ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 783/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, mai mulți reclamanți printre care A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 4 cu privire la comisionul de acordare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor prevăzute în anexa indicată pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractului de credit; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor prevăzute în anexa 1 indicate pentru încasarea comisionului de administrare; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii și obligarea pârâtei la restituirea dobânzilor încasate după implementarea actelor adiționale ale O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că reclamanții, deși le-au denunțat, banca a aplicat dobânzile din actele adiționale nesemnate; constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 7 cu privire la dobânda penalizatoare; s-a solicitat și plata dobânzilor legale și actualizarea sumelor cu rata inflației; plata unei despăgubiri în cuantum de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, având în vedere inserarea cu rea-credință a clauzelor contractuale de natură abuzivă, în ipoteza admiterii capetelor de cerere principale, daunele morale fiind în esență solicitate pentru stresul și povara pe care au avut-o împrumutații cu ocazia plății ratelor lunare care, în mod normal, fără acele clauze, ar fi trebuit să fie mult mai mici; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2008, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992.

La termenul din 24 februarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată în raport cu fiecare contract de credit și formarea de dosare distincte, cu termen la data de 24 februarie 2017.

Astfel, la data de 24 februarie 2017 s-a format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.

Prin sentința civilă nr. 1896/2017 din 19 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 din contractul de credit nr. x/23.01.2008, în varianta sa inițială, în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de indicele de referință stabilit de aceasta; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Analizând probele administrate în dosar, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, între reclamant și pârâta C. s-a încheiat contractul de credit nr. x/23.01.2008, pentru suma de 72.400 CHF.

Potrivit art. 4.3 din contract, "pe parcursul derulării creditului, cu excepția perioadei menționate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă".

Conform art. 4.9 din contract, "pentru plata cu întârziere a ratelor de credit (principal), împrumutatul va plăti băncii o dobândă majorată al cărei nivel se stabilește cu 15.00 p.p. pe an peste dobânda curentă prevăzută în art. 4.1-4.9, după caz".

Art. 4.11 din contract prevede că: Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane:

a) comision de acordare a creditului de 2,00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată la acordarea creditului;

b) comision de administrare lunară a creditului de 0,20%, aplicat la valoarea soldului creditului;

Instanța a constatat că a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilității unor clauze contractuale, este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit, precum și prevederile C. civ. de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

În ceea ce privește referirea făcută de reclamanți la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, prima instanță a reținut că acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil contractelor în curs de derulare la data intrării sale în vigoare, cu anumite excepții, printre care nu se numără și clauzele contestate în prezenta cauză.

S-a arătat că potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, prevederile ordonanței de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în varianta în vigoare la data încheierii convenției de credit, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Din aceste dispoziții legale reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale încheiată cu consumatorul: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Cu privire la aspectul privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, tribunalul a apreciat că este îndeplinită această condiție. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul.

Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului.

Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul.

Nu în ultimul rând, s-a reținut că nici existența unor proceduri interne ale băncii, care reglementează reguli privind încheierea contractelor de credit, nu fac prin ele însele dovada existenței negocierii în cazul convenției particulare deduse judecății.

Așadar, prima instanță a analizat în ce măsură, raportat la clauzele contestate, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv.

Tribunalul București a apreciat că prevederea stipulată la art. 4.3 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica rata dobânzii, îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, s-a arătat că banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, existând doar mențiunea că rata dobânzii poate fi modificată în funcție de indicele de referință stabilit de către bancă, noțiuni care nu au fost suficient definite în cuprinsul contractului.

În atare condiții, nici reclamantul (în calitate de consumator) și nici instanța de judecată nu poate realiza un control efectiv al modului în care banca poate modifica dobânda și, prin urmare, nu se poate verifica dacă această modificare este oportună sau justificată. Așadar, prin inserarea în contract a clauzei de la art. 4.3 s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Instanța de fond a mai reținut că banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă, însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia dreptului consumatorului.

Or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din materia dreptului consumatorului, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la această clauză contractuală, tribunalul a reținut că sunt relevante dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, care prevăd necesitatea unei motivații întemeiate.

Aceasta presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un asemenea motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată. Criteriile stipulate, respectiv evoluția pieței financiar-bancare și/sau a costului finanțării gestionării creditului, nu sunt clare, verificabile, ci generale.

