ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2152/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra cererii de recurs, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat la 04 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei să plătească suma de 11.845,45 RON, reprezentând diferența pentru reparația autoturismului cu numărul de înmatriculare x, marca x, având număr serie șasiu x, avariat în urma evenimentului rutier din data de 23.05.2019, pentru care s-a făcut cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de despăgubire nr. x, data avizării fiind 31.05.2019, iar cererea formulată la 02.07.2019, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 11.845,45 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 132/2017 și Norma ASF nr. 18/2017, art. 1470 C. civ.

Prin încheierea din 28.05.2020, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituționalizat invocate de pârâta B. S.A.

Prin hotărârea arbitrală nr. 23 din 04 august 2020, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat, s-a admis, în parte, acțiunea reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 11.845,45 RON - sumă care reprezintă diferența contravalorii facturii de reparație a autoturismului, neachitată.

A fost respins capătul de cerere accesoriu de obligare a pârâtei la plata sumei de 8.528,72 RON - sumă ce reprezintă penalitățile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de arbitrare, parțiale proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată, în cuantum de 2.906 RON reprezentând: 150 RON taxă înregistrare dosar, 756 RON taxă arbitrală și 2000 RON onorariu avocațial.

Împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare pârâta B. S.A., prin care a solicitat anularea sentinței arbitrale și a încheierii ședinței desfășurată on-line în data de 28.05.2020, prin care s-a constatat, în mod nelegal, competența tribunalului arbitral, și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre judecată instanței competente să o soluționeze, potrivit legii.

Prin aceeași acțiune, pârâta a solicitat și suspendarea executării atacate, până la soluționarea acțiunii în anulare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, sub dosar nr. x/2020, având ca părți pe reclamanta B. S.A. și pe pârâta A. S.R.L.

Prin sentința nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă s-a admis cererea în anulare formulată de reclamanta B. S.A., s-au anulat hotărârea arbitrală și încheierea din 28.05.2020 atacate, s-a admis excepția necompetenței tribunalului arbitral și s-a trimis cauza la Judecătoria Craiova, competentă material și teritorial.

Împotriva acestei sentințe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs pârâta A. S.R.L., apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în considerarea faptului că, raportat la circumstanțele concrete ale speței, dreptul european era prioritar fără a aduce atingere normelor de drept procesual în materia competenței.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după un scurt istoric al cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că sentința a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale inserate în art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

Susține că, sub acest aspect, trebuie analizată și cercetată problema aplicării prioritare a dreptului european în materia asigurărilor/reasigurărilor, transpuse în Norma ASF nr. 18/2017. De asemenea, susține că este o normă specială, ce nu intră în conflict cu normele de competență, în considerarea aplicării prioritare în scopul judecării cu celeritate a numeroaselor litigii în materia asigurărilor.

Consideră recurenta că interpretarea normelor europene trebuie să fie în favoarea consumatorilor - cum este și cazul în speță - și nu conservatoare, rigidă și obtuză, ceea ce conduce la o reformare/regândire a sistemului judiciar, respectiv la o interpretare modernă, adecvată contemporaneității, în concordanță și cu spiritul României ca țară membră a U.E.

Apreciază că Norma ASF nr. 18/2017 prin art. 7 alin. (4) lit. d) reprezintă o normă nouă, specială, de imediată aplicare în contextul spațiului european, care vine în sprijinul consumatorului în domeniul asigurărilor, în sensul de a beneficia de o judecată rapidă, mai puțin costisitoare.

În continuare, recurenta evocă pasajele nr. 2-4 și 23 din nota de fundamentare a Directivei nr. 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuția de asigurări (reformare).

Nu în ultimul rând, solicită să se aibă în vedere Directiva (EU) 2016/97 a Parlamentului European și a Consiliului European din 20 ianuarie 20,6 privind distribuția de asigurări (IDD), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 2.02.2016, care abrogă și reformează Directiva 2002/92/EC a Parlamentului European si a Consiliului European din 9.12.2002 privind intermedierea în asigurări.

În final, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii în anulare și păstrarea ca temeinică și legală a hotărârii arbitrale, pronunțată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituționalizat.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 01.03.2021 .

La 29.03.2021, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 05.04.2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza criticilor formulate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Criticile recurentei-pârâte în sensul aplicării greșite a dispozițiilor legale ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare sunt nefondate.

Potrivit alin. (3) al art. 7 din Norma ASF nr. 18/2017, "în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeași normă, "conducerea executivă a societăților și brokerilor și coordonatorul colectivului de analiză și soluționare a petițiilor se asigură de: d) asigurarea participării la procedurile de soluționare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator".

Instanța supremă reține că, art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare stabilește că soluționarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluționare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor de judecată abilitate. Prin urmare, dispozițiile indicate nu instituie o clauză compromisorie de drept.

Faptul că în cuprinsul acestui articol se menționează că în vederea soluționării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăți, brokeri și asigurați, contractanți, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanții acestora, la solicitarea uneia dintre părți, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluționare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul, înseamnă doar că arbitrajul este permis în situația persoanelor juridice. Totuși, aceasta nu semnifică și faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâtul din acțiunea arbitrală să fie de acord cu soluționarea litigiului de o instanță arbitrală.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că dispozițiile art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 nu sunt aplicabile litigiului de față, întrucât reclamantul este profesionist, iar dispozițiile invocate sunt aplicabile consumatorilor persoane fizice.

Nu poate fi primită nici susținerea că Norma nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, Legea nr. 132/2017, deoarece principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant) este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv; or, în cauză, Norma nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis Tribunalului arbitral să se considere competent să soluționeze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părți. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situația în care ar fi vorba despre un text legal care ar fi permis ca, într-o situație similară cu cea dedusă judecății în fața instanței arbitrale, aceasta să poată fi soluționată de arbitraj în lipsa unei clauze compromisorii. Cu alte cuvinte, să se fi prevăzut că se poate soluționa litigiul la instanța arbitrală, chiar dacă părțile nu au o clauză compromisorie și nu există nici un compromis.

Față de aceste considerente și în contextul în care curtea de apel a reținut împrejurarea că, între părți nu a fost încheiată o convenție arbitrală, aspect recunoscut și de recurentă, în mod judicios s-a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea instanței de judecată abilitate.

Instanța supremă reține că recurenta motivează obligativitatea soluționării litigiului în procedura arbitrală invocând Directiva nr. 2016/97/CEE privind distribuția de asigurări (reformare), însă acest text normativ european este inaplicabil raportului juridic născut între doi profesioniști, concluzie care se desprinde din dispozițiile art. 1 alin. (1) din Directivă, potrivit căruia dispozițiile directivei stabilesc norme privind accesul la activitățile de distribuție de asigurări și reasigurări în Uniune, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 1 din Directivă, potrivit cărora "distribuție de asigurări" înseamnă orice activitate care constă în consultanță cu privire la contracte de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfășurarea altor acțiuni pregătitoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în asistență pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri, inclusiv furnizarea de informații privind unul sau mai multe contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de consumatori pe un site web sau prin alte mijloace de comunicare și alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv comparații de preț și de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care consumatorul are posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea unui site web sau a altor mijloace de comunicare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.