ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2355/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față:

Prin sentința civilă nr. 220 din 26.09.2019, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea înaintată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei suma de 76.526,65 euro echivalent în RON la cursul BNR la data plății efective, cu dobânzi legale începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1088/2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2003.

Împotriva acestei hotărâri și împotriva încheierii din 07.03.2019, a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu consecința respingerii acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Oradea, secția a H-a Civilă prin decizia nr. 217/2021-A/C din 24 iunie 2021 a respins apelul formulat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., împotriva încheierii din 07.03.2019 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care o menține în totalitate.

A admis apelul formulat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., împotriva sentinței nr. 220 din 26.09.2019 pronunțată Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A..

A redus cuantumul sumei pe care pârâta B. S.A. trebuie să o achite reclamantei A. S.R.L. la suma de 57.144,02 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății, sumă la care se vor calcula dobânzi legale, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 1088/2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. x/2003 și până la plata efectivă.

A respins restul pretențiilor reclamantei A. S.R.L.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A obligat intimata A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A., suma de 1.872,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, reprezentând, parțial, taxă de timbru și onorar expert.

Împotriva deciziei nr. 217/2021/A/C din 24 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Criticile recurentei au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind structurate pe două aspecte:

- Aplicarea greșită a dispozițiilor legale care guvernează efectele nulității absolute în cazul contractelor cu executare succesivă.

- Greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 977 C. civ. din 1864.

Dezvoltând primul motiv de recurs adus deciziei recurate, se reproșează instanței de apel faptul că a aplicat efectele nulității absolute, în ceea ce privește restituirea prestațiilor, prin raportare la dispozițiile Noului C. civ., încălcând principiile aplicării legii civile în timp.

Din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 4 din Legea nr. 71/2011, rezultă că efectele juridice produse de nulitatea unui contract încheiat sub legea veche, vor rămâne supuse tot acestei legi. Contractul de leasing imobiliar a fost încheiat la 03.05.2001, aplicarea legii civile vechi fiind evidentă, atât cu privire la efectele generate de acest contract, cât și cu privire la sancțiunile la care acesta este supus. Pronunțarea nulității absolute a contractului în anul 2014, nu poate avea înrâurire asupra efectelor pe care nulitatea absolută le produce, acestea fiind guvernate de legea sub imperiul căruia s-a încheiat contractul. In regimul vechiul C. civ., contractele cu executare succesivă constituiau exemplul clasic de excepție de la principiul restabilirii situației anterioare.

In prezent, art. 1639-1647 C. civ., instituie principiul restituirii prestațiilor în cazul declarării nulității unui act, fără a face distincție între nulitatea unui contract cu executare ano ictu sau a unui contract cu executare succesivă, însă aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză, susține recurenta.

Doctrina și practica judiciară au reținut că atunci când contractul este unul cu executare succesivă, nulitatea nu produce efecte retroactive, deci nu este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunțarea nulității desființează actul numai pentru viitor, menținând efectele pe care actul desființat le-a produs între momentul încheierii sale nevalabile și momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau pronunță nulitatea sa.

În ceea ce privește natura juridică a contractului, recurenta arată că în doctrină s-a apreciat că dacă prestațiile sunt îndeplinite în timp, într-o anumită perioadă se fac mai multe acțiuni de executare, implicând în mod repetat sau succesiv creditorul să obțină ceea ce i se datorează, situație în care se va vorbi de contracte cu executare continuă sau succesivă.

Contractul în litigiu este unul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare, din clauzele acestuia reiese cu claritate că s-a transmis dreptul de folosință a bunului în schimbul unui preț, care reprezintă contravaloarea acestei folosințe, aspect care conduce la calificarea contractului ca fiind unul cu executare succesivă.

De altfel, problema naturii juridice a contractului a fost deja tranșată cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 61/C/2019-A a Curții de Apel Oradea în dosarul x/2009, hotărâre menținută prin decizia nr. 1017 din 15.05. pronunțată de de înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/2009.

Plecând de la această ipoteză, arată recurenta, o interpretare contrară celei stabilite de doctrină și de jurisprudența sub imperiul vechiul C. civ. nu ar face decât să conducă la nașterea unei inechități inevitabile în sarcina uneia dintre cele două părți contractante.

Chiar dacă s-a constatat că recurenta nu avea drept de dispoziție asupra bunului care a făcut obiectul contractului, acest aspect nu este de natură să conducă la influențarea efectelor nulității. Cu privire la dreptul recurentei de a stăpâni imobilul există autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 61/C/2019 -A a Curții de Apel Oradea, instanța a precizat că încheierea contractului cu A. S.R.L. are drept premisă condiția deținerii în stăpânire a imobilului de către pârâta B. S.A., astfel că nu se poate aprecia că aceasta nu justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, pentru considerentul că imobilul a fost întrebuințat de A. S.R.L..

