ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1732/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C.., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

a) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de administrare și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor indicate în anexa 1 pentru încasarea comisionului de administrare;

b) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii;

c) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 7 cu privire la dobânda penalizatoare;

d) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 2 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la dobânda penalizatoare;

e) stabilizarea cursului valutar la 1.8894 RON/franc elvețian, în raport de admiterea capătului de cerere de la lit. d) și obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate în raport de tabelul anexa 2;

f) plata dobânzilor legale și actualizarea sumelor a căror restituire se solicită cu rata inflației (Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013, pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție) (legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului);

g) plata unei despăgubiri în cuantum de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, având în vedere inserarea cu rea-credință a clauzelor contractuale de natură abuzivă, în ipoteza admiterii capetelor de cerere principale, daunele morale fiind, în esență, solicitate pentru stresul și povara pe care au avut-o împrumutații în scopul plății ratelor lunare care, în mod normal, fără acele clauze ar fi trebuit să fie mult mai mici;

h) plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., raportat la Legea nr. 193/2000, articolele invocate din C. civ., Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentința civilă nr. 4860 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor B. și C..; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/16.07.2007 în ceea ce privește modificarea unilaterală a dobânzii curente "în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă"; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, pârâta D. S.A. (care a preluat ca urmare a fuziunii prin absorbție pe B.) și reclamanta A. au formulat apel.

Pârâta D. S.A. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii capătului de cerere care vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. b) privind comisionul de administrare și art. 4.9 referitoare la dobânda penalizatoare; stabilizarea cursului valutar la 1,8894 RON/franc elvețian și obligarea pârâtelor la restituirea diferențelor de bani încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale și actualizarea sumelor ce ar trebui restituite ca urmare a admiterii capetelor de cerere formulate anterior.

Prin decizia civilă nr. 1753 din 29 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-pârâtă D. S.A. și de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 4860 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. prin reprezentant F. S.A. (fostă G.) și C.. prin reprezentant F. S.A. (fostă G.).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A., recurenta-pârâtă D. S.A. și recurenta-pârâtă E. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 26 iunie 2020.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, apreciind că hotărârea din apel a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

A precizat că recursul vizează respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare, a clauzei referitoare la dobânda penalizatoare și a clauzei care stipulează comisionul de risc valutar.

Astfel, s-a arătat că Legea nr. 193/2000 oferă instanței de judecată posibilitatea de a constata că unele clauze sunt abuzive și de a dispune înlăturarea lor, consecința fiind constatarea nulității absolute a clauzelor respective, cu toate efectele pe care acestea le au.

Constatarea caracterului abuziv al clauzelor are același regim juridic cu privire la consecințele pe care le produce ca și constatarea nulității absolute, astfel încât se impune repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat, în temeiul clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, întrucât s-a reținut că acele clauze referitoare la perceperea comisionului de administrare, respectiv la dobânda penalizatoare și la comisionul de risc valutar sunt elemente care formează costul total al creditului și că acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Or, clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare și risc valutar nu fac parte din obiectul principal al contractului și nu au fost negociate.

S-a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" clauzele, care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Cu privire la comisionul de administrare, Curtea de Apel București s-a rezumat la a menționa că modalitatea de redactare este neechivocă, că banca a respectat și a îndeplinit obligația de transparență și că aceasta nu are o obligație de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Instanța de apel a făcut abstracție de faptul că aceste comisioane nu sunt esențiale pentru contract, astfel încât nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Prin urmare, clauzele contractuale care stipulează perceperea unor asemenea comisioane trebuie să fie analizate prin prisma Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE, fiind în sarcina creditorului obligația de informare și cea de furnizare de explicații pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoștință de cauză la contractarea unui credit.

Referitor la lipsa caracterului negociat al clauzelor contractuale recurenta a menționat că toate contractele de credit sunt contracte de adeziune, preformulate, împrumutații neavând posibilitatea de a influența conținutul clauzelor cuprinse în acestea.

Banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorului clauzele contractului și că acesta, înțelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauză, în cunoștință de cauză. De asemenea, banca trebuie să probeze faptul că a oferit posibilitatea consumatorului de a influența cuprinsul clauzelor contractuale.

Or, este evident că banca nu poate să facă o asemenea dovadă, întrucât nu a existat o astfel de negociere.

