Decizia nr. 408/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C.., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună constatarea caracterului abuziv al prevederilor pct. 5 cu privire la comisionul de administrare, pct. 6 cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii, pct. 7 cu privire la dobânda penalizatoare, regăsite în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, constatarea caracterului abuziv al prevederilor pct. 5 cu privire la dobânda penalizatoare, regăsite în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, stabilizarea cursului valutar la 1.8894 RON/franc elvețian și obligarea la restituirea diferențelor încasate în raport cu acesta, plata dobânzilor legale și actualizarea sumelor a căror restituire se solicită cu rata inflației, în temeiul O.U.G. nr. 13/2011, precum și plata unei despăgubiri de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, având în vedere inserarea cu rea-credință a clauzelor contractuale abuzive. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., raportat la Legea nr. 193/2000, C. civ., O.U.G. nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992. Prin sentința civilă nr. 4860 din 18 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată. Au fost constatate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/16.07.2007, în ceea ce privește modificarea unilaterală a dobânzii curente "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de Bancă". Totodată, au fost respinse celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâta D. S.A. (urmare a preluării B. S.A., ca urmare a fuziunii prin absorbție) și reclamanta A.. Prin decizia civilă nr. 1753 din 29 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanta A. și pârâtele D. S.A. și E. S.A. Prin decizia civilă nr. 1732 din 16 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată în parte decizia recurată și a fost trimisă cauza instanței de apel în vederea rejudecarării apelului reclamantei, numai în ceea ce privește comisionul de administrare, fiind menținute restul dispozițiilor din cuprinsul hotărârii atacate. De asemenea, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de pârâte. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1097 din 28 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4860 din 18 decembrie 2017. A fost schimbată în parte sentința apelată, fiind constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. b) din contract. Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate în baza clauzei menționate, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, calculate de la data fiecărei plăți până la plata efectivă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs parâtele E. S.A. și C.., precum și pârâta D. S.A. Pârâtele E. S.A. și C.. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare din contract. De asemenea, au solicitat cheltuieli de judecată. Pârâtele au invocat faptul că, în cauză, dispozițiile contractuale contestate nu au caracter abuziv, întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. S-a învederat că dispozițiile defăimate drept abuzive sunt clare și fără echivoc, exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, au fost însușite de către reclamantă prin semnarea contractului de credit, devenind astfel legea părților, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864. Totodată, s-a susținut că banca a acționat cu bună-credință și că nu există dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Clauzele contestate reprezintă condiții contractuale despre care intimata a luat la cunoștință la data semnarii Contractului de împrumut, astfel încât, nu pot fi incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, contrar celor reținute de curtea de apel. Pârâta D. S.A. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a deciziei recurate. S-a arătat că normele materiale a căror încălcare este invocată sunt reprezentate de dispozițiile contractuale privind comisionul de administrare. Referitor la motivația perceperii comisionului de administrare, s-a învederat că limbajul care definește acest comision este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii fie și numai din denumirea comisionului. Totodată, pârâta a subliniat că modul de stabilire a comisionului este clar, în privința acestuia, fiind indicate în contract valoarea, formula de calcul și modalitatea de plată. S-a mai susținut și că datele menționate în contract asigură un nivel suficient de informare, reclamanta având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată și să evalueze consecințele economice antrenate de acest comision, neputând invoca, ulterior semnării contractul de credit, existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru simplul motiv că este nemulțumită de cuantumul sumelor datorate. De asemenea, pârâta a arătat că perceperea comisonului de administrare este reglementată de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și că reclamanta a achitat timp de 10 ani acest comision. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 3 octombrie 2022 intimata-reclamantă A. a invocat excepția insuficientei timbrări a recursurilor. De asemenea, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin rezoluția din 19 ianuarie 2023 s-a stabilit termen, în complet de filtru, pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 28 februarie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepțiile insuficientei timbrări și nulității recursurilor formulate de pârâtele E. S.A. și C. respectiv de pârâta D. S.A. Cu privire la excepția netimbrării recursurilor, invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Astfel, recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. este timbrat, fiind achitată taxa judiciară de timbru în cuantum de 457 RON, calculată prin raportare la valoarea contestată prin cererea de recurs, conform dovezii aflate la fila x. De asemenea, în ceea ce privește recursul formulat de pârâtele E. S.A. și C.., se constată că și acesta este timbrat, dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 621 RON, aflându-se la dosarul de recurs. Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepția insuficientei timbrări a recursurilor. Cu privire la excepția nulității recursurilor formulate de pârâtele E. S.A. și C.. respectiv de pârâta D. S.A., invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursurile, pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în conformitate cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat numai în condițiile prevăzute de lege. Una dintre condițiile esențiale stabilite de legiuitor este aceea că recursul poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Titularul recursului este ținut astfel să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanța de recurs. Obligația de a motiva recursul presupune nu numai exprimarea eventualului dezacord în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum și dezvoltarea în concret a acestora, raportat la judecata realizată de instanța de apel. Astfel, susținerile care nu se încadrează în mod real în motivele de casare invocate și nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege nu reprezintă critici de nelegalitate, apte să atragă controlul judiciar al instanței de recurs, cu consecința aplicării sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Așa fiind, în ceea ce privește recursurile formulate de pârâtele E. S.A. și C.. respectiv de pârâta D. S.A., se constată că acestea sunt întemeiate în mod formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentele formulate în dezvoltarea motivului de casare evocat nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul prevăzut de lege. Astfel, prin memoriul de recurs, pârâtele E. S.A. și C.. invocă, în esență, lipsa caracterului abuziv al dispozițiilor contractuale privitoare la comisionul de administrare, fapt ce conduce la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Se reține că, prin expunerea referitoare la neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pârâtele au optat ca, inclusiv în calea de atac a recursului, să valorifice apărările de care au uzat pe durata etapelor procesuale anterioare și care, în concret, au fost avute în vedere la pronunțarea soluțiilor date. Așa cum rezultă din considentele hotărârii atacate, instanța de apel, ținând cont de dezlegările oferite prin decizia de casare nr. 1732 din 16 septembrie 2021, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a pronunțat asupra existenței, în cauză, a condițiilor prevăzute de lege în ceea ce privește caracterul abuziv. A avut în vedere, instanța de apel, în ceea ce privește comisionul de administrare, faptul că, prin decizia nr. 1732 din 16 septembrie 2021, s-a stabilit, în privința clauzei contestate, lipsa negocierii clauzei, caracterul netransparent al acesteia, prin faptul că în contract nu a fost prevăzută o definiție a comisionului, precum și dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților, contrar cerinței bunei-credințe ce trebuie să guverneze raporturile dintre profesionist și consumator. Luând în considerare și faptul că pârâtele nu au dovedit contraprestația băncii, curtea de apel a admis apelul reclamantei, cu consecința constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a comisionului de administrare. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea nelegalităților anume imputate instanței de apel și încadrarea lor în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. În cauză, pârâtele nu au formulat critici punctuale față de argumentele reținute de instanța de apel, ci s-au limitat să reia criticile din etapele procesuale anterioare. Înalta Curte apreciază că, prin reluarea susținerilor exprimate constant pe parcursul litigiului, fără o referire concretă la dezlegările instanței de apel, recurentele nu invocă propriu-zis nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, se impune aplicarea sancțiunii expres prevăzute de lege în cazul absenței motivelor de nelegalitate, respectiv nulitatea recursului. Recurenta-pârâtă D. S.A., a invocat caracterul clar și inteligibil al prevederilor contractuale referitoare la comisionul de administrare, precum și respectarea cerinței tranparenței clauzelor, impusă prin lege băncii, în calitate de profesionist. Mai susține recurenta că, în speță, nu este îndeplinită cerința dezechilibrului contractual, reclamanta având posibilitatea să cunoască întinderea obligației de plată și să evalueze consecințele economice antrenate de comisionul de administrare. Față de aceste susținerile ale recurentei, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 1732 din 16 septembrie 2021, pronunțată de instanța supremă, în primul ciclu procesual, s-a tranșat faptul că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare nu respectă exigența de a fi transparentă, precum și că această clauză a cauzat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Dezlegările date în recurs, prin decizia de casare, se impun întocmai în cauză, fiind obligatorii pentru instanța învestită să rejudece cauza. Apoi, curtea de apel, respectând îndrumările date de instanța de casație, a admis apelul reclamantei, constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare. Se reține că, deși prin memoriul de recus se invocă încălcarea dispozițiilor contractuale privind comisionul de administrare, recurenta nu arată în mod concret cum anume au fost încălcate dispozițiile clauzei contestate sau în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate. Nefiind relevat modul în care s-ar fi încălcat dispozițiile contractuale evocate, recursul nu îndeplinește cerința de a fi motivat conform exigențelor stabilite de lege, impunându-se anularea căii de atac. Având în vedere și faptul că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursurile declarate de pârâtele E. S.A. și C. și de pârâta D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1097 din 28 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte va respinge astfel cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.