ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 380/2023

Ședința publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 02.10.2018 sub nr. x/2018 reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor solicitând obligarea acestuia la plata: sumei de 324.735,29 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă pentru perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, în baza legitimațiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război, calculată de la data scadenței până la data de 23.12.2016; daune-interese conform art. 1.535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrala a sumei de 324.735,29 RON; cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu, reprezentând taxa judiciară de timbru, etc.

Prin sentința civilă nr. 245 din 8 februarie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea cauzei spre competentă soluționare la CAB, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 486 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secțiile civile specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniști.

Ulterior, la 1 noiembrie 2019, cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 28 septembrie 2020, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție și cererea de introducere în cauză formulată de Ministerul Transporturilor.

Prin sentința civilă nr. 1796/12.10.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Transporturilor și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 324.735,29 RON reprezentând dobândă legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, precum și suma de 324.735,29 RON cu titlu de daune interese. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 6852,35 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, la data de 05.04.2021, pârâta Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat apel prin care a solicitat, în principal, admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare la Tribunalul București, iar, în subsidiar, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 74 A din 19 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 74 A din 19 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în întregime a deciziei recurate și acordarea unui nou termen pentru rejudecare în apel, iar pe fond respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat înlăturarea obligației de plată a daunelor interese in cuantum de 324.735,29 RON.

În argumentarea pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că, atât instanța de fond, cât si cea de apel fără motivare în drept, au admis acțiunea și au obligat-o atât la plata dobânzii legale în temeiul legii, cât și la daune interese în temeiul art. 1535 C. civ., o dublă sancțiune pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată din perioada 2015-2016.

Or, dubla sancțiune pentru neplata unor servicii este dobândă la dobândă și este inadmisibilă, întrucât cumularea sancțiunii din C. civ. cu cea din Legea nr. 72/2013 este nelegală.

Conform art. 3 din Legea nr. 72/2013, privind determinarea dobânzii, unei sume calculate în temeiul Legii speciale nr. 72/2013 îi este exclusă aplicarea și a normei generale din C. civ., (art. 1535) potrivit principiului "specialia generalibus derogant".

Prin urmare, recurentul a apreciat că s-a încălcat principiul menționat coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 72/2013.

A opinat recurentul că, pe de o parte, nu îi este imputabilă întârzierea plății principalului, întrucât Ministerul Transporturilor a propus în proiectul de buget pe anul 2015 alocarea sumei de 323.336 mii RON, iar prin Legea bugetului nr. 186/2014 s-a aprobat doar suma de 105.047 mii RON o suma de 3 ori mai mică decât suma fundamentată de Ministerul Transporturilor.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel fără a avea un temei juridic a constatat că datorează și dobândă legală și daune-interese reclamantei, în lipsa unui contract încheiat între părți, pentru o obligație izvorâtă din lege.

Or, alocarea fondurilor pentru plata serviciilor prestate de reclamantă se face în temeiul Legii nr. 44/1994, și nu în temeiul contractului de servicii publice de transport.

S-a susținut că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Față de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, temeiul legal de care a înțeles să se folosească reclamanta nu poate fi extrapolat spre aplicare creanței bugetare izvorâte din lege.

În mod cu totul străin de cauză judecătorul fondului a reținut ca pârâtul nu ar fi contestat sumele pretinse de reclamantă și că s-au făcut apărări doar pe aspectul nealocării fondurilor de la bugetul de stat.

Or, întâmpinarea de la fond se referă și la excepția inadmisibilității acțiunii, care reprezintă în realitate apărare de fond pe lipsa temeiului juridic de acordare a daunelor interese și a dobânzii penalizatoare.

Deși cererea introductivă a fost formulată pentru suma de 324.735,29 RON reprezentând dobânda legală, instanțele de fond și apel au dublat sancțiunea aplicată instituției pârâte pronunțându-se pe capătul 2 din acțiune și acordând și daune interese în suma de 324.735,29 RON.

Nu subzistă motivarea acordării de daune interese în condițiile art. 1535 C. civ. când este evident că raportul dintre părți este unul de drept administrativ și nu unul de drept civil.

Recurentul a învederat instanței faptul că, în raport de pretențiile reclamantei, motivate de efectuarea plăților cu întârziere a contravalorii facilităților pentru veterani de război (Legea nr. 44/1994), argumentul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 " Asigurări și asistență socială" din Legea bugetului de stat.

S-a mai susținut că hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material pentru soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, față de dispozițiile art. 19 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (2) lit. e) și f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 2/2018, Ministerul Finanțelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanțare a pretențiilor reclamantei.

In mod eronat și aplicând greșit OMTCT nr. 266/2005, instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, cerere dovedită cu înscrisurile anexate întâmpinării, a susținut recurentul.

Astfel, instanța nu a ținut cont de faptul că inițierea litigiului a avut ca punct de pornire o creanță bugetară, neachitată la termen, drept pentru care s-au ridicat pretenții de plată a dobânzii. Ulterior, în timpul litigiului, prin cerere precizatoare s-a calculat și dobândă la dobânda pentru aceeași creanță bugetară.

