ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410/2023

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 februarie 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art. 6.1 teza I și art. 6.1.3, teza finală din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/20.03.2008 și, drept consecință, constatarea nulității absolute a acestora; - stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb valutar CHF - RON și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, dobânda creditului fiind ROBOR +3.5%, conform art. 4.3 din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute în ceea ce privește comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 pct. b) din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute în ceea ce privește comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 pct. c) din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute cu privire la sintagma "fără însă a fi obligat în nici un fel", conținută de art. 4.3, teza I din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute în ceea ce privește clauza prevazută de art. 5.2. din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute în ceea ce privește sintagma "în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului față de creditor", prevăzute de art. 8.14 din contract; - constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute în ceea ce privește sintagma "cu excepția celor privind valoarea ratelor de credit și rata dobânzii curente, care se vor opera de către creditor, în condițiile prezentului contract", prevăzute de art. 8.6 din contract; - obligarea pârâtei, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive, plus dobânda legală, de la data fiecărei plăți, până la momentul restituirii efective. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000. Prin încheierea din data de 17 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca urmare a cererii modificatoare formulate de către reclamanți, s-a dispus citarea în calitate de pârâte a societăților D. S.A. și E.., cu mențiunea de a depune întâmpinare. Prin încheierea din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes. A fost admisă excepția autorității lucrului judecat, în raport cu dosarul nr. x/2014, cu privire la reclamantul A., în ceea ce privește petitele 1 și

Au fost reținute dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dosarele nr. x/2014 și y/2015, la solutionarea cauzei pe fond. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor cu privire la comisionul de administrare și comisionul de acordare raportat la momentul cesiunii de creanță. Prin sentința civilă nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. S.A. și E., reprezentată prin D. S.A. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) și c) și art. 5.2. S-a dispus restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data perceperii până la restituirea efectivă. A fost obligată pârâta și la plata sumei de 2.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 2. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele D. S.A. și E.. De asemenea, a declarat apel și pârâta C. S.A. împotriva încheierii de ședință din 12 noiembrie 2018 și a sentinței civile nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. Prin decizia civilă nr. 1914A din 18 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția netimbrării, fiind anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtele D. S.A. și E.. Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A. De asemenea, au declarat recurs pârâtele D. S.A. și E.. Prin decizia nr. 1004 din data de 14 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. A fost admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și E.. A fost casată decizia civilă nr. 1914A din 18 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, dispunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2031A din 13 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de pârâtele D. S.A. și E.. împotriva sentinței civile nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei cuprinse la art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 20 martie 2008, precum și obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei achitate cu titlu de comision de acordare și a dobânzii legale aferente acestuia. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată. Au fost obligate pârâtele D. S.A. și E.., în solidar, la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 618,5 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele D. S.A. și E.., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii în tot a apelului formulat de către acestea și respingerii cererii de chemare în judecată și în ceea ce privește constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare. În esență, recurentele-pârâte au susținut că, în cauză, clauza stipulată la punctul 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, nu are caracter abuziv în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Au procedat la analiza fiecăreia dintre condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, invocând o serie de aspecte teoretice și dispoziții legale. Potrivit recurentelor, clauza privind comisionul de administrare este redactată în mod clar și ușor de înțeles, neputându-se reține că reclamanții nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul de administrare, în condițiile în care semnificația acestuia rezultă chiar din denumirea comisionului și nepunându-se problema unor termeni care nasc dubii cu privire la înțelesul acestora sau care presupun, pentru înțelegerea lor, cunoștințe de specialitate. Recurentele-pârâte au concluzionat că, în lipsa existenței cumulative a condițiilor prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu se poate constata caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de administrare, așa cum în mod nelegal a reținut instanța de apel. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 6 septembrie 2022 intimații-reclamanți A. și B. au invocat excepția nulității recursului, susținând că motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind reluate motivele de apel în calea de atac a recursului. De asemenea, au invocat excepția autorității de lucru judecat față de decizia nr. 1004 din 14 aprilie 2021 pronunțată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la data de 20 octombrie 2022 pârâtele au solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor invocate de reclamanți. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 15 noiembrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin rezoluția din 9 ianuarie 2023 s-a stabilit termen, în complet de filtru, pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 28 februarie 2023. 4. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de pârâtele D. S.A. și E.., invocată de către intimații-reclamanți, urmând a anula recursul, pentru considerentele următoare: Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în conformitate cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat numai în condițiile prevăzute de lege. Una dintre condițiile esențiale stabilite de legiuitor este aceea că recursul poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Titularul recursului este ținut astfel să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația de a motiva recursul presupune nu numai exprimarea eventualului dezacord în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea în concret a acestora, raportat la măsurile procedurale dispuse de instanța de apel și/sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul deciziei atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanța de recurs în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului. Dimpotrivă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Așa fiind, în ceea ce privește recursul formulat de pârâtele D. S.A. și E.., se constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât argumentele formulate în dezvoltarea acestuia nu reprezintă critici de nelegalitate în raport cu decizia atacată. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În susținerea acestui motiv de casare, recurentele invocă lipsa caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, susținând că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu care se poate constata caracter abuziv al unei clauze contractuale. Potrivit recurentelor, clauza privind comisionul de administrare este clară și ușor de înțeles iar semnificația acestuia rezultă chiar din denumire, contractul neprezentând termeni care presupun, pentru înțelegere, cunoștințe de specialitate. Raportat la susținerile recurentelor, se reține că memoriul de recurs nu conține nicio critică de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind omisă indicarea erorilor în interpretarea sau aplicarea normelor de drept cu ocazia rejudecării cauzei în calea ordinară de atac. Mai mult, Înalta Curte constată și că întreaga expunere a recurentelor referitoare la condițiile legale necesar a fi îndeplinite pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale a fost supusă analizei instanței de apel, recursul formulat în cauză fiind o reproducere exactă a cererii de apel. Or, prin reiterarea întocmai a argumentelor expuse în cadrul apelului, al cărui obiect îl reprezintă sentința de primă instanță, nu se respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Nu mai puțin, verificând decizia recurată, se reține că, instanța de apel a examinat susținerile pârâtelor referitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzei art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, pe care însă le-a înlăturat, față de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportat la circumstanțele cauzei și probele administrate. Instanța de apel a mai reținut și că pârâtele D. S.A. și E. nu au inserat în cererea lor de apel nicio critică cu privire la considerentele pentru care tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, acestea limitându-se în a susține redactarea clauzei într-un limbaj clar și inteligibil, a enumera activitățile pe care le presupune administrarea portofoliilor de credite și în a afirma existența unei contraprestații pentru comisionul încasat. Astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, pârâtele nu au criticat prin cererea de apel argumentele primei instanțe în sprijinul sentinței pronunțate, după cum nici prin cererea de recurs acestea nu au criticat în mod efectiv considerentele deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În realitate, pârâtele doar au afirmat lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fără însă a critica în concret sau a se raporta cel puțin la raționamentul care a stat la baza soluției pronunțate de instanța devolutivă. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentele tind să obțină o nouă verificare a susținerilor formulate în etapele procesuale anterioare, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac. Având în vedere cuprinsul memoriului de recurs, rezultă cu evidență și readucerea în discuție a chestiunilor de fond, care țin de temeinicia deciziei pronunțate în apel, ca expresie a nemulțumirii pârâtelor în raport cu această din urmă hotărâre. Chestiunile vizând temeinicia soluției date în ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de administrare depășesc însă sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Pentru a fi declanșat controlul de legalitate, pârâtele erau obligate să explice în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac a recursului. Or, motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., impunându-se sancțiunea prevăzută la art. 489 alin. (2) din același cod. Prin urmare, este întemeiată excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare. Reținându-se și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtele D. S.A. și E. împotriva deciziei civile nr. 2031A din 13 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Referitor la cererea intimaților-reclamanți A. și B. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimații-reclamanți nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte va respinge astfel cererea intimaților-reclamanți privind obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.