ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1041/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantele S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, au chemat în judecată pe pârâții E., F. și G., solicitând instanței să dispună obligarea pârâților în solidar la plata:

- sumei de 311.350 euro către reclamanta S.C. A. S.R.L., din care 262.750 euro reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și amenajărilor imobilului din București, str. x, și suma de 48.600 Euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor, încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L, S.C. D. S.R.L.;

- sumei de 49.350 euro către reclamanta S.C. D. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. și S.C. K. S.R.L. și până la data finalizării acestora;

- sumei de 109.600 euro către reclamanta S.C. C. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L. și S.C. N. S.R.L. și S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L. și S.C. Q. S.R.L., până la data finalizării acestora.

De asemenea, s-a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ. și pe art. 969, 998 C. civ.

La data de 16 septembrie 2015 reclamanta A. S.R.L. și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat plata sumei de 43.200 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 2663/2017 din 28 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă:

-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, excepție invocată de pârâți, prin întâmpinare și a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL și S.C. D. S.R.L, prin lichidator judiciar B. IPURL ca fiind introdusă de persoane lipsite de legitimare procesuală activă.

- a admis, în parte, acțiunea, astfel cum aceasta a fost precizată și a obligat pârâții să plătească:

- reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL suma totală de 999.358 RON reprezentând contravaloare îmbunătățiri și amenajări efectuate de aceasta la imobilul situat în București, str. x, sector 5;

- reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL echivalentul în RON, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plății efective, al sumei de 14.400 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de aceasta, ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L.

A obligat pârâții să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL și pârâții F., G., în nume propriu, cât și în calitate de moștenitori ai defunctei, pârâta E. (decedată la 30 aprilie 2018) au declarat apel, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1234 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL și de pârâții F., G. și E., prin moștenitor G. împotriva sentinței civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2014. A anulat în parte sentința apelată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. S.R.L. și D. S.R.L. Evocând fondul, a schimbat sentința, respingând acțiunea ca prescrisă, în tot și a obligat apelantele reclamante la plata în solidar către apelantul F. a sumei de 8666 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, recurentele invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia instanței de apel care, prin hotărârea pronunțată, a apreciat ca fiind incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958, în privința regulilor de calcul a termenului de prescripție extinctivă, a motivelor de întrerupere și suspendare, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, se arată că, deși motivele invocate prin cererea de apel de către pârâți erau sumare și vizau exclusiv momentul realizării îmbunătățirilor la imobilul din str. x, respectiv perioada 2005-2009, data de la care considerau că trebuie să înceapă calculul curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a făcut o analiză extinsă, care excedea argumentelor apelanților-pârâți, raportată la data la care autoarele recursului au cunoscut faptele ilicite și momentul în care trebuia promovată acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Astfel, recurentele susțin că, față de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., aceste chestiuni de fapt, privind curgerea termenului de prescripție, nu au fost puse în discuția părților, nefiind administrate probe pe excepția prescripției, singurul aspect invocat de pârâți fiind acela că prezenta acțiune este prescrisă raportat la momentul 2005-2009, reprezentând perioada realizării construcțiilor și a îmbunătățirilor.

Se arată, așadar, că, în aceste condiții, reclamantele-apelante au fost practic lipsite de posibilitatea de formula apărări și de a administra înscrisuri asupra unei chestiuni ce nu a fost pusă în discuția părților, data de la care a început să curgă termenul de prescripție la care s-a raportat instanța fiind 30.03.2011 sau 05.09.2011, și nu perioada 2005-2009, astfel cum fusese invocat de către apelanți, ca perioadă de realizare a îmbunătățirilor.

Cu referire la întreruperea termenului de prescripție, recurentele afirmă că acestea au introdus la 23 ianuarie 2014 o cerere de chemare în judecată având același obiect, respectiv aceleași pretenții ca și în prezenta cerere, în contradictoriu cu aceiași pârâți, cerere ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, dar care a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea nr. 445/16.05.2014, cu toate că, în acea cauză, au formulat cerere de ajutor public judiciar la data de 18 februarie 2014, pe care instanța a admis-o în parte, eșalonând taxele de timbru, ulterior fiind deschisă și procedura insolvenței în privința tuturor reclamantelor.

Se arată că, împotriva acestei măsuri de anulare a cererii, autoarele prezentului demers judiciar au formulat cerere de reexaminare, invocând faptul că, în calitate de reclamante-în insolvență, beneficiau de prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, fiind scutite, astfel, de plata taxei judiciare de timbru. Cererea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, fiind respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 09.09.2014.

Ulterior, la 24 septembrie 2014, a fost reintrodusă cererea de chemare în judecată având pretenții identice și același conținut ca și cea depusa la data de 23 ianuarie 2014, cu diferența că, de această dată, reclamantele erau în insolvență, fiind reprezentate de către lichidatorul judiciar R., astfel încât, ab initio au fost scutite de plata taxei judiciare de timbru.

Recurentele subliniază, astfel, că, în interiorul termenului de 6 luni de la data când hotărârea de anulare a rămas definitivă, au introdus o nouă cerere de chemare în judecată care a și fost admisă de către instanța de fond.

Revenind la decizia atacată cu recurs, recurentele evocă ceea ce a reținut instanța de apel, și anume că, în cauză, se aplică exclusiv Decretul nr. 167/1958, întrucât potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, așadar Decretului nr. 167/1958.

Față de ceea ce a reținut instanța de apel, recurentele susțin că această teorie este corectă, cu o excepție, amintind, în acest sens, dispozițiile art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ., care sunt aplicabile și prescripțiilor începute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., cum este cea în cauză, menționând, totodată că, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică și în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Recurentele susțin, astfel, că acest caz de întrerupere se aplică și pentru prescripțiile începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, fiind o excepție de la art. 6 alin. (4) din noul C. civ. și art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Se mai arată că, în perioada tranzitorie, prescripția a început să curgă sub imperiul vechii legi, la care se aplică noul caz de întrerupere potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.

