ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1401/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Daniel, W., X., Y., Z. și AA., în contradictoriu cu pârâta S.C. BB. S.A., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

a) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de procesare și obligarea paratei la restituirea sumelor indicate pentru încasarea comisionului de acordare aferent contractelor de credit;

b) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la comisionul de administrare și obligarea pârâtei la restituirea sumelor indicate în anexa 1 indicate pentru încasarea comisionului de administrare;

c) constatarea ca abuzive a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 punctul 4 la cererea de chemare în judecată cu privire la modificarea unilaterala a dobânzii:

d) plata dobânzilor legale și actualizarea sumelor a căror restituire se solicita cu rata inflației (Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013 pronunțată în recurs de secția a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție) (Legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului);

e) plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7076 din 7 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare, precum și la posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii; a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, precum și obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data încasării până la restituirea efectivă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 126 din 23 ianuarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă S.C. BB. S.A., în contradictoriu cu intimații - reclamanți A. și B., C. și D., E. și F., G. H., I. și J., K., L. și M., N., O., P. și Q., R., S., U., W., X. și Y., Z. si AA..

A schimbat sentința apelată, în sensul că:

În complet de divergență:

Cu majoritate: A constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare din contractele de credit încheiate cu reclamanții R., U. Daniel și H..

A dispus restituirea către acești reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de administrare și obligarea băncii la plata dobânzii legale de la data încasării până la restituirea efectivă.

Cu unanimitate: A respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda din contractele încheiate cu reclamanții Balaban, C., G., O., CC., K., U., DD., EE., Z., W. și AA. pentru neîndeplinirea condiției privind dezechilibrul semnificativ.

În complet inițial învestit: A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Cu opinia separată a jud. FF., în sensul că: A respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

A obligat intimații reclamanți în solidar la plata către apelanta pârâtă a sumei de 4.167 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au formulat cereri de recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. Daniel, W., X., Y., Z. și AA. și pârâtă S.C. BB. S.A..

La data de 15 iunie 2018, O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. și Y. au declarat recurs, împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cererii spre rejudecare.

În susținerea motivelor de casare, recurenții au arătat, referitor la comisionul de procesare, că dezechilibrul contractual indus de către această clauză și lipsa bunei-credințe în perceperea lui, invocate de către reclamanți, trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

S-a considerat că comisionul de procesare este de fapt (prin schimbarea numelui) comisionul de retragere, iar raportat la dispozițiile aceleași O.U.G. nr. 50/2010 (deși ulterioare semnării contractului), se poate observa limitativ și expres prevăzut că, banca are dreptul decât la următoarele comisioane, fără a putea percepe altele -. Art. 36 O.U.G. nr. 50/2010 - Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Sumele cu titlu de comision de procesare nu au niciun corespondent în operațiunea efectivă de punere la dispoziție a sumelor de bani, aceștia au fost retrași în mod automat la acordarea creditului.

Comisionul de procesare a fost discutat ca neavând niciun fel de impact asupra creditului, chiar de multe ori, clienții erau nevoiți să împrumute cu câteva sute sau mii de euro/chf/RON mai mult, pentru a putea acoperi acest comision, fapt ce nu doar că încalcă orice normă de echitabilitate, dar banca a înțeles să facă din această practică un obicei fraudulos.

În ceea ce privește comisionul de administrare, s-a susținut că acestei clauze îi lipsește caracterul negociat și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale reclamanților, aduce atingere și mediului concurențial al băncii, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de necombătut a relei-credințe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Prin aplicarea comisionului de mai sus banca ascunde că dobânda percepută este mult mai mare decât aceea discutată. Practic prin acest comision, lunar, ratei de plată se aplică o sumă suplimentară, ori prin nicio normă de aplicare nu poate să apară acest comision ca echitabil.

Referitor la dobânda variabilă, s-a arătat că, banca își rezervă dreptul de a modifica ratele menționate. Această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat. Totodată, ea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În speță, este imposibil de determinat modalitatea în care pârâta, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinat sau determinabil al dobânzii.

În plus, clauzele care permit băncii calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile GG., precum și clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, conțin o condiție pur potestativă pentru bancă în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Potrivit dispozițiilor legale "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea aceluia care se obligă".

Acest aspect a fost reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3913 din 13 noiembrie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2011.