Tribunalul București a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la restituirea dobânzii, având în vedere faptul că reclamantul a solicitat restituirea doar a dobânzilor încasate ulterior implementării actului adițional.

S-a reținut că reclamantul a susținut faptul că a denunțat actul adițional pe care l-a depus la dosar, însă acesta nu a făcut dovada denunțării. Prin urmare, instanța a constatat că acel act adițional este valabil, iar restituirea dobânzii percepute în temeiul acestuia nu se justifică.

A fost apreciat ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la aplicarea unei formule de calcul în funcție de indicele Libor și o marjă fixă, determinată prin scăderea din cuantumul dobânzii curente aplicabile la data încheierii contractului a valorii indicelui Libor la aceeași dată.

Din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că, la momentul la care a fost încheiat, banca a avut în vedere o anumită formulă de calcul a dobânzii. Astfel, în contracte a fost stipulată dobânda la nivelul 3,90%, fără a fi indicată vreo formulă de calcul. În mod evident, la stabilirea acestei valori, banca a luat în considerare diverse elemente, inclusiv profitul său însă, în lipsa individualizării acestor elemente în cuprinsul unei formule care să fie menționată expres în contract, instanța nu se poate substitui voinței părților și nu poate interpreta contractul în altă modalitate decât cea avută în vedere de către părți la momentul încheierii sale.

Deși reclamanții au solicitat includerea unei astfel de formule în contractul de credit, voința acestora nu poate prevala celei a băncii, orice modificare a contractelor trebuind să fie rezultatul acordului de voință al ambelor părți.

De asemenea, s-a arătat că deducerea unei formule de calcul a dobânzii prin raportare la valoarea indicelui Libor de la momentul încheierii contractului ar reprezenta o simplă speculație cu privire elementele avute în vedere de către bancă relativ la rata dobânzii practicate la respectivul moment, cu atât mai mult cu cât pârâta neagă faptul că ar fi luat în considerare o anumită marjă.

S-a mai reținut că la momentul încheierii contractului, legislația internă nu prevedea vreo obligație în sarcina furnizorilor de servicii financiare de a determina cuantumul dobânzii practicate printr-o formulă de calcul, care să includă și o marjă fixă. Această obligație a fost introdusă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2010, nu este aplicabil și contractelor în curs, în ceea ce privește formula de calcul a dobânzii.

Instanța de fond a considerat că sunt legale clauzele stipulate la art. 4.11 lit. a) și lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisioanele de acordare și de administrare, acestea având un caracter clar și inteligibil și, pe cale de consecință, nu sunt de natură a determina dezechilibrul impus de textul legal anterior menționat.

În legătură cu celelalte susțineri ale reclamanților referitoare la comisioanele în discuție, prima instanță a reținut că pentru acordarea creditului, dar și pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activități, de evaluare a clientului, a bonității acestuia, precum și de administrare a creditului, activități numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii. În niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare și comisionul de administrare. Faptul că împrumutul a fost virat reclamanților anterior nu determină lipsa de cauză a comisionului de administrare, întrucât contractul se află în continuare în derulare, pe toată perioada necesară restituirii sumei împrumutate, astfel încât pârâta continuă să întreprindă activități de administrare a creditului.

În opinia instanței, chiar denumirea comisioanelor relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare și de administrare a creditului. Astfel de activități au caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă, astfel încât perceperea comisioanelor este justificată. Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Acesta din urmă trebuie să ia cunoștință, la un nivel mai general, de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniștilor să redea, în concret, toate activitățile prestate în cadrul serviciului.

Pentru ca aceste comisioane să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii lor nu este necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat și anume acordarea, respectiv administrarea creditului. Totodată, s-a arătat că aceste noțiuni nu au un caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, astfel încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Instanța a dedus semnificația acestor comisioane pe baza denumirii lor clare, neechivoce, care indică fără dubiu rațiunea perceperii lor: operațiunile circumscrise activităților de acordare și de administrare a creditului.

De altfel, nici dobânda contractuală nu a fost definită în contract, fără a se putea totuși considera că aceasta nu are caracter clar, întrucât și cel mai puțin avizat consumator are cunoștință de semnificația acesteia. Similar, noțiunile de "acordare", respectiv "administrare" a creditului sunt mai mult decât clare, ușor de înțeles de către orice consumator care, în opinia instanței, nu are niciun interes să solicite detalierea tuturor activităților întreprinse de bancă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar putea contesta caracterul justificat al cuantumului comisioanelor în raport de valoarea reală a serviciilor efectiv prestate.

