ÎCCJ, Decizia nr. 112/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 112/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 20 martie

2003, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,  secția de

Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog, au fost trimiși în judecată,

între alții, următorii inculpați:

- L.M. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute în art. 31 alin. (2) raportat la art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen., de art. 31 alin. (2) raportat la art. 297, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și de art. 31 alin. (2) raportat la art.

290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- D.N. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5),

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 297, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.;

- B.E.M. pentru săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (5), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de participație improprie la săvârșirea

infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 31

alin. (2) raportat la art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 raportat

la art. 248

1

, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul Prahova, la data de 21 martie 2003, fiind ulterior strămutată la

Tribunalul Bacău, unde a fost primită la data de 16 mai 2003.

Inculpatul L.M. a fost arestat

preventiv la data de 24 ianuarie 2003, iar inculpatul D.N. este arestat

preventiv de la data de 24 februarie 2003.

Pentru acești doi inculpați, măsura

arestării preventive a fost prelungită, succesiv, până la 30 iulie 2003.

Față de inculpata B.E.M. s-a luat

măsura arestării preventive în lipsă, aceasta aflându-se în străinătate.

La termenul din 21 iulie 2003,

judecându-se, la Curtea de Apel Bacău, secția penală, două cereri de recuzare

formulate de inculpații L.M. și B.E.M., această inculpată a formulat, prin

apărătorul său, cerere de recuzare a întregii Curți de Apel Bacău.

Ulterior, inculpații L.M. și D.N. au

formulat, mai întâi, cereri de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului

Bacău, iar ulterior au formulat cereri de recuzare și a întregii Curți de Apel

Bacău.

Ca urmare, prin încheierile din 21

iulie 2003 și din 25 iulie 2003, Curtea de Apel Bacău, secția penală, a dispus

scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia la Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, pentru soluționarea cererilor de recuzare a tuturor

judecătorilor acelei curți.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin încheierea nr. 78 din 29 iulie 2003, a prelungit măsura arestării

preventive față de inculpații L.M. și D.N. cu încă 30 de zile, pentru fiecare,

până la 30 august 2003 inclusiv, a respins cererile de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții de Apel Bacău, formulate de inculpații L.M., D.N. și

B.E.M. în dosarele nr. 2992/2003 și nr. 3115/2003 ale acelei instanțe, și a

trimis cauza la Curtea de Apel Bacău, în vederea soluționării cererilor de

recuzare formulate de inculpați cu privire la toți judecătorii Tribunalului

Bacău.

Totodată, făcându-se aplicarea art.

723, cu referire la art. 108

1

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a

dispus amendarea inculpaților L.M. și D.N. cu câte 5 milioane lei.

S-a motivat că susținerile formulate

generic, prin cererile de recuzare, în sensul că toți judecătorii Curții de

Apel Bacău și-ar fi exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea

fi dată în cauză, sunt lipsite de orice suport probator. S-a mai relevat că

lipsa de temeinicie a acestor susțineri mai rezultă și din împrejurarea că

numai o parte dintre judecătorii acelei curți s-au pronunțat cu privire la

cereri formulate de inculpați în cauză.

De asemenea, s-a motivat că, în

raport cu dispozițiile art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen., se impune

prelungirea cu încă 30 zile a măsurii arestării preventive luată față de

inculpații L.M. și D.N., ținându-se seama că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute în art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. modificat

prin Legea nr. 281/2003.

Învederându-se că din examinarea

actelor dosarului rezultă că inculpații L.M. și D.N. au folosit abuziv dreptul

de a recuza instanța de fond și pe aceea ierarhic superioară, deoarece cererile

repetate pe care le-au formulat nu îndeplinesc în mod vădit condițiile pentru a

fi exercitate în raport cu dispozițiile legale procedurale și sunt de natură a

obstrucționa înfăptuirea actului de justiție, s-a ajuns la concluzia că se

impune să le fie aplicată câte o amendă, în temeiul art. 723 cu referire la

art. 108

1

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., aplicabile și în materie

penală potrivit art. 721 din același cod.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs toți inculpații.