Negocierea este diferită de respectarea obligației de informare, iar pentru a putea fi probată negocierea este necesară existența unor acte provenite de la împrumutat și de la bancă, care să ateste, anterior încheierii contractului, existența unui schimb de oferte și contraoferte. În lipsa acestor documente, nu este posibilă răsturnarea prezumției de nenegociere.

Necesitatea existenței unui mecanism clar de calcul al prețului unui serviciu a fost evidențiată și de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Káslerné Rábai vs. OTP Jelzálogbank Zrt, când a apreciat că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă este necesar ca în contract să se expună, în mod transparent, funcționarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or, în lipsa indicării bazei de calcul la care se aplică procentul comisionului de administrare, nu se poate aprecia că mecanismul înfățișat de către bancă este unul transparent.

Analizând această clauză prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, se poate concluziona că determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În speță, banca nu a acționat corect și echitabil, în condițiile în care nu a explicat consumatorului pentru ce se datorează comisionul de administrare și a încercat mascarea unei alte dobânzi prin intermediul acestui comision. Comisionul de administrare, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credințe a băncii, deoarece reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci, dar care, în realitate, din cauza adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase.

Recurenta-reclamantă consideră că în cauză se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, și nu la valoarea soldului la data plății comisionului.

Dezechilibrul semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condițiile în care scopul comisionului (astfel cum declară băncile) este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului, sold care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Pe parcursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare a creditului poate astfel depăși chiar și valoarea dobânzii.

Prin urmare, recurenta apreciază că nu se poate determina ce activități ale băncii pârâte sunt acoperite exact de comisionul de administrare, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod banca acoperindu-și eventuale pierderi și obținând, totodată, și un caștig.

Clauza în discuție nu respectă nici exigențele bunei-credințe, deoarece inserarea comisionului de administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei, prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului lunar de administrare, banca a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul persoanei împrumutate, astfel încât dezechilibrul contractual este evident.

În conținutul contractului nu se definește comisionul de administrare credit și nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate și cum calculează banca valoarea acestuia; comisionul de administrare este nejustificat, atâta timp cât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui.

Deducerea obligațiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoștințelor de specialitate, deoarece sensul noțiunii de «administrare a creditului» nu este cunoscut în mod facil și inerent de orice persoană străină de activitatea desfășurată în domeniul bancar.

Reclamanta în calitate de consumator persoană fizică, avea dreptul de a cunoaște toate serviciile și activitățile pe care banca urma să le presteze în schimbul comisionului de administrare perceput.

În lipsa unei astfel de precizări, banca se găsește în situația de a nu fi expusă vreunui risc și fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision. Mai mult, dacă acesta ar fi costul unui serviciu prestat, nu ar trebui să fie raportat lunar la valoarea soldului, ci ar trebui să fie exprimat în sumă fixă.

Consumatorul nu a fost informat corespunzător cu privire la obligația de a plăti comisionul de administrare a creditului și la prestația băncii în schimbul acestui comision, context în care nu prezintă relevanță faptul că sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

În mod eronat, instanța de apel a considerat că nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze, prin prisma sesizării respectării limbajului clar și inteligibil utilizat de profesionist, a existenței unei componente fixe, fără posibilitatea de modificare, a cărei valoare poate fi estimată de consumator, încă de la momentul semnării actului.

În opinia recurentei-reclamante, se impune a se constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânzile penalizatoare/"dobânda majorată" pentru "sume restante", inserată de bancă, în mod abuziv, în contractele de credit.

Întrucât perceperea dobânzii penalizatoare, calculată conform condițiilor prevăzute în contractul de credit, a avut un caracter abuziv, se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus de bancă, sume al căror cuantum va rezulta în urma administrării probei cu expertiza contabilă, ca diferență între cuantumul dobânzilor stabilite la data încheierii contractului și cuantumul dobânzilor percepute de bancă în derularea relațiilor contractuale, cu titlu de penalități.

Aceste clauze sunt, de fapt, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile:

(i) a altor dobânzi, cu excepția celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an;

(ii) de sancțiuni constând în penalități de întârziere;

Clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispozițiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Față de cele menționate, recurenta-reclamantă consideră că se impune ca instanța să constate caracterul abuziv al acestei clauze și a oricărei clauze care permit băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcție de serviciul datoriei împrumutatului.

