ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 826/2023

Ședința publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 24 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantele A., B. S.R.L. și C., toate prin lichidator judiciar D.., au chemat în judecată pe pârâții E., F. și G., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 311.350 euro către reclamanta A. S.R.L., din care 262.750 euro reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și amenajărilor imobilului din București, str. x, și suma de 48.600 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor, încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L.; a sumei de 49.350 euro către reclamanta C. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu I. S.R.L., J. S.R.L. și K. S.R.L. și până la data finalizării acestora; a sumei de 109.600 euro către reclamanta B. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu L. S.R.L., M. S.R.L. și N. S.R.L. și O. S.R.L., P. S.R.L. și Q. S.R.L., până la data finalizării acestora; cu cheltuieli de judecată.

La 16 septembrie 2015 reclamanta A. S.R.L. și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat plata sumei de 43.200 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții E., F. și G. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar D..

Prin sentința civilă nr. 2663/2017 din 28 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și a respins acțiunea formulată de reclamantele B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și C. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. ca fiind introdusă de persoane lipsite de legitimare procesuală activă; a admis, în parte, acțiunea, astfel cum aceasta a fost precizată, și a obligat pârâții să plătească reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. suma totală de 999.358 RON, reprezentând contravaloare îmbunătățiri și amenajări efectuate de aceasta la imobilul situat în București și echivalentul în RON, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plății efective, al sumei de 14.400 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de aceasta, ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L. A obligat pârâții să plătească reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., toate prin lichidator judiciar D.. și pârâții F., G., în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai defunctei pârâte E. (decedată la 30 aprilie 2018) au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1234 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. și de pârâții F., G. și E., prin moștenitor G. împotriva sentinței civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014. A anulat în parte sentința apelată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. și C. S.R.L. A schimbat sentința, respingând acțiunea ca prescrisă, în tot, și a obligat reclamantele la plata în solidar către apelantul F. a sumei de 8.666 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1041 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o, în parte, doar în ceea ce privește apelul pârâților și a dispus trimiterea spre o nouă judecată. A menținut, în rest, dispozițiile deciziei atacate referitoare la admiterea apelului reclamantelor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a reținut, în esență, că instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere contractuală, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care chiriașul a solicitat obligarea locatorului la daune interese, constând în contravaloarea unor îmbunătățiri aduse imobilului închiriat și a fructelor civile pe care le-ar fi cules, prin contracte de sublocațiune, ca urmare a neîndeplinirii sau a executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce le incumbau pârâților-proprietari. Totodată, reclamantele B. S.R.L. și C. S.R.L. au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîncasarea chiriilor cuvenite, din subînchirierea imobilelor ce făceau obiectul contractului de locațiune intervenit între prima reclamantă și pârâți.

A mai reținut că pârâții au invocat au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin cererea de apel, susținând, în esență, că pretinsele îmbunătățiri aduse imobilelor închiriate au fost edificate în perioada 2005 - 2009 și că, prin urmare, de la data edificării acestora curge termenul de prescripție a acțiunii în reparare prejudiciu, aceasta fiind data când titularul dreptului a cunoscut nașterea lui. Față de faptul că instanța de apel a constatat că, fie de la data de 21 martie 2011 (data transmiterii unei notificări către pârâți de reclamanta A. S.R.L.), fie cel mai târziu la 5 septembrie 2011, reclamantele aveau cunoștință de elementele minime pe care se fundamentează dreptul acestora de a acționa în justiție, instanța supremă a constatat că soluția din apel s-a fundamentat pe motive de fapt și de drept ce nu au fost invocate prin cererea de apel și nici nu au fost supuse, de către instanță, din oficiu, dezbaterii contradictorii a părților, fiind astfel încălcate prevederile art. 14 alin. (5) și (6), art. 13 alin. (3) și art. 22 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.. A reținut că vătămarea cauzată reclamantelor prin nerespectarea cerințelor legale este evidentă, câtă vreme acestea nu au putut invoca, în apărare, cauza de întrerupere a cursului prescripției reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ., motiv pentru care a admis recursul declarat de reclamante și a casat, numai în parte, decizia nr. 1234 din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, urmând a dispune trimiterea, spre o nouă judecată, a apelului pârâților.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâții F. și G. împotriva sentinței civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă. A obligat reclamantele în solidar la plata către pârâți a sumei de 8.666 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantele A., B. S.R.L. și C., toate prin lichidator judiciar D.., au declarat recurs, solicitând instanței să admită calea de atac formulată și să caseze decizia atacată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarele căii de atac afirmă că instanța de apel a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune astfel cum a fost invocată de pârâți prin motivele de apel, dar că aceștia au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2005-2009, nu pentru perioada la care se referă cererea de chemare în judecată, începând cu 21 martie 2011, data la care pârâții au comunicat recurentelor decizia definitivă de expropriere.