Chiar în cazul în care ar fi constatat plata cu întârziere a debitului principal - creanță bugetară, instanța trebuia să analizeze înscrisurile depuse de instituția pârâtă la dosar, înscrisuri care probează faptul că s-au solicitat rectificări bugetare în anii 2015-2016, dar nu s-au aprobat de către MFP.

Prin urmare, nu există vinovăție în sensul art. 1530 C. civ. a Ministerului Transporturilor si Infrastructurii pentru plata cu întârziere a debitului.

Instanța a inversat sarcina probei și nu a ținut cont de particularitatea probațiunii faptelor negative.

Este suficientă probarea faptului că s-a solicitat suplimentarea sumelor cu privire la capitolul asistența socială pentru anul 2015 și este imposibil a se proba că MFP a răspuns cu întârziere când, în realitate, suplimentarea nu s-a acordat prin neaprobarea legii bugetului, a susținut recurentul.

În acest sens, s-a arătat că sunt relevante dispozițiile art. 23 și 24 din OMTCT nr. 266/2005.

Pentru a putea solicita daune-interese, trebuiau îndeplinite mai multe condiții, respectiv să existe: o neexecutare a unei obligații asumate de către debitor; o culpă sau vinovăție a debitorului; un prejudiciu cauzat de neexecutarea/executarea defectuoasă a obligației debitorului; un raport de cauzalitate intre neexecutare/executare defectuoasă și prejudiciul suferit de către creditor.

In speță, nu există neeexecutare fără justificare în înțelesul art. 1530 C. civ., astfel că acest text de lege a fost greșit aplicat la pronunțarea soluției din fond și apel.

Intimata-reclamantă Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimata-reclamantă înțelegând să depună puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen pentru soluționarea recursului la 8.02.2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Se constată că, în cauza pendinte, reclamanta a chemat în judecată pârâtul solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 324.735,29 RON, reprezentând dobândă legală, calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă pentru perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, în baza legitimațiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994, calculată de la data scadenței până la data de 23.12.2016; daune-interese, conform art. 1.535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 324.735,29 RON.

Cererea de chemare în judecată a fost admisă, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 324.735,29 RON, reprezentând dobândă legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, precum și suma de 324.735,29 RON cu titlu de daune interese; ulterior, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Înalta Curte reține că afirmația recurentului potrivit căreia este nelegală "cumularea sancțiunii" din C. civ. (art. 1535) cu cea din Legea nr. 72/2013, fiind încălcat principiul "specialia generalibus derogant" coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 72/2013, reprezintă o chestiune care nu poate fi examinată în recurs, deoarece ea nu a fost supusă cenzurii și în apel, în condițiile în care în calea devolutivă de atac a fost criticată doar dubla sancționare pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată din perioada 2015-2016, și nu "cumularea sancțiunii" din perspectiva exhibată în recurs, așa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanța de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate și în apel, excepție făcând doar ipoteza în care acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ceea ce nu este cazul în speță.

Susținerile recurentului referitoare la faptul că nu îi este imputabilă întârzierea plății principalului, nu pot fi primite, întrucât țin de administrarea probatoriului.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Or, din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Critica recurentului în sensul că instanța de apel, fără a avea un temei juridic, a constatat că datorează și dobândă legală și daune-interese reclamantei, în lipsa unui contract încheiat între părți, nu poate fi primită, având în vedere că dispozițiile art. 1535 C. civ. nu disting dacă debitul provine din obligații contractuale sau necontractuale ori legale, așa cum a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a normelor de drept material pentru soluția instanței de apel cu privire la respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu este fondată.

S-a reținut de instanța de apel că prin cererea de chemare în garanție formulată în cauză, pârâtul Ministerul Transporturilor a solicitat obligarea chematului în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, la plata integrală a sumelor solicitate de reclamantă prin cererea principală, arătându-se că o asemenea obligație în sarcina chematului în garanție rezultă din dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu prevederile art. 2 lit. e) și f) din H.G. nr. 34/2009 și art. 21-24 din Ordinul OMTCT nr. 266/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, din conținutul acestor dispoziții, că legea instituie numai în sarcina pârâtului Ministerul Transporturilor obligația de decontare și cea de plată a contravalorii serviciilor de transport feroviar subvenționate de la bugetul de stat, în sarcina chematului în garanție nefiind reglementată o obligație de garanție sau de plată a unor despăgubiri.

De asemenea, se constată că între Ministerul Finanțelor Publice și pârât nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către Ministerul Transporturilor, ca instituție publică, a obligației ce îi incumbă fie în baza dispozițiilor Legii nr. 44/1994 sau a Ordinului nr. 266/2005, în condițiile în care repartizarea sumelor alocate ordonatorilor principali de credite prin bugetul de stat nu înseamnă că Ministerul Finanțelor Publice garantează pentru nevirarea sumelor de bani de la bugetul de stat în lipsa unei dispoziții legale.

Așa fiind, având în vedere și dispozițiile art. 72 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele pentru a se admite cererea de chemare în garanție.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR ȘI INFRASTRUCTURII împotriva deciziei nr. 74 A din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2023.