Instanța a constatat că reclamanții au putut aprecia, încă de la momentul încheierii contractului, care sunt consecințele economice pe care aceste clauze le produc asupra patrimoniului lor. Prin urmare, nu se poate reține incidența literei g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, clauzele contestate neacordând doar pârâtei dreptul exclusiv de interpretare a lor. Dimpotrivă, ele au caracter clar și inteligibil.

Nu se poate reține, deci, existența vreunui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, atât timp cât sumele sunt echivalentul unor servicii sau costuri, sunt clar determinate în contract și însușite de reclamanți în deplină cunoștință de cauză.

Tribunalul București a înlăturat susținerea reclamanților referitoare la faptul că acel comision de acordare era interzis de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, reținând că aceste prevederi legale au în vedere costurile suportate de viitorul împrumutat anterior încheierii contractului, în faza precontractuală, aspecte ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 cu cele ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 (ordonanță neaplicabilă în cauză, însă utilă pentru interpretarea unor dispoziții legale anterioare).

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 4.9 din contract, tribunalul a reținut că aceasta nu este abuzivă, pentru următoarele considerente:

Contrar celor susținute de către reclamanți, decizia nr. XI din 24 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii nu este aplicabilă în materia contractelor de credit supuse unei legislații speciale, întrucât vizează relațiile contractuale în materie civilă, și nu pe cele comerciale, fiind dată în interpretarea dispozițiilor din C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, deși reclamanții au invocat incidența legislației relative la protecția consumatorilor, susținând existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe, tribunalul a constatat că partea nu a probat prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condițiile art. 249 din C. proc. civ., acest dezechilibru. Mai mult, instanța de fond a reținut că reclamantul nici nu a arătat în ce constă acest dezechilibru semnificativ, dar și faptul că dobânda penalizatoare (daune moratorii datorate pentru îndeplinirea obligațiilor cu întârziere) este diferită de dobânda preț al folosinței capitalului, finalitatea lor fiind diferită.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamanți, Tribunalul București a apreciat că nu este exclusă, de plano, acordarea unor astfel de despăgubiri în cauze precum cea de față. Însă, ca orice pretenție formulată, și aceasta trebuie să fie dovedită. În speță, reclamanții nu au probat acest capăt de cerere și nu rezultă că au fost efectiv afectați de respectivele clauze contractuale în așa măsură încât să se justifice repararea unui prejudiciu moral.

Din această perspectivă, s-a reținut că reclamanții au cunoscut încă de la momentul încheierii convenției împrejurarea că vor plăti sume de bani, cu titlu de comisioane și dobândă, dar și care este cuantumul acestora. Chiar dacă nu au cunoscut efectiv și modalitatea de modificare a dobânzii, acest aspect nu este de natură a produce, în sine, un prejudiciu moral.

Întrucât nu s-a identificat un prejudiciu moral suferit de reclamanți, capătul de cerere referitor la acordarea unor daune morale a fost respins, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. și B. și de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1896 din 19 mai 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Analizând criticile formulate de apelanta-pârâtă C., Curtea de Apel București a constatat că prima instanță a aplicat și interpretat, în mod corect, dispozițiile cuprinse în alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 prin raportare la conținutul clauzei inserate în art. 4.3 din contractul de credit încheiat între părți, clauză care prevede că nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcție de evoluția indicelui de referință stabilit de bancă.

Redactarea clauzei în discuție nu satisface cerințele impuse de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale motivația întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivație legată de variația indicilor de referință ori de creșterea costurilor de creditare și în general de evoluții ale pieței financiar-bancare, trebuie prevăzută în contract.

În cuprinsul clauzei de la art. 4.3 nu s-a prevăzut niciun criteriu concret în raport de care dobânda poate fi modificată de către banca pârâtă pe parcursul derulării raportului contractul, sintagma utilizată - indicele de referință stabilit de bancă - lăsând la aprecierea exclusivă a instituției de credit determinarea cuantumului dobânzii.