La data de 14 iunie 2018 recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului pârâtei și modificarea în parte a deciziei civile, și pe cale de consecință respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea motivului de casare, pârâta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil - a se vedea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008, dar și Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 4685 din 27 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2011. Această excludere nu trebuie interpretată în sensul că BB. S.A., în lumina acestor prevederi, se prevalează de drepturi ce nu ar putea fi cenzurate de către instanță, ci în sensul că pârâta a informat împrumutații cu privire la existența și întinderea costurilor de creditare și nu i-a impus achiziționarea unui anumit produs.

Astfel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 dispune:

"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, articol care reia dispozițiile mult mai clare ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13:

"Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Potrivit art. 3 lit. g) din Directiva 48/2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă în dreptul național prin O.U.G. nr. 50/2010: g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit . . . . . . . . . .

Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4685/2012, s-a stabilit:

"clauzele privitoare la comisioane și dobânzi sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport de serviciul furnizat, singura condiție fiind aceea ca aceste clauze sa fie clar si inteligibil exprimate".

În Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 (M. Of. nr. 161 din 3 martie 2017), la pct. 38 se specifica:

"la această sumă (suma acordată cu titlu de împrumut, n.n.), potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract".

În ceea ce privește clauzele contractuale prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 17 august 2010 încheiat cu clientul R., art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 7 ianuarie 2008 încheiat cu clientul U. Daniel și art. 3.5 din contractele de credit nr. x din 15 noiembrie 2007 și x din 22 august 2008 încheiate cu clienta H., s-a considerat că prevederile acestora nu au caracter abuziv. Clauzele contractuale privind comisionul de administrare sunt redactate într-o manieră clară, neechivocă, fiind evident că au fost cunoscute de către împrumutați la data încheierii contractelor de credit, termenii folosiți sunt inteligibili, clari și accesibili, iar pe de altă parte, comisionul a fost datorat ca o contraprestație a unor servicii prestate - și anume pentru monitorizarea de către bancă a utilizării și rambursării creditului.

S-a arătat că definiția comisionului de administrare din O.U.G. nr. 50/2010 este identică cu cea din contractul pârâtei, chiar dacă acesta a fost întocmit anterior intrării în vigoare a ordonanței, care într-adevăr nu retroactivează, aspect pe care de altfel nici nu l-a susținut. Așadar, însuși legiuitorul justifică perceperea acestui comision calculat la valoarea inițială a creditului cu aceleași argumente cu cele invocate de pârâtă. Or, dacă un act normativ prin care s-au edictat norme mai aspre, pentru a veni în sprijinul consumatorului, stabilește că acest comision este unul legal, în lumina dispozițiilor legale anterioare care erau în vigoare la data contractului în speță și care erau mult mai relaxate pentru finanțator, este evident că acest comision nu poate apărea ca fiind unul abuziv (de altfel, la data încheierii contractului, niciun act normativ nu interzicea perceperea acestui tip de comision). Acest act normativ confirma legalitatea comisionului de administrare.

Argumentele instanței de apel pentru justificarea caracterului abuziv al comisionului de administrare reprezintă rețineri privind modalitatea de calcul a acestui comision.

În practica instanțelor de judecată s-a reținut cu privire la legalitatea modalității de percepere a comisionului de administrare, astfel:"Potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011, contractul este supus legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Susținerile referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prin prisma perceperii acestuia la valoarea inițială a creditului, iar nu la soldul curent al acestuia, nu pot fi așadar primite, cât timp legislația în vigoare la data încheierii contractului de credit nu interzicea stabilirea comisionului de administrare în cuantum procentual aplicat la valoarea inițială a creditului".

Comisionul de administrare este perceput pentru acoperirea costurilor pe care banca le realizează prin activitatea de monitorizare a creditelor, inclusiv pentru îndeplinirea obligației legale de raportare periodică a informațiilor pozitive/negative la Centrala Riscurilor Bancare, gestionată de B.N.R. Administrarea creditului presupune pe lângă monitorizarea creditului și alte activități din partea băncii privind gestionarea dosarului de credit (calcul dobânzi, procesare tranzacții, verificarea periodică a respectării de către client a obligațiilor asumate, a achitării obligațiilor, verificarea periodică a garanțiilor imobiliare, inclusiv măsuri care se impun în caz de neîndeplinire a obligațiilor asumate din partea clientului etc).