În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor menționate supra, recurenta-reclamantă a susținut faptul că instanța urmează să dispună repunerea părților în situația anterioară, cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de împrumutat în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anterioare.

Apreciază că sunt întrunite condițiile plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens (reclamanta) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nu ar fi existat.

În ceea ce privește acordarea dobânzii legale, recurenta-reclamantă a solicitat să se rețină aplicabilitatea prevederilor art. 1082 coroborate cu art. 1088 din C. civ. de la 1864, respectiv să se constate că sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare.

S-a arătat că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, acesta fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată.

Banca cu rea-credință a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în moneda CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale. Banca a stipulat în convenția cu împrumutatul obligația acestuia de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații.

Așadar, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate de părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Întrucât nu doar împrumutul, dar și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plății, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

În drept, recursul reclamantei A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, apreciind că prin hotărârea pronunțată de către instanța de apel au fost aplicate greșit normele de drept material.

Astfel, a susținut faptul că nu pot fi considerate abuzive clauzele referitoare la modificarea dobânzii (art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 și art. 4.6 din contract), întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acestora.

Caracterul negociat al clauzei referitoare la dobânda variabilă rezultă din faptul că aceasta nu este formulată în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și împrumutați.

Recurenta apreciază că nu există un dezechilibru semnificativ în cauză, atâta vreme cât modificarea dobânzii are loc tocmai pentru a adapta contractul cu executare succesivă la noile realități obiective ale pieței bancare aplicate astfel contractului individual.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar persoana împrumutată a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data contractării creditului.

În opinia recurentei, nu se poate reține că o astfel de clauză poate crea un dezechilibru, în condițiile în care scopul acesteia a fost tocmai acela de a evita dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților, avându-se în vedere perioada îndelungată de creditare și serviciile prestate de către bancă.

Recurenta consideră că interpretarea reclamantei și a instanțelor anterioare distorsionează norma și o reduce la un sigur aspect și anume acela al posibilității băncii de a calcula cuantumul dobânzii, omițând a se avea în vedere că modificările aduse dobânzii au loc în funcție de un mix de factori externi voinței băncii, cum ar fi evoluțiile obiective ale pieței, evoluția indicilor bancari externi și a altor factori.

S-a mai arătat că această clauză nu este prevăzută în lista anexă la Legea nr. 193/2000 și că prin natura ei clauza în discuție nu acționează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Contrar interpretării date de către instanțele devolutive, clauzele care privesc dobânda fac parte din prețul contractului, astfel încât sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac a precizat că, la momentul contractării creditului, reclamantei i-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală în care erau consemnate sumele pe care le avea de achitat, atât pentru perioada în care dobânda a fost fixă, cât și pentru perioada în care aceasta devenea variabilă.

Prin urmare, reclamanta a avut reprezentarea exactă a sumelor ce urmau să fie plătite cu acest titlu, fiind îndeplinită și condiția referitoare la redactarea clauzei într-un limbaj ușor și inteligibil.

Împrejurarea că împrumutata nu avea cum să cunoască cuantumul dobânzii în viitor nu se confundă cu imposibilitatea reală de a lua la cunoștință de o obligație contractuală.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă a susținut faptul că necunoașterea valorii variabile a unei obligații contractuale astfel asumate nu se confundă cu necunoașterea obligației contractuale însăși. Așadar, la momentul semnării contractului de credit obligația de plată a unei dobânzi variabile a fost cunoscută de către împrumutată, fiind consecința directă a opțiunii acesteia pentru un astfel de produs bancar.

Mai mult, din conținutul actului adițional reiese clar modul de calcul al dobânzii.

În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la clauza prevăzută la articolul 4.3 din contract, a solicitat instanței de judecată să țină seama de faptul că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voința părților.

În opinia recurentei, nu poate fi reținut argumentul ce vizează caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanță cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ca urmare a manifestării de voință a reclamantei, în cadrul contractului încheiat între părți s-au introdus date referitoare la dobândă, respectiv se arată că aceasta este variabilă în funcție de valoarea de referință pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

De asemenea, în conținutul contractului au fost prevăzute clar criteriile în funcție de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către bancă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a arătat că banca a procedat la transmiterea notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, îndeplinindu-și în mod corect și complet obligațiile de a-și informa clienții cu privire la semnarea actelor adiționale de aliniere la această ordonanță.