Instanța de prim control judiciar a reținut că, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauza a cărei nulitate a fost constatată de prima instanță creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților, nefiind respectate nici exigențele bunei-credințe din moment ce această clauză protejează exclusiv interesele băncii.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, printr-unul din elementele sale, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și verificabil în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident și semnificativ, întrucât se referă la unul din costurile contractului.

Curtea a arătat, totodată, că în vederea cercetării caracterului abuziv al unei clauze contractuale instanța de judecată analizează conținutul clauzei din perspectiva celor trei cerințe cumulative impuse de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și nu aspecte ulterioare încheierii contractului legate de aplicarea clauzei respective.

Prin urmare, contrar susținerilor apelantei-pârâte, în cadrul analizei ce vizează nulitatea clauzei contractuale, instanța de judecată nu este obligată a verifica modificările concrete aduse ratei dobânzii, inclusiv din perspectiva cuantumului acesteia, și nici a cerceta dacă a existat, la momentul modificării nivelului dobânzii, o motivație întemeiată care să justifice acea modificare. Astfel de verificări țin de executarea contractului, neavând, pe cale de consecință, niciun fel de relevanță pentru cercetarea validității clauzelor contestate de consumator.

Așadar, nu prezintă relevanță împrejurarea că împrumutatului i s-a acordat dreptul de a înceta contractul dacă nu este de acord cu modificarea operată de instituția de credit, aceasta fiind numai una dintre cerințele cumulative prevăzute de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa Legii nr. 193/2000 pentru valabilitatea unei clauze de modificare a ratei dobânzii, alături de obligația instituției de credit de a prevedea în contract motivele ce pot justifica variația acestui cost al creditului și de obligația de notificare corespunzătoare.

Instanța de apel a mai reținut că susținerile apelantei-pârâte C. referitoare la mediul concurențial de pe piața bancară și la posibilitatea apelanților-reclamanți de a-și refinanța creditul nu pot constitui argumente în sensul validității clauzei privind modificarea ratei dobânzii, prin prisma obiectului evaluării naturii abuzive a unei clauze contractuale.

Față de aceste considerente, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul formulat în cauză de pârâtă.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanții-reclamanți B. și A., Curtea a reținut următoarele:

Referitor la clauzele inserate în art. 4.11 lit. a) (comisionul de acordare) și art. 4.11 lit. b) (comisionul de administrare) din contractul încheiat între părți, s-a arătat că în mod corect a reținut prima instanță lipsa de relevanță, în privința acestor comisioane, a dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.

Potrivit acestor dispoziții (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecății), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz. Textul de lege are în vedere cheltuielile suportate anterior încheierii contractului, în faza precontractuală, și nu costurile aferente contractul de credit, așa cum a reținut și Tribunalul București.

Noțiunea de "comision" nu se identifică cu noțiunea de "cheltuieli", întrucât comisionul presupune acordarea unei remunerații pentru un serviciu prestat, acesta fiind și cazul clauzelor contestate în speță.

Așadar, dispoziția legală nu poate fi interpretată în sensul că legiuitorul a intenționat să interzică comisioanele percepute de instituția de credit în schimbul serviciului financiar contractat, comisioane care intră în categoria costurilor creditului.

În acest sens, este de observat că, deși în redactarea actuală a Legii nr. 190/1999 s-a menținut dispoziția din art. 15, s-a introdus începând cu data de 27 decembrie 2008, prin O.U.G. nr. 174/2008, prevederea din art. 2 lit. h), prin care s-a definit noțiunea de "cost total al creditului" pentru împrumutat ca reprezentând "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte împrumutatul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale".

Prin urmare, dacă intenția legiuitorului ar fi fost, chiar de la adoptarea legii, să interzică în cadrul acestui tip de contracte perceperea comisioanelor, în mod evident prevederea din art. 2 lit. h), prin raportare la prevederea din art. 15, nu și-ar mai găsi nicio justificare.

Curtea a constatat, totodată, că valoarea celor două comisioane este clar determinată prin contract, în formă procentuală, în privința comisionului de administrare fiind menționată și periodicitatea perceperii acestuia, respectiv lunar pe întreaga perioadă de creditare, iar cuantumul concret al valorii comisionului este evidențiat în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

În privința acestui din urmă comision, este de reținut și că apelanții-reclamanți se află într-o evidentă eroare, întrucât clauza inserată în art. 4.11 lit. b) stipulează, în mod clar, că valoarea comisionului se aplică la soldul creditului, și nu la valoarea creditului.