Toate aceste activități și costuri au fost confirmate și printr-o expertiză extrajudiciară efectuată de compania HH. care a cifrat cheltuielile înregistrate de bancă în perioada 2008 - 2011, aferente administrării creditelor garantate existente în portofoliu, la suma de 135 milioane RON ("Raport de constatări efective", depusă la dosarul cauzei).

Condițiile contractuale au fost cunoscute de către împrumutați de la data formulării cererilor de acordare a creditelor, deci înainte de semnarea contractelor de credit; aceștia nu au susținut că ar fi solicitat băncii negocierea vreunei clauze la momentul încheierii contractului și că banca ar fi refuzat solicitarea, astfel încât instanța de judecată să poată constata un comportament abuziv, cu rea-credință, din partea pârâtei. S-a subliniat faptul că folosirea unui contract preformulat nu înlătura principiul pacta sunt servanda și exigențele lui, utilizarea unor contracte preformulate nu înseamnă lipsa acordului consumatorului cu privire la elementele esențiale ale produsului achiziționat. În plus, lipsa negocierii nu conduce, de plano, potrivit legii, la concluzia că o clauză are caracter abuziv, ci trebuie întrunite cumulativ condițiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință.

S-a solicitat a se avea în vedere jurisprudența europeană (C226/12, C415/11), soluții pronunțate de instanțe pentru contracte ale pârâtei în care s-a stabilit contrariul (Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, decizia nr. 302/14.02.2017, dosar nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizia nr. 99/2017, dosar nr. x/2015).

Astfel, s-a considerat că dezechilibrul semnificativ la care se referă art. 4 alin. (1) privește drepturile și obligațiile părților, raportat la posibilitatea consumatorului de a evalua, la momentul încheierii contractului, consecințele patrimoniale pe care perceperea unui cost sau altul de către bancă o are asupra patrimoniului său, precum și existența unei prestații corespunzătoare din partea profesionistului (a se vedea și Curtea de Apel București, decizia nr. 775/2015, dosar nr. x/2013).

Cu privire la buna-credință a băncii, s-a subliniat că buna-credință se prezumă, în timp ce reaua-credință trebuie dovedită în condițiile art. 1169 C. civ. 1864. Or, în cauza pendinte, nu se face nicio dovadă în sprijinul relei-credințe invocate în privința pârâtei și nu a existat rea-credință nici în modul de redactare, nici în modul de executare a clauzei invocate ca fiind abuzive.

Mai mult, Înalta Curte a statuat, într-o decizie recentă, că acest comision este permis atât în contractele de credit uzuale, cât și în contractele de credit ipotecare. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia nr. 485/2017, dosar nr. x/2011).

În ce privește obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor contractuale analizate în prezenta cauză, s-a arătat că pârâta nu a încasat sume nedatorate și, ca atare, nu poate să îi incumbe obligația de restituire.

În subsidiar s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât ca dreptul material aplicabil în materia protecției consumatorilor (respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE) prevede ca sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017, pronunțată în recurs).

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 7 iunie 2019, au fost respinse excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți și excepția nulității acestuia, excepții invocate de recurenta-pârâtă. Au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. și Y. și de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind acordat termen pentru judecarea acestora.

La termenul din 6 decembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. și Y. și de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 9 iunie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul reclamanților O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. și Y., Înalta Curte, îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Nu se poate reține nemotivarea hotărârii, așa cum susțin reclamanții, analiza realizată de către instanța de apel, din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate au vizat, în mod succesiv, în ce măsură clauzele contractuale au fost sau nu au fost negociate direct cu consumatorul, dacă prin ele însele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și dacă a fost sau nu a fost respectată cerința bunei-credințe a băncii, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări sau ca fiind motive străine de natura pricinii în sensul textului legal anterior evocat.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile aduse de recurenți deciziei atacate sunt nefondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, a Directivei 93/13/CEE și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe.

Astfel, una dintre condițiile impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare și acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Este adevărat că nu s-a realizat o negociere a contractelor de credit încheiate între părți, însă în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze instanța de apel a examinat toate aceste elemente specifice în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și acordare/procesare și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Înalta Curte reține că menționarea în contract a obligației de plată a comisionului de procesare și a celui de administrare s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil, fiind cunoscută existența obligației de plată, a cuantumului datorat și contraprestația băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborate cu data exigibilității, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractelor de credit.