Recurentele-reclamante arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ. și afirmă că în cauză sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripție. Apreciază că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 C. civ. deoarece pârâții nu au comunicat recurentelor existența dosarului de expropriere și nu au anunțat nici R. S.A. despre existența contractelor de închiriere. Afirmă că au existat autorizații de construire provizorii și susțin că instanța de apel nu a interpretat corect declarațiile de martor administrate în cauză.

Recurentele-reclamante au indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021 și s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2023, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că susținerile recurentelor relativ la determinarea greșită de către curtea de apel a perioadei pentru care pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la obiectul cererii de chemare în judecată pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 din același cod.

Potrivit textului de lege menționat mai sus, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care autoarele căii de atac invocă nerespectarea limitelor învestirii întrucât curtea de apel a analizat numai apelul pârâților potrivit indicațiilor din decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual, cu observarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat că se impune analizarea cu prioritate a excepției prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva dreptului reclamantelor de a angaja răspunderea civilă a pârâților pentru acoperirea prejudiciului pe care reclamantele l-au suferit ca urmare a imposibilității de a recupera contravaloarea îmbunătățirilor și amenajărilor aduse spațiilor comerciale sau de a ridica bunurile din interiorul acestora. Cu alte cuvinte, potențiala paguba pe care reclamantele susțin că au suferit-o ca urmare a exproprierii spațiilor comerciale și încetării contractelor de închiriere nu s-a născut ca urmare a efectuării îmbunătățirilor și amenajărilor, la momentul sau în perioada în care acestea au fost edificate, ci ca urmare a intervenirii exproprierii care a făcut imposibilă utilizarea respectivelor spații comerciale.

Faptul că instanța de apel a punctat distincția dintre perioada în care reclamantele au efectuat cheltuielile pentru amenajarea terenului și construcțiilor și momentul nașterii dreptului material la acțiune nu reprezintă o depășire a limitele învestirii, ci o manifestare a rolului activ al judecătorului, astfel cum este consfințit de lege.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ., deși în cauză ar fi fost incident art. 2537 din același cod, întrucât din modul de redactare a textelor rezultă că intenția legiuitorului a fost ca ele să fie aplicate coroborat. Art. 2537 menționează cazurile de întrerupere a cursului prescripției, printre care la alin. (2), "introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare." Articolele următoare de la art. 2538 la art. 2540 detaliază care sunt condițiile particulare în care operează întreruperea pentru fiecare caz.

Astfel, din interpretarea coroborată a art. 2537 alin. (2) și art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. rezultă că prescripția va fi întreruptă și în situația în care cererea de chemare în judecată fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ. în sensul că a stabilit care este succesiunea acțiunilor formulate de reclamante, momentele la care au fost depuse și data la care prima acțiune a fost anulată în mod definitiv, a constatat că a doua acțiune a fost formulată în termenul de 6 luni și a analizat temeinicia pretențiilor deduse judecății prin cea de-a doua cerere. Curtea de apel a verificat dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile, a constatat, între altele, că pârâții nu au săvârșit nicio faptă ilicită și a respins a doua acțiune ca prescrisă. Astfel a dat eficiență textului de lege, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripției întrucât nu a fost îndeplinită condiția ca noua cerere să fie admisă.

Nu vor fi analizate susținerile referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale și delictuale deoarece autoarele căii de atac nu formulează veritabile critici de nelegalitate, ci contestă modul în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului (înscrisuri și declarații de martori) și a stabilit situația de fapt. Momentul în care au fost notificate reclamantele cu privire la expropriere, succesiunea și obiectul contractelor de închiriere încheiate de reclamante, amenajările efectuate de acestea sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei instanței de recurs al cărei rol este să efectueze un control de legalitate și să examineze conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. prin lichidator judiciar D.., B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și C. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante A. prin lichidator judiciar D.., B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. și C. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2023.