Prin raportare la conținutul celor două clauze contractuale, s-a constatat că apelanții-reclamanți au cunoscut încă de la încheierea convenției de credit cuantumul și modul de calcul al comisionului de administrare și al celui de acordare. Clauzele contractuale ce prevăd aceste comisioane nu cuprind neclarități, limbajul utilizat fiind accesibil pentru orice persoană care are un nivel de informare mediu, astfel încât nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a putea fi cunoscută atât valoarea obligației de plată, cât și scopul perceperii acestor sume.

Curtea de Apel București a conchis în sensul că apelanții-reclamanți au fost informați complet și corect cu privire la obligația de plată a comisioanelor în discuție, precum și cu privire la scopul perceperii acestora.

Astfel, s-a reținut că administrarea creditului presupune efectuarea de operațiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului și, prin urmare, nu se poate susține că lipsește contraprestația în schimbul încasării comisionului ori că obligația de plată a comisionului este lipsită de cauză. Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată perioada de creditare. În mod similar, comisionul de acordare a fost perceput pentru îndeplinirea acelor operațiuni necesare acordării creditului, inclusiv în interesul împrumutatului.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, Curtea a reținut că această cerință legală nu se analizează din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestații.

Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu serviciile oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor. Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară, deopotrivă, și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Dispozițiile art. 35 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în raportul juridic dedus judecății, contractul de credit fiind încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Față de aceste considerente, Curtea a constatat că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților în privința clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare.

Totodată, s-a arătat că nu există niciun element în speță care să ateste încălcarea cerinței respectării de către apelanta-pârâtă a exigențelor bunei-credințe în privința celor două comisioane, deoarece acestea au fost menționate în mod clar ca făcând obiectul obligației de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului și rambursarea, dispoziții contractuale deosebit de importante din perspectiva împrumutatului și cărora, în mod normal, acesta le acordă o mai mare atenție.

În privința clauzei inserate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, apelanții-reclamanți au formulat critici referitoare la nelegalitatea acestei clauze prin prisma naturii contractului încheiat între părți (de împrumut) și a prevederilor de drept comun ce reglementează dobânda legală penalizatoare, însă criticile au fost apreciate ca fiind nefondate.

Instanța de apel a constatat că prevederea contractuală de la art. 4.9 are natura juridică a clauzei penale, permisă de dispozițiile legale de drept comun - art. 1066 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - prin care părțile au stabilit anticipat prejudiciul în cazul în care împrumutații nu își îndeplinesc obligațiile de plată la scadență. Astfel, Curtea a arătat că pentru perceperea penalității conform clauzei penale creditorul nu este ținut să justifice cuantumul real al prejudiciului, reținându-se și că, față de natura și rolul clauzei penale, nu este necesară existența vreunei contraprestații, fiind inutilă și descrierea aspectelor ce fac necesară perceperea acestei dobânzi.

De asemenea, Curtea a reținut că valoarea dobânzii penalizatoare este clar stipulată, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituției de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligației principale asumate de împrumutat. Ca atare, echilibrul între drepturile și obligațiile părților este păstrat, neplata la termen a ratelor de credit cauzând băncii pârâte un prejudiciu, evaluat anticipat prin clauza supusă analizei.

În speță, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 313/1879 raportat la O.G. nr. 9/2000 (privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești) ori statuările din cuprinsul deciziei nr. 11/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se referă la raporturile civile, nu și la raporturile supuse dispozițiilor art. 56 din Codul comercial, conform reglementării din perioada pronunțării acestei decizii și a încheierii contractului de credit dedus judecății.

În mod similar, nu sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 13/2011 (privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar), întrucât se referă la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

Cât privește capătul de cerere accesoriu ce vizează plata dobânzii legale și actualizarea cu rata inflației, Curtea de Apel București a constatat că soluția primei instanțe se impune a fi menținută, din moment ce apelanții-reclamanți nu au obținut plata creanțelor având ca obiect restituirea sumelor de bani percepute în baza clauzelor a căror nulitate s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 73A din 17 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâta D., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 30 martie 2018.