Prin motivele de casare invocate de

inculpatul L.M. se susține că încheierea atacată este lovită de nulitate

absolută deoarece au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la

publicitatea ședinței de judecată cu privire la discutarea prelungirii măsurii

arestării preventive și la prezența în instanță a inculpatului arestat.

S-a mai susținut că prelungirea

arestării preventive este nemotivată și nelegală, fiind dispusă fără să se țină

seama de modificarea Legii de grațiere nr. 543/2002, precum și de modificarea

Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003. Sub acest aspect, s-a

relevat că inculpatul L.M. se află în stare de arest preventiv în baza

mandatului de arestare nr. 6 din 24 ianuarie 2003, emis pentru infracțiunea

prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 297 C. pen., în privința căreia

pedeapsa ce s-ar putea aplica ar fi grațiabilă în întregime, precum și pentru

infracțiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 290 C. pen., în

cazul căreia pedeapsa aplicabilă nu ar putea depăși 2 ani închisoare, astfel că

în mod greșit s-a dispus arestarea inculpatului în temeiul art. 148 alin. (1)

lit. h) C. proc. pen., prin care se cere ca pedeapsa închisorii să fie mai mare

de 4 ani și să existe probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică.

În legătură cu temeiul prelungirii

arestării preventive, s-a învederat că este lipsit de relevanță faptul că

inculpatul a fost trimis în judecată și pentru infracțiunea prevăzută de art.

31 alin. (2) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cât timp

măsura arestării preventive, luată pentru această infracțiune, a fost revocată

prin încheierea din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă,

așa încât nici această infracțiune nu poate constitui temei al prelungirii

măsurii arestării preventive.

În ceea ce privește respingerea

cererii de recuzare, s-a susținut că această soluție contravine legii deoarece

a fost adoptată fără să se țină seama că o parte dintre ceilalți inculpați din

dosar au influență în municipiul Bacău, iar judecătorii Tribunalului Bacău și

ai Curții de Apel Bacău și-au exprimat dinainte părerea, asupra soluției ce ar

putea fi dată în cauză, prin felul cum au condus dezbaterile sau prin

considerentele încheierilor pronunțate.

În fine, s-a susținut că prin

aplicarea amenzii civile s-au încălcat prevederile art. 723 alin. (2) C. proc.

civ., deoarece nu s-a ținut seama că nu s-a dovedit că inculpatul a exercitat cu

rea-credință dreptul procesual de a face cereri de recuzare și nici că s-au

produs pagube.

Prin motivele de casare formulate de

inculpatul D.N. s-a susținut că încheierea atacată este lovită de nulitate

absolută deoarece s-a examinat problema prelungirii arestării preventive în

camera de consiliu și fără să fie adus în fața instanței, deși judecata trebuia

să aibă loc în ședință publică și în prezența inculpatului arestat.

S-a mai susținut că dispoziția de

prelungire a măsurii arestării preventive, dată în baza art. 52 alin. (5

1

)

C. proc. pen., este contrară legii deoarece nu s-a observat că există

autoritate de lucru judecat în această privință, în sensul că inculpatul a fost

arestat legal numai până la 30 iulie 2003, conform deciziei nr. 524 din 21 iunie

2003 a Curții de Apel Bacău.

S-a relevat că prelungirea arestării

preventive a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 160

c

, cu

referire la art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., deoarece nu există probe

certe care să indice care ar fi pericolul concret pentru ordinea publică dacă

inculpatul ar fi lăsat în libertate.

În ceea ce privește cererea de

recuzare, s-a susținut că aceasta a fost respinsă fără să se țină seama că,

prin atitudinea manifestată în cursul dezbaterilor, judecătorii Tribunalului

Bacău și ai Curții de Apel Bacău și-au exprimat dinainte părerea cu privire la

soluția ce s-ar putea da în cauză, devenind astfel incompatibili.

De asemenea, s-a învederat că

aplicarea amenzii civile nu se justifică, deoarece recurgerea la posibilitatea

de a formula cerere de recuzare nu poate fi echivalată cu exercitarea cu

rea-credință a unui drept procesual.