Așa fiind, recurenta arată că nu este de neglijat nici poziția subiectivă pe care a avut-o intimata la momentul încheierii contractului, drept pentru care s-a prevăzut că orice plată reprezintă contravaloarea folosinței și nu rate ale prețului imobilului.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ., recurenta invocă interpretarea greșită a prevederilor art. 27 din contractul de leasing imobiliar nr. x din 03.05.2001. Potrivit art. 27 din contract, în situația de încetare a contractului, locatorul nu are dreptul de a revendica ratele de leasing plătite până atunci, sau părți din ele, acestea fiind considerate, prin acest contract, ca reprezentând contravaloarea dreptului de folosință asupra activului.

Ambele instanțe de fond au apreciat în mod greșit că această clauză nu este aplicabilă în ipoteza constatării nulității absolute a contractului.

Motivarea Curții de Apel Oradea este nelegală și se substituie voinței părților contractante, instanța aplicând în mod greșit dispozițiile legale care guvernează modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale.

Pe de o parte, se arată că nulitatea absolută reprezintă o cauză de încetare a contractului datorată existenței unor cauze extrinseci sau intrinseci care afectează validitatea acestuia. Având în vedere că nulitatea absolută este o cauză care determină încetarea contractului, reiese că aceasta se înscrie în sfera de aplicabilitate a art. 27 din contractul menționat. Concluzia se desprinde din modalitatea de formulare a clauzei contractuale, care nu face o diferențiere între clauzele care determină încetarea contractului, facându-se o referire generală la toate clauzele care determină o astfel de încetare a contractului.

În ceea ce privește legea aplicabilă modalității de interpretare a contractelor, recurenta face referire la dispozițiile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoarea legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Aplicând regula de interpretare a contractelor prevăzută de art. 977 C. civ., recurenta arată că din moment ce din contract nu reiese o diferențiere a cauzelor de încetare a contractului, se ajunge la concluzia că voința părților a fost aceea de a se include toate aceste cauze de încetare în sfera de aplicare a art. 27 din convenție.

Raționamentul instanței de apel potrivit căruia această clauză contractuală nu poate fi aplicată datorită faptului că restituirea ratelor s-a cerut ca urmare a constatării nulității convenției părților și nu pe motivul încetării contractului în condițiile stipulate prin acesta este total eronat.

Este acceptat faptul că restituirea are ca izvor constatarea nulității contractului, diferențierea făcută de instanța de apel în ceea ce privește nulitatea absolută și celelalte cauze de încetare a contractului este nejustificată, având in vedere că această clauză contractuală a fost instituită tocmai pentru a se reglementa raporturile juridice dintre părți în caz de încetare de orice fel a contractului. A considera că această clauză nu există, chiar dacă contractul este nul, nu face decât să conducă la ignorarea totală a voinței părților.

Efectele pe care nulitatea absolută le produce față de părți, respectiv modalitatea de restituire a prestațiilor, sunt guvernate de dispoziții relative, de la care se admite derogarea prin voința părților, în consecință, recurenta solicită să se constate că art. 27 din contract reglementează această situație, independent de cauza de încetare a contractului.

Raționamentul instanței care înlătură aplicabilitatea acestui text de lege, nu face decât să se substituie voinței contractuale a părților, încălcându-se astfel în mod flagrant dispozițiile de interpretare a clauzelor contractuale.

La 03.12.2021 intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, anularea recursului, ca urmare a admiterii excepției de nulitate și în subsidiar respingerea recursului pârâtei ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca legală.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește situația de fapt instanțele de fond au reținut că între S.C. B. S.A., proprietar-locator, și S.C. A. S.R.L., utilizator-locatar, prin lichidator judiciar C., s-a perfectat contractul de leasing imobiliar cu clauza de vânzare nr. 46 din 03.05.2011, prin care S.C. B. S.A. s-a obligat să transmită locatarului dreptul de folosință și posesie asupra imobilului situat în Satu Mare, str. x, în suprafață de 1018,3 mp, terenul aferent imobilului, nefăcând obiectul contractului, urmând ca, la împlinirea termenului stabilit pentru plata ratelor și plata ratelor de asigurare și după îndeplinirea tuturor celorlalte obligații asumate de locatar, acesta să aibă beneficiul transmiterii dreptului de proprietate prin contract de vânzare cumpărare.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014, pronunțată în dosar cu nr. nou x/2003, al Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia Curții de Apel Timișoara nr. 388/27.04.2015, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare a activului "Cantină - bufet" nr. 46 din 03.05.2001, încheiat între S.C. B. S.A., în calitate de proprietar-locator și S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator-locatar, fiind obligate cele două să lase reclamantei Județul Satu Mare, prin Consiliul Județean Satu Mare, în deplină proprietate și posesie construcția ce a făcut obiectul contractului de leasing.

Pornind de la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin care se arată că, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, s-a apreciat că în speță sunt aplicabile, în ceea ce privește prescripția, prevederile Decretului nr. 167/1958.