Instanța de apel a reținut că recurenții-reclamanți au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisioanelor, valoarea acestora, metoda de calcul și data perceperii acestora rezultând din stipulațiile contractuale, context în care recurenții au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Nu pot fi reținute afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision sau comisionul de procesare ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului. Comisionul de procesare nu poate fi confundat nici cu comisionul de retragere.

Instanța de apel a analizat criteriul dezechilibrului contractual și buna-credință a băncii și în funcție de justețea acestor comisioane față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare și de administrare a creditului, astfel încât nu este fondată critica recurenților sub acest aspect.

Instanța de apel sub aspectul legalității comisioanelor, a reținut corect că perceperea acestora nu a fost interzisă nici ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât, dacă prin dispozițiile legale invocate (adoptate în vederea unei protecții sporite a drepturilor consumatorilor), legiuitorul ar fi avut în vedere interzicerea unor astfel de comisioane ar fi procedat în acest sens.

Înalta Curte constată, că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și de procesare, sunt neîntemeiate.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, în condițiile în care capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare au fost respinse, în mod corect nu a fost primită solicitarea recurenților privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare.

În ceea ce privește analiza capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează dreptul băncii de modificare a dobânzii, instanța de apel a procedat în mod corect și la verificarea condiției impuse de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cea a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților reținând neîndeplinirea acesteia.

Examinând contractele în funcție de tipul de dobândă aplicată și strict pe intervalul de la momentul semnării fiecărui contract în parte și până la alinierea la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 când s-au încheiat actele adiționale (acceptate expres sau tacit) instanța de apel a reținut, în mod judicios, că pentru reclamantul R. dobânda a fost fixă pe toată perioada creditului, iar pentru ceilalți reclamanți banca nu a uzat de clauza indicată ca fiind abuzivă, modificarea dobânzii având loc în baza altei clauze contractuale care nu a fost contestată, rămânând astfel până când a avut loc implementarea O.U.G. nr. 50/2010.

Cum clauza contestată nu și-a produs efectele, iar, în prezent, banca nu mai poate modifica dobânda în funcție de evoluția pieței financiare deoarece există o formulă de calcul bazată pe un indice obiectiv, așa cum rezultă din actele adiționale, soluția pronunțată este legală și temeinică.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta BB. S.A. Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, reținând următoarele:

Criticile referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare pentru reclamanții R., U. Daniel, H. sunt nefondate întrucât instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se reține că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Instanța supremă apreciază că, în speță, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată în contractele de credit încheiate de reclamanții R., U. DANIEL, H., nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiții, examenul caracterului abuziv al clauzei menționate este posibil în speță, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, aceasta nu reglementează prestația esențială a convenției de credit (suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului), ci prestații cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecință, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Instanța de apel a procedat în mod legal la verificarea acestei clauze din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, reținând că una dintre condițiile impuse de textul legal evocat ce vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, este îndeplinită.

Instanța de apel a reținut că prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic și nu este în sine abuziv, în raport de scopul acestui comision prevăzut în cele patru contracte supuse analizei - monitorizarea de bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de împrumutat în baza contractului de credit însă, a apreciat legal că se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților întrucât comisionul plătit lunar de acești reclamanți se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plății comisionului, că dezechilibrul semnificativ există întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas în plată în condițiile în care scopul comisionului, afirmat în contracte și în apelul pârâtei, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a utilizării/rambursării creditului, credit care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Restul criticilor, referitoare la aspectele factuale (elemente asupra cărora a statuat instanța de apel) nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de restituire a sumelor, Înalta Curte apreciază că cererea acestor reclamanți, așa cum corect a reținut și instanța de apel, este întemeiată deoarece s-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare, iar efectul nulității absolute este unul retroactiv, nemaiexistând niciun temei să rețină sumele încasate cu acest titlu.

Pentru rațiunile înfățișate constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți O., A., B., R., W., M., L., U. DANIEL, T., S., E., F., H., Q., P., AA., K., I., J., N., Z., C., D., G., X. și Y. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. BB. S.A. împotriva deciziei civile nr. 126 din 23 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2021.