ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1600/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanței să dispună:

- art. 2.1 din contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 - Condiții Speciale de creditare respectiv art. 2.1 din contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 - Condiții Speciale de creditare

- Art. 2.3 din contractul de credit nr. x din 30 mai 2008 - Condiții Speciale de creditare în ceea ce privește comisionul de acordare, respectiv contractul de credit nr. x din 1 iulie 2008 - Condiții Speciale de creditare în ceea ce privește comisionul de acordare

"Pe întreaga perioada a creditului, cuantumul ratei lunare datorat Băncii poate suferi modificări, în sensul majorării, ca urmare a materializării riscului valutar (valabil pentru creditele in valuta, reprezentând devalorizarea monedei naționale în raport cu valută respectivă) și/sau a riscului de rată a dobânzii (valabil indiferent de valuta, pentru creditele cu dobânda variabilă, reprezentând eventualitatea majorării indicilor de referința Robor".

Prin sentința civilă nr. 592 din 20 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2439 din 20 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca neîntemeiată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă au formulat apel reclamanții solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive, corelativ cu obligarea intimatei la cheltuielile de judecată ocazionate.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 565 din 28 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C., împotriva sentinței civile nr. 2439 din 20 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. și F. S.A., prin reprezentant G. S.A., ca nefondat; a luat act că intimata F. S.A. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

E. Considerentele instanței de apel.

Legea nr. 193/2000 care transpune dispozițiile Directive 93/13/CEE prevede criteriile ce urmează a fi avute în vedere pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, respectiv:

- natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului;

- toți factorii care au determinat încheierea contractului;

- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Nu este suficient să se constate caracterul nenegociat al clauzelor contractuale pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze.

Prevederile de la art. 2.1 din cele două contracte de credit care reglementează dobânda sunt exprimate în mod clar și inteligibil, apelanții-reclamanți cunoscând de la început întinderea obligațiilor lor, modul în care se formează dobânda după primul an de creditare, precum și faptul că aceasta este majorată cu 0,5 puncte procentuale pe toată perioada de creditare. În ceea ce privește dobânda variabilă, formula de calcul este prevăzută în mod expres, variația dobânzii făcându-se după un indice public, verificabil.

Faptul că Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor a dispus prin decizia nr. 74 din 25 septembrie 2015 încetarea practicilor comerciale incorecte practicate de bancă respectiv reducerea marjei din componența dobânzii de la 4.40 la 3.9 pentru contractul de credit x și de la 5.40 la 4.9 pentru contractul x 24515 nu prezintă nicio relevanță în cauza de față având în vedere că instanța a fost învestită cu o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. Prin urmare instanța trebuie să analizeze dacă clauzele indicate au caracter abuziv sau nu și în modul în care banca a înțeles să le aplice și să le respecte.

Curtea a apreciat că în ceea ce privește comisionul de acordare, clauzele contractuale nu sunt abuzive întrucât nu sunt îndeplinite condițiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și existența relei-credințe a băncii.

Prin această clauză nu a fost impusă în sarcina apelanților - reclamanți o obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională din moment ce în art. 15 din Legea nr. 190/1999 se prevede că se pot pune în sarcina împrumutatului cheltuielile aferente întocmirii dosarului de credit și constituirii ipotecii/garanțiilor aferente.

Valoarea comisionului de acordare a fost stipulată foarte clar, iar motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa.

Obligația de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informațiilor referitoare la caracteristicile serviciilor/produselor furnizate.

Este adevărat că în cuprinsul contractelor de credit nu au fost identificate în mod expres serviciile pe care le prestează banca în vederea acordării creditului.

Însă, apelanții-reclamanți au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea comisionului de acordare.

În concluzie, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv și nulității clauzei referitoare la comisionul de acordare prevăzută la art. 2.3 din contractele de credit.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluția primei instanțe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, Curtea a apreciat că sunt nefondate, în cauză își găsește aplicarea principiul nominalismului monetar.

Norma care instituie principiul nominalismul monetar este o normă supletivă, care este acoperită de excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât și cele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauză, prevederea contractuală contestată nu reprezintă decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelanților - reclamanți să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-au fost puse la dispoziție creditele.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost acordat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă deci o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, nici un act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea în moneda străină.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții A., B. și C. solicitând casarea deciziei recurate și invocând următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de apel a ignorat o decizie emisă de o altă autoritate - ANPC, decizie prin care această autoritate a statului a sancționat Banca pentru existența unei clauze abuzive în contractele de credit referitoare la majorarea cu 0,5 puncte procentuale a ratei dobânzii și a dispus obligarea Băncii la eliminarea respectivei clauze.

Instanța de apel a apreciat că este nefondată critica privind faptul că în mod neîntemeiat s-a respins acțiunea, deși prima instanță a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 deoarece instanța nu a analizat criticile referitoare la întrunirea în cauză a condițiilor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și cerința bunei-credințe.

Prin clauzele privind acordarea împrumutului în moneda CHF și obligația subsecventă de restituire a ratelor în această monedă străină, clauzele contractuale abuzive produc un dezechilibru semnificativ între drepturile băncii și obligația consumatorilor. Nerespectarea cerinței bunei-credințe este dovedită prin lipsa informării consumatorilor recurenți în mod corespunzător, în conformitate cu Directiva 2008/48/CE care prevede că banca este obligată să furnizeze informații precontractuale unui client care intenționează să contracteze un credit, înainte ca acesta să semneze contractul, astfel încât clientul să poată lua o decizie în cunoștință de cauză.

Decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește judecata cu privire la comisionul de acordare credit.

Instanța nu își poate fundamenta decizia pe simpla susținere a Băncii, conform căreia comisionul de acordare este determinat de anumite cheltuieli efectuate de bancă, având în vedere că nu sunt menționate în cuprinsul contractului criterii certe de justificare, că pârâta nu explică în nici un mod scopul solicitării acestui comision, iar cheltuielile privind aceste verificări nu pot totaliza o sumă care nu a fost stabilită în concret, ci ca procent din creditul acordat.

Decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și acordarea creditului în moneda CHF.

Soluția instanței de apel este nelegală pentru că se oprește cu analiza la acest punct, al constatării incidenței principiului nominalismului monetar, conform căruia suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, fără să analizeze de ce nu a fost întrunit acordul de voință al părților în sens contrar referitor la moneda de acordare și de restituire împrumut, acord de derogare de la prevederile art. 1578 C. civ. care cuprind o dispoziție legală supletivă, deci neimperativă, ci negociabilă.

Operatorul economic a îndrumat recurenții-reclamanți să acceseze creditul în moneda CHF cu explicația că, pentru acest tip de credit, aceștia se încadrau în indicii stabiliți tot de către Bancă pentru accesarea sumei necesare plății prețului apartamentului, respectiv pentru o sumă mai mare.

Produsul "credit în CHF" a fost prezentat într-o manieră atrăgătoare, cert înșelătoare, cosmetizată, în așa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs de creditare în detrimentul creditelor în RON sau în euro.

Numai consumatorii sunt obligați să suporte riscul valutar, ceea ce este de natură să determine dezechilibrul contractual. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului față de francul elvețian a fost extrem de ridicată, de peste 100%.

Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

G. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat cu privire la criticile referitoare la comisionul de acordare, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Directivei nr. 93/13/CEE.

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reține că aceasta nu a fost negociată de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

În cauză, comisionul de acordare nu a fost definit, fiind menționat doar cuantumul acestuia, ca fiind un procent din valoarea totală a creditului. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Curtea de Apel a apreciat în mod greșit faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și existența relei credințe din partea băncii. Astfel, instanța de apel nu a ținut seama de jurisprudență CJUE în ceea ce privește comisionul de acordare, potrivit căreia în ceea ce privește existența unui eventual dezechilibru semnificativ, Curtea a apreciat că acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Instanța de apel nu a efectuat astfel de verificări și nu a arătat care sunt serviciile furnizate de bancă, reținând că demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului sunt: informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, semnarea contractului de credit, acordarea efectivă a creditului.

Aceste servicii, respectiv informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit sunt specifice activității bancare și se efectuează și în situația în care solicitarea de credit este respinsă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește soluția pronunțată de Curtea de Apel referitor la comisionul de acordare, aceasta este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se impune așadar casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat - sunt nefondate și nu pot fi primite.

Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar.

În cauză nu a fost încălcat principiul autorității de lucru judecat.

Astfel, prin decizia nr. 74 din 25 septembrie 2015, Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor a dispus încetarea practicilor comerciale incorecte practicate de bancă, respectiv reducerea marjei din componența dobânzii de la 4.40 la 3.9 pentru contractul de credit x 23179 și de la 5.40 la 4.9 pentru contractul x 24515.

Prin această decizie nu s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 21 din cele două contracte de credit care reglementează dobânda, precum și faptul că aceasta este majorată cu 0,5 puncte procentuale pe toată perioada de creditare.

Autoritatea Națională Pentru Protecția Consumatorilor a sancționat banca pentru modul în care banca a înțeles să aplice și să respecte clauzele contractuale.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefiind încălcat principiul autorității de lucru judecat.

Criticile aduse hotărârii recurate în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și acordarea creditului în moneda CHF sunt nefondate.

Recurenții-reclamanți au accesat un împrumut în franci elvețieni și aveau obligația de restituire a ratelor în valuta contractuală.

Contractul de credit este o specie a contractului de împrumut de consumație, astfel că se aplică principiul nominalismului monetar, principiu care are o reglementare legală, respectiv art. 1578 din C. civ. de la 1848. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda națională, iar cauzele sunt multiple și greu predictibile.

Simplul fapt că pârâta-intimată este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către acesta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Nu pot fi considerate abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 acele clauze care permit modificarea prețului unui serviciu în funcție de fluctuațiile unei rate de schimb, pe piața financiară, pe care furnizorul nu le poate controla.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-81/19 potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contracte în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reținut în considerentele acestei hotărâri faptul că, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legală de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Față de aceste considerente, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, hotărârea va fi casată și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Înalta Curte a prezentat în considerentele anterior expuse care sunt limitele rejudecării cauzei, respectiv analiza apelului reclamanților consumatori cu privire la clauza stipulată la art. 2.3 din cele două contracte de credit, referitoare la comisionul de acordare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 565/2019 din 28 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 septembrie 2020.