Pentru inculpata B.E.M. s-a

susținut, în esență, că încheierea atacată cu recurs este lovită de nulitate

absolută, impunându-se să fie casată și să se dispună admiterea cererii de

recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Bacău pe motiv că, prin

atitudinea manifestată în timpul dezbaterilor, s-au antepronunțat asupra

cauzei. Examinându-se încheierea atacată în raport cu excepția invocată de procuror

și cu criticile formulate de inculpați prin motivele de casare, se constată

următoarele:

- Cu privire la excepția

inadmisibilității recursurilor referitor la prelungirea măsurii arestării

preventive:

Este adevărat că, așa cum s-a

susținut de procuror, în cadrul excepției invocate, prin art. 300

1

alin. (2) C. proc. pen. se prevede că, în cazul în care instanța constată că

este justificată o nouă prelungire a arestării și dispune prelungirea acesteia,

se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 159 alin. (3), (4), (5), (7)

și (11) din același cod, fără să se facă referire și la aplicabilitatea alin.

(8) din acest articol, prin care este prevăzută posibilitatea atacării cu

recurs a încheierii.

Această reglementare se referă însă,

așa cum se prevede prin alin. (1) al art. 300

1

C. proc. pen., la

procedura obișnuită de verificare din oficiu a regularității luării sau, după

caz, a prelungirii arestării preventive, în termen de 48 de ore de la

înregistrarea la instanță a dosarului în care inculpatul este trimis în

judecată în stare de arest.

Pentru cauzele în care instanța

ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare are

îndatorirea, prevăzută în art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen., de a

dispune cu privire la arestarea preventivă, este reglementată în mod expres

posibilitatea atacării încheierii cu recurs.

Astfel, în alin. (7) al art. 52 C.

proc. pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, se prevede că „încheierea prin

care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de

ore din momentul pronunțării, și dosarul se înaintează, de îndată, instanței de

recurs".

Or, nu s-ar putea considera ca

soluția de respingere a recuzării să fie supusă recursului, în temeiul acestui

text de lege, iar dispoziția din aceeași încheiere referitoare la prelungirea

arestării preventive să nu fie susceptibilă de a fi atacată cu recurs, pe motiv

că ar fi aplicabile prevederile art. 300

1

alin. (2) C. proc. pen.

Cât timp dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen. nu se referă la cauzele ce privesc recuzarea, iar prin alin. (7)

al art. 52 C. proc. pen. se prevede posibilitatea atacării cu recurs a

încheierii prin care s-a respins recuzarea, se impune să se considere că

această cale de atac privește și soluția dată cu privire la arestarea

preventivă, neexistând nici un temei pentru ca o atare parte din încheiere să

nu fie susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Așa fiind, urmează ca această

excepție să fie respinsă.

- Cu privire la invocarea nulității

absolute a încheierii atacate cu recurs:

Sub acest aspect, este de observat

că, în cauză, cererea care a atras competența Curții Supreme de Justiție,

secția penală, este aceea de recuzare a întregii Curți de Apel Bacău. Or, din

dispozițiile art. 52 și urm. C. proc. pen. rezultă că recuzarea judecătorului

sau a întregii instanțe se judecă numai în ședință secretă.

Așa fiind și cum, în raport cu

prevederile art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen., examinarea problemei

prelungirii arestării preventive are caracter accesoriu, se constată că în mod

corect s-a procedat la soluționarea acestei chestiuni, cu ocazia judecării

cererii principale, de recuzare.

Ca urmare, din moment ce pentru

întreaga desfășurare a ședinței de soluționare a cererii de recuzare, inclusiv

pentru chestiunea accesorie a examinării stării de arest, sunt aplicabile

dispozițiile procedurale referitoare la judecarea recuzării, iar aceste

dispoziții au fost respectate și cei doi inculpați arestați au fost citați la

locul de deținere, este evident că încheierea atacată nu este lovită de

nulitate absolută, cum se pretinde prin motivul invocat.