Odată informat, consumatorul nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii intelecte în raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi situația financiară proprie, prezentă sau viitoare și posibilitățile de respectare a obligațiilor de plată ulterioare. De asemenea, consumatorul nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate - preț care să corespundă criteriilor sale.

În accepțiunea recurentei, dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forța obligatorie, ci, din contră, doar să particularizeze dispozițiile generale aplicabile in rem sau in personam.

Reclamanta a fost informată în mod corect și precis asupra condițiilor și caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către bancă și a semnat, în cunoștință de cauză, contractul care prevedea că dobânda este variabilă și se stabilește în formă procentuală, precum și asupra dreptului acesteia de a renunța la contract.

Mecanismul contractual este cât se poate de clar și neechivoc. Astfel, părțile au convenit ca dobânda curentă să fie variabilă și să se calculeze prin raportare la dobânda de referință a băncii, la care se adaugă o marjă fixă, iar condițiile contractuale explicitează mecanismul de determinare a tipurilor de dobânzi percepute pentru diferite categorii de produse bancare, furnizând suficiente informații clientului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea modului în care va funcționa mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

În contract este prevăzut dreptul reclamantei de a fi informată și de a rambursa imediat creditul în cazul în care nu este de acord cu o eventuală modificare a dobânzii.

Prin urmare, rezultă faptul că posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii și motivele care ar justifica, din punct de vedere economic, această majorare, au fost fundamentate contractual și permise, în mod expres, de Legea nr. 193/2000.

Așadar, această variație a dobânzii nu este influențată exclusiv de politica băncii, ci se ține seama de "valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută", factor obiectiv, independent de voința furnizorului de servicii financiare.

Prin circumstanțierea elementelor care îi permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, clauza în discuție nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Clauzele care au dat dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda au fost raportate la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să nu fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că trebuie să se țină cont de faptul că această modificare nu operează ca urmare a voinței unilaterale și arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, conform formulei expres prevăzute la articolul 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contractul este guvernat de principiul forței obligatorii caracterizat prin obligația părților de a executa întocmai prestațiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite, precum și prin executarea cu bună-credință a contractului conform art. 970 alin. (1) din C. civ., aspect ce presupune o obligație de loialitate.

Forța obligatorie a contractului impune să fie întrunit acordul de voințe al părților contractante atât la încheierea, cât și la modificarea sau stingerea lui. În această logică, notificarea băncii, reglementată de prevederile contractului de credit, coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditului, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Cu alte cuvinte, realitatea că prevederile contractuale nu conțin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptățită să procedeze la modificarea ratei dobânzii sau a altor elemente ale contractului, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a accepta sau de a repudia oferta băncii.

La momentul semnării contractului de credit legislația în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobândă variabilă nu este de natură a crea un dezechilibru contractual și de a dovedi reaua-credință a băncii, în condițiile în care au fost acceptate în cunoștință de cauză de către client.

Așadar, nu se poate susține faptul că modificarea dobânzii se realizează unilateral de către bancă, fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în convenția părților și asumată de acestea prin semnarea ei.

Întrucât este indicat criteriul care îi dă băncii dreptul să fluctueze dobânda, rezultă că aceste clauze contractuale nu intră sub incidența articolului 4 din Legea nr. 193/2000.

Formula de calcul a dobânzii este clară, transparentă și indicată expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în sensul reducerii acesteia, astfel încât sunt respectate condițiile impuse de articolul 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Clauzele în discuție sunt aliniate la rigoarea prevederilor ordonanței prin indicarea în contractul de credit a elementelor de natură a asigura transparența, în ceea ce privește calculul dobânzii.

În opinia recurentei, clauza contractuală referitoare la variația dobânzii rămâne în afara domeniului de aplicare a Directivei 93/13, deoarece caracterul său abuziv nu este invocat din perspectiva unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei și o oarecare contraprestație furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condițiilor și a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare.

De asemenea, s-a arătat că nu au un caracter abuziv clauzele contractuale reclamate, neputându-se reține caracterul nenegociat al acestora, întrucât au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea convenției.

Mai mult, banca a furnizat reclamantei cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma contractului de credit, iar aceasta a declarat că înțelege în totalitate conținutul convenției.

Faptul că din lipsă de interes sau din alte motive, reclamanta nu a înțeles să formuleze o contraofertă și nu a solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnă că este vorba de un contract nenegociat.