Decizia instanței de apel a fost criticată de către recurenții-reclamanți prin prisma motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că au fost aplicate greșit normele de drept material, respectiv prevederile Legii nr. 193/2000, completate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

În accepțiunea recurenților-reclamanți, normele juridice aplicate în cauză nu sunt susceptibile de interpretări, ci sunt foarte clare.

Recurenții-reclamanți au susținut faptul că dezechilibrul contractual indus de clauza referitoare la comisionul de acordare și lipsa bunei-credințe în perceperea acestui comision trebuie să fie analizate în funcție de justețea comisionului față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

În speță, o astfel de justificare nu există, întrucât comisionul de acordare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată, care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al împrumutaților, aduce atingere și mediului concurențial bancar, prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Reclamanții au mai învederat că, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comisionul de analiză a dosarului, comisionul de administrare a creditului sau comisionul de administrare a contului curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

De asemenea, au menționat că acest comision de acordare nu este reglementat de dispozițiile legale din materia creditelor de consum și conduce, în același timp, la deteriorarea echilibrului contractual, clauza care îl prevede fiind abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Suma de bani percepută, cu titlu de comision de acordare, a fost retrasă automat la data acordării creditului și nu are niciun corespondent în operațiunea de a pune efectiv la dispoziția clientului suma împrumutată.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenții-reclamanți au subliniat faptul că acesta este cuprins în contracte preformulate, nefiind negociat. Clauza privind comisionul de administrare creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creează băncii pârâte un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Recurenții-reclamanți consideră că acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că le lezează interesele economice, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse. Totodată, au arătat că, în speță, calculul acestui comision nu este făcut la soldul rămas de achitat, ci se calculează la valoarea inițială a creditului.

O altă critică formulată de recurenții-reclamanți se referă la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, având în vedere că aceasta este, de fapt, o veritabilă clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Recurenții-reclamanți apreciază că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.

Așadar, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispozițiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Față de aceste argumente, recurenții-reclamanți au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al acestei clauze și al oricărei clauze care permit băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcție de serviciul datoriei împrumutatului.

În cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, or, în cazul de față, conform art. 4.9 din contract "dobânda pentru plățile făcute cu întârziere se va majora cu 15 puncte procentuale". Prin urmare, se poate observa că, în speță, s-a depășit pragul impus de lege cu privire la stabilirea nivelul dobânzilor penalizatoare.

Referitor la plata dobânzilor legale și actualizarea sumelor a căror restituire se solicită cu rata inflației, recurenții-reclamanți au învederat că, în virtutea principiului echitabilității și corectitudinii instituite de legiuitor prin C. civ., pârâta D. (C.) se face vinovată de prejudiciul creat prin perceperea unor costuri mai mari ale creditului, fapt pentru care operează răspunderea civilă delictuală.

În fine, recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 2.4 în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului.

Astfel, pârâta a arătat că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Cu privire la clauza inserată la art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/23.01.2008 referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, s-a învederat că nu poate fi considerată abuzivă, întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că prevederea contractuală referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între C. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora, care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

În accepțiunea recurentei-pârâte, instanța de apel ar fi trebuit să constate că motivele cuprinse în convenția de credit, care conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv de nulitate în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Pornind de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, așa cum prevăd dispozițiile art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut, în mod clar, periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că nu sunt abuzive clauzele contractuale a căror anulare s-a solicitat, nefiind îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât chiar în cuprinsul clauzei de la art. 4.3, mai exact, în teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Așadar, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței sale.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înțeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, așadar, atunci când în mod excepțional și doar pentru motive întemeiate, recunoscute scriptic în convenția părților, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deși consumatorul nu a consimțit, se va supune, totuși, voinței băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă inițiativa modificării acesteia, în condițiile variației indicilor de referință, dobânda fiind unul dintre elementele esențiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic "fructul civil" al sumei împrumutate.

Mai mult decât atât, recurenta-pârâtă consideră că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care, acțiunea trebuie respinsă, ca neîntemeiată.

Interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, este greșită, în opinia recurentei-pârâte, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit de consum au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi.

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil".

Recurenta-pârâtă a menționat și faptul că, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă. Prin urmare, reclamanții au avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Prin urmare, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, deoarece graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzelor referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. În acest context, recurenta-pârâtă a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la prețul contractului.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a arătat că este netemeinică și nelegală soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Recurenții-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat în cauză de recurenta-pâr