- Cu privire la temeiurile

prelungirii arestării preventive:

Așa cum s-a arătat prin

considerentele încheierii, prelungind măsura arestării preventive față de

inculpații L.M. și D.N., instanța investită cu soluționarea cererii de recuzare

s-a conformat dispozițiilor art. 52 alin. (5

1

) C. proc. pen.,

potrivit cărora „în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, când se

recuză întreaga instanță, instanța ierarhic superioară competentă să

soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se pronunța asupra recuzării,

dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute de

lege".

Examinându-se sub acest aspect

încheierea atacată, se constată că au fost avute în vedere condițiile și

temeiurile prevăzute în art. 143 și art. 148 C. proc. pen. referitoare la

măsura arestării preventive, iar prelungirea acesteia cu încă 30 de zile, față

de inculpații sus-menționați, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legii.

Sublinierea, prin considerentele

încheierii, a împrejurărilor rezultate din materialul probator, cu privire la

ansamblul faptelor pentru care cei doi inculpați au fost trimiși în judecată,

relevă pericolul concret vădit pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică

lăsarea lor în libertate, astfel că, sub acest aspect, condiția înscrisă în

art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în baza căruia s-a prelungit

arestarea, este pe deplin evidențiată.

Rezultă, deci, că nici una din

criticile formulate în această privință, prin motivele de casare invocate de

inculpații L.M. și D.N., nu este fondată.

- Cu privire la temeiurile

respingerii cererii de recuzare:

Sub acest aspect, este de observat

că prin art. 52 alin. (5) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 281/2003, se prevede că „abținerea sau recuzarea care privește întreaga

instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate

în care se află fiecare judecător". Or, așa cum s-a relevat prin

considerentele încheierii, atât inculpata B.E.M., cât și inculpații L.M. și

D.N. au susținut că toți judecătorii Curții de Apel Bacău și-ar fi exprimat

dinainte părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză, fără să

indice nici un element de concretizare a acestei susțineri și fără să se

întemeieze pe vreun suport probator.

Este relevant faptul că, așa cum se

menționează în considerentele deciziei, judecătorii Curții de Apel Bacău nici

nu au avut posibilitate să cunoască împrejurările cauzei înainte de a examina

cererile de recuzare formulate de inculpați și nici nu s-a pretins că toți

judecătorii acelei instanțe ar fi fost implicați în soluționarea acelor cereri.

Așa fiind, în mod justificat s-a

ajuns la concluzia că nici una din cele 3 cereri de recuzare a întregii Curți

de Apel Bacău nu îndeplinește cerințele exprese înscrise în art. 46-49 C. proc.

pen., încât criticile aduse de inculpați soluției de respingere a cererilor de

recuzare sunt total nefondate.

- Cu privire la temeiurile

dispoziției de amendare a inculpaților L.M. și D.N.:

În această privință, actele

dosarului confirmă neîndoielnica folosire, repetată, de către inculpații L.M.

și D.N., a dreptului de a formula cereri de recuzare a judecătorilor de la

instanța unde cauza se judecă în fond, precum și a celor de la instanța

ierarhic superioară.

Formularea cu vădită lipsă de temei

a unor astfel de cereri, a căror soluționare a fost de natură a duce la

tergiversarea judecării cauzei și, implicit, la obstrucționarea înfăptuirii

actului de justiție, ca urmare a împiedicării instanței de fond de a administra

probele, impune concluzia că în mod corect s-a stabilit prin încheiere că

inculpații menționați au exercitat cu rea-credință dreptul de a formula cereri

de recuzare.

În atare situație, se constată că

amenda de câte 5 milioane lei a fost aplicată celor doi inculpați cu

respectarea dispozițiilor art. 723, cu referire la art. 108

1

pct. 1

lit. b) C. proc. civ., iar criticile aduse, în această privință, încheierii,

sunt nefondate.

În consecință, fiind nefondate

motivele de casare invocate și cum alte motive, susceptibile de a fi luate în

considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge recursurile

declarate de inculpați și a-i obliga să plătească statului cheltuielile

judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

inculpații L.M., D.N. și B.E.M. împotriva încheierii nr. 78 din 29 iulie 2003 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

31 iulie 2003.