În acest context, concluzia instanței de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit faptul că a solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că și-a exprimat dorința de a modifica oferta și că a inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă de bancă.

Cu privire la buna-credință recurenta-pârâtă a arătat că aceasta a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului.

Noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, iar prevederile art. 4-7 din acest act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei sau a relei-credințe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă chiar din conținutul și efectele unei clauze contractuale. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, se intră pe tărâmul impreviziunii în contracte.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contactante.

Obligațiile esențiale ale părților ce rezultă din natura contractelor de credit sunt în deplină concordanță cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, astfel încât nu se poate reține faptul că împrumutatul ar fi fost plasat într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În prezenta cauză nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat și dobânda bancară, precum și celelalte comisioane.

În drept, recursul pârâtei E. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. s-a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A., de pârâta D. S.A. și de pârâta E. S.A., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a acestora, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la faptul că recursul vizează respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare, a clauzei referitoare la dobânda penalizatoare și a clauzei care stipulează comisionul de risc valutar.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit încheiat între părți s-a prevăzut că împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicabil la valoarea soldului creditului.

Curtea de Apel București a apreciat că modalitatea de redactare a acestei clauze este neechivocă, fiind extrem de ușor de calculat suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligațiilor este cunoscută clar încă din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

În plus, s-a arătat că nu se pot reține argumente întemeiate pentru a se aprecia lipsa de claritate a clauzei în discuție, ceea ce exclude teza unui comportament ilicit al băncii.

Prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic și nu conțin termeni echivoci care să reflecte o rea-credință din partea băncii. Mai mult, din simpla lecturare a clauzei respective este ușor de înțeles de către orice consumator că prin semnarea contractului își asumă și obligația de plată a comisionului.

Din modalitatea de redactare a contractului rezultă rațiunea perceperii comisionului de administrare, respectiv efectuarea de operațiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului. Această contraprestație a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract. Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noțiuni, la fel de clar rezultă contraprestația băncii din denumirea comisionului, chiar dacă noțiunea de administrare a creditului nu a fost definită expres în cuprinsul convenției.

Perceperea unui comision de administrare de 0,10% din soldul creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care sectorul de activitate bancară are un anumit specific și presupune, printre altele, efectuarea de către bancă pe întreaga perioadă de derulare a creditului (care în cauză este de 288 de luni) a unei activități de monitorizare a modului în care clientul utilizează/rambursează creditul sau își îndeplinește toate celelalte obligații contractuale.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul de lege anterior evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei, limitându-se doar la a reține că din modalitatea de redactare a contractului rezultă rațiunea perceperii comisionului de administrare, respectiv efectuarea de operațiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului și că această contraprestație a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Or, clauza inserată la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/16.07.2007 prevede doar că "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului".

Așadar, se constată că scopul perceperii comisionului de administrare nu este menționat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate).

Instanța supremă reține, în acest context, efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanța europeană, în considerentele deciziei preliminare indicate mai sus, a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar și posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Curtea a mai statuat că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele comisioane contractuale și comisionul de administrare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de banca pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea posibilității consumatorului de a înțelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară și inteligibilă deducerea logică a acestuia din simpla denumire a serviciului prestat (administrarea creditului) și din precizarea modului de calcul, fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Instanța de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede obligația împrumutatului de a plăti comisionul de administrare credit, reținând, în mod nelegal, că aceasta nu are caracter abuziv.

În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de administrare, Înalta Curte reține că aceasta nu a fost negociată de părțile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța supremă reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul ei abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală și efectivă a clauzei supuse discuției, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca și celelalte clauze au fost tratate în același mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului.

Comisionul de administrare nu a fost definit în contractul părților. Cu alte cuvinte, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestațiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistența unor astfel de contraprestații, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiții și lipsa acestei enumerări nu lovește de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menționarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că existența unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Potrivit hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Așadar, instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfășoară activități de acordare de credite și de monitorizare a situației creditului reprezintă firescul activității bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai prețul pentru acordarea creditului, a perceput și comisionul de administrare de 0,10% calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de către împrumutat nu face decât să conducă la concluzia că această clauză creează, contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului care nu a avut posibilitatea de a cunoaște ce servicii prestează banca lunar în schimbul comisionului perceput anual.

Față de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. urmează a fi admis, iar hotărârea recurată va fi casată în parte și va fi trimisă cauza instanței de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamantă împo