Având în vedere că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată direct în calea de atac a apelului, față de faptul că cea de-a doua acțiune ce face obiectul prezentului dosar fusese admisă pe fondul cauzei, autoarele recursului consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ. în ceea ce privește efectul întreruptiv al prescripției.

Concluzionând, acestea solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, recurentele au precizat că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și pe art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ.

În urma solicitării Înaltei Curți, recurentele au precizat că sunt de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru, în situația în care acesta va fi admis în principiu .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât F. (în nume propriu și în calitate de moștenitor al pârâtei E.) în data de 4 martie 2020 și intimatei-pârâte G. (în nume propriu și în calitate de moștenitor al pârâtei E.) în data de 3 martie 2020.

La 10 martie 2020, intimații-pârâți F. și G. au depus, în termen legal, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere contractuală, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care chiriașul a solicitat obligarea locatorului la daune interese, constând în contravaloarea unor îmbunătățiri aduse imobilului închiriat și a fructelor civile pe care le-ar fi cules, prin contracte de sublocațiune, ca urmare a neîndeplinirii sau a executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce le incumbau pârâților-proprietari. Totodată, reclamantele C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîncasarea chiriilor cuvenite, din subînchirierea imobilelor ce făceau obiectul contractului de locațiune intervenit între prima reclamantă și pârâți.

În etapa judecării fondului, pârâții nu au invocat, în apărare, prescripția dreptului material la acțiune și, prin urmare, prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestui mod de stingere a obligațiilor, ca sancțiune a creditorului nediligent care nu și-a valorificat dreptul subiectiv în termenul stabilit de lege.

Abia prin cererea de apel pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând, în esență, că pretinsele îmbunătățiri aduse imobilelor închiriate au fost edificate în perioada 2005 - 2009 și că, prin urmare, de la data edificării acestora curge termenul de prescripție a acțiunii în reparare prejudiciu, aceasta fiind data când titularul dreptului a cunoscut nașterea lui.

Instanța de prim control judiciar, însă, admițând apelul pârâților, a reținut că faptele ilicite imputate pârâților (neinformarea în timp util despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilelor în litigiu și evacuarea sublocatarilor, cu consecința imposibilității dezafectării construcțiilor și a încasării în continuare a chiriilor cuvenite potrivit contractelor de sublocațiune), prejudiciul pretins cauzat prin aceste fapte și persoanele răspunzătoare de pagubă, au fost cunoscute de titularele dreptului la acțiune de la altă dată. Concret, a reținut că nu elementele menționate prin apelul pârâților (data edificării sau îmbunătățirii construcțiilor) marchează începutul curgerii termenului de prescripție extinctivă, ci momentul subiectiv când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, a constatat că, fie de la data de 21 martie 2011 (data transmiterii unei notificări către pârâți de reclamanta A. SRL), fie cel mai târziu la 5 septembrie 2011, reclamantele aveau cunoștință de elementele minime pe care se fundamentează dreptul acestora de a acționa în justiție.

Instanța de recurs nu neagă principiul rolului activ al judecătorului, respectiv dreptul acestuia de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ.), de a solicita pârâților explicații cu privire la situația de fapt și la motivarea în drept expusă prin cererea de apel (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.). De asemenea, nu pune în discuție dacă instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 3 și art. 7 coroborate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, în raport de norma tranzitorie prevăzută de art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Ceea ce reține instanța este doar temeinicia susținerilor formulate prin cererea de recurs, potrivit cărora instanța de apel și-a fundamentat soluția de admitere a căii de atac declarate de pârâți și de constatare a stingerii dreptului material la acțiune al reclamantelor, prin prescripție, pe motive de fapt și de drept ce nu au fost invocate prin cererea de apel și nici nu au fost supuse, de către instanță, din oficiu, dezbaterii contradictorii a părților.

Or, potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța era obligată să supună discuției părților toate împrejurările de fapt și de drept relevante și își putea întemeia hotărârea doar pe motive de fapt și de drept ce au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Altfel spus, reclamantele nu au avut posibilitatea de a combate excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum a fost reținută prin decizia atacată.

Dată fiind legătura indisolubilă între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, constată că instanța de prim control judiciar a încălcat, deopotrivă, art. 14 alin. (5) și (6), art. 13 alin. (3) și art. 22 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.

Vătămarea cauzată reclamantelor prin nerespectarea cerințelor legale este evidentă, câtă vreme acestea nu au putut invoca, în apărare, cauza de întrerupere a cursului prescripției reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ.. De altfel, instanța de recurs nu se va pronunța asupra acestor critici, sau asupra incidenței sau nu a acestui caz de întrerupere asupra prescripțiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, în condițiile art. 204 din Legea nr. 71/2011, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Este de prisos a analiza aceste aspecte, ce urmează a fi avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare, câtă vreme s-a constatat incidența unei cauze de nulitate a hotărârii atacate.

Mai exact, constată întemeiate criticile formulate de reclamante, referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, potrivit art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante și va casa, numai în parte, decizia nr. 1234 din 9 iulie 2019 a Curții de Apel București, urmând a dispune trimiterea, spre o nouă judecată, a apelului pârâților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. și D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1234 din 09 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată, doar în ce privește apelul pârâților și dispune trimiterea spre o nouă judecată a acestei căi de atac.

Menține, în rest, dispozițiile deciziei atacate referitoare la admiterea apelului reclamantelor.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 20 aprilie 2021.