne deschisă părților doar în condițiile încheierii în scris a unei convenții arbitrale, printr-un act normativ cu forța juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziții de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicția alternativă, fiind de esența procedurii arbitrale.

Prin urmare, în soluționarea acțiunii în anulare fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperabile", soluția ce se impunea era aceea prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței nr. 50/2021 din 4 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, cu consecința casării hotărârii atacate și a hotărârii arbitrale nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat și trimiterii cauzei spre soluționare instanței de drept comun competente.

În privința instanței competente în soluționarea în primă instanță a cauzei, având ca obiect despăgubiri rezultate dintr-un raport juridic de asigurare RCA, era Judecătoria Buftea, secția Civilă, în raport cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 107 C. proc. civ., ce reglementează competența de drept comun din punct de vedere material și teritorial pentru judecata în primă instanță, în sensul că, în absența unei norme contrare, instanța competentă teritorial este cea de la sediul pârâtei, respectiv sediul pârâtei B. S.A., care este în Voluntari, județul Ilfov, iar în raport cu valoarea litigiului care este de 29.500,08 RON, instanța competentă din punct de vedere material este Judecătoria Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 50/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și hotărârea arbitrală nr. 110 din 23 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat.

Trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Buftea, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2022.