Astfel, în raporturile juridice obligaționale, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, acesta găsindu-și aplicarea ori de câte ori nu este stabilit un termen special de prescripție. Potrivit art. 7 alin. (1) din actul normativ mai sus menționat, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Având în vedere că, prin sentința civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014, pronunțată în dosar cu nr. nou x/2003 al Tribunalului Timiș, rămasă irevocabilă prin decizia Curții de Apel Timișoara nr. 388/27.04.2015, s-a constatat nulitatea absolute a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare a activului, intervenit între părțile litigante, că efectele nulității actului juridic sunt desființarea retroactivă a actului și restituire prestațiilor făcute în temeiul actului anulat, cum prin acțiunea inițiată, intimata reclamantă solicită restituirea ratelor de leasing achitate apelantei pârâte, s-a reținut că dreptul la acțiune al S.C. A. S.R.L. s-a născut la data rămânerii irevocabile a sentinței Tribunalului Timiș, și anume la 27.04.2015, când s-a pronunțat decizia Curții de Apel Timișoara.

Față de această ultimă dată menționată, acțiunea reclamantei intimate nu este prescrisă, din moment ce, a fost introdusă la instanță la data de 12.05.2017, când termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit.

Pe fond, în raport de temeiul acțiunii deja menționat, instanța de apel a confimat inaplicabilitatea dispozițiilor clauzei inserate la art. 27 din convenția părților, invocate de pârâtă. A subliniat că, deși art. 27 din contractul inițial prevede că în orice situație de încetare a contractului, locatarul nu are dreptul de a revendica ratele de leasing plătite până atunci sau părți din ele, acestea fiind considerate, prin contract, ca reprezentând contravaloarea dreptului de folosință asupra activului, acesta nu prezintă interes în soluționarea acțiunii, deoarece, în speță restituire ratelor s-a cerut ca urmare a constatării nulității convenției părților și nu pe motivul încetării contractului în condițiile stipulate prin acesta.

Acțiunea reclamantei nu s-a întemeiat pe contractul părților și nu este contradictoriu faptul că s-a dispus restituirea ratelor de leasing, câtă vreme, cum s-a mai arătat, restituirea prestațiilor realizate în temeiul actului nul, este consecința anulării contractului de leasing, nulitatea producând efecte retroactiv, în sensul că se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat actul.

În continuare, Curtea de apel a argumentat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul diminuării sumelor ce se datorează a fi restituite, aspect ce nu a fost însă criticat pe calea prezentului recurs.

Revenind la criticile din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut în mod corect inaplicabilitatea în cauză a prevederilor contractuale invocate de pârâtă în apărare, dispozițiile art. 27 din contract acoperind exclusiv ipoteza încetării contractului nu și alte situații de înlăturare a efectelor contractului dintre părți. Spre deosebire de încetare, recunoscută doar pentru anumite contracte și în situații predeterminate, nulitatea, ca sancțiune de drept comun pentru încheierea unor contracte cu încălcarea condițiilor cerute de lege, are ca efect desființarea retroactivă a actului juridic urmată, ca regulă, de restabilirea situației anterioare încheierii acestuia prin restituirea prestațiilor primite de părți în executarea contractului.

Prin urmare, acestea nu puteau fi valorificate pentru blocarea acțiunii în restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului întemeiată pe efectul recunoscut al constatării nulității absolute a acestuia. În raport de temeiul juridic al acțiunii, premisa restituirii prestațiilor era în mod evident întrunită ca urmare a constatării nulității convenției dintre părți prin hotărâre judecătorească irevocabilă pentru absența dreptului de dispoziție al recurentei - pârâte asupra unului ce a format obiectul contractului.

În ceea ce privește întregul set de critici din memoriul de recurs potrivit cărora în cauză nu putea fi dispusă restituirea prestațiilor întrucât, în raport de natura contractului dintre părți de contract cu executare succesivă și de aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor C. civ. 1864 și a doctrinei și jurisprudenței create în contextul vechii reglementări, era incidentă o excepție de efectul restituirii prestațiilor, Înalta Curte constată că acestea nu au fost invocate în calea de atac a apelului, ci, pentru prima oară, în cuprinsul memoriului de recurs. Din acest motiv, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite și, în consecință, nu vor fi analizate.

Singurele apărări împotriva obligării la restituirea prestațiilor făcute de pârâtă cu prilejul declarării apelului care fac trimitere la faptul că ratele achitate reprezintă contravaloarea folosinței imobilului s-au realizat în contextul invocării aplicabilității art. 27 din contract, fără nicio trimitere la o excepție consacrată în ceea ce privește efectele nulității contractului. Prin urmare, în absența unei critici legal invocate în cadrul apelului, ce s-ar fi impus a fi analizată de instanța de apel, argumentele referitoare la eventuala aplicare în cauză a unei excepții de la principiile efectelor nulității nu pot fi avansate direct spre cercetare instanței de recurs.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată nefondat recursul și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 217/2021-A/C din 24 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.