ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1738/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.A. ADMINISTTRAȚIA ZONEI LIBERE BRĂILA, anularea, ca urmare a caracterului abuziv, a notificării de reziliere unilaterală emise de pârâtă nr. 4340/05.11.2019 privind actele adiționale nr. x/28.07.2017, nr. y/02.07.2018, nr. z/28.07.2017 și nr. 11/02.07.2018 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumelor de 45.841.24 RON, reprezentând redevența aferentă contractului de concesiune din 2003 achitată în perioada 2017-2019, de 193.714.45 RON, reprezentând redevența aferentă contractului concesiune din 2006 achitată în perioada 2017-2019, de 1.400.106.71 RON, reprezentând plățile efectuate către B. în baza actelor adiționale, și de 42.598,8 RON, reprezentând avansul achitat către proiectantul C..

Prin încheierea din data de 16.03.2021, instanța a dispus, în temeiul art. 39 noul C. proc. civ., introducerea în calitate de reclamant a S.C. D. S.R.L. și păstrarea în cauză în calitate de reclamantă a societății A..

Prin sentința civilă nr. 34/14.03.2022 pronunțată de Tribunalul Brăila a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. și S.C. D. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA ZONEI LIBERE BRĂILA, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 34/14.03.2022, pronunțată de Tribunalul Brăila, au formulat apel reclamantele D. S.R.L. și S.C. A..

Prin decizia nr. 324/2022 din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelantele A. și D., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentele A. și D. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei și a situației de fapt, recurentele, prin raportare la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv greșita interpretare si aplicare a dreptului material reprezentat de dispozițiile Legii nr. 84/992, Legii nr. 219/1998 și ale O.U.G. nr. 54/2006, au arătat următoarele:

Potrivit dispozițiilor legale, așa cum reține și instanța de apel la penultima pagină din hotărârea atacată, concedentul poate rezilia unilateral contractul în situația în care concesionarul nu respectă obligațiile asumate prin contract și anexele acestuia, respectiv oferta tehnică si caietul de sarcini.

Dispozițiile legale invocate de către Curtea de Ape Galați, respectiv H.G. nr. 1998/2008 nu erau în vigoare la data încheierii contractelor de concesiune, astfel încât nu pot retroactiva, însă chiar și anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 1998/2008 exista această reglementare.

Astfel, aceeași reglementare este prevăzută și de art. 35 lit. c) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în vigoare la data încheierii contractului de concesiune din 2003, precum și potrivit art. 9.1 lit. b) și lit. c) din Contractul de concesiune din 2003, respectiv dreptul concedentului de a rezilia unilateral contractul, în situația în care concesionarul nu respectă obligațiile asumate prin contraci și anexele acestuia, respectiv oferta tehnică și caietul de sarcini.

În același sens sunt și dispozițiile art. 57 lit. c).) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune în vigoare la momentul încheierii Contractului de concesiune din 2006, precum și art. 5.2.10, art. 5.2.16 raportat Ia art. 12.3 alin. (2) lit. b) din contractul de concesiune nr. x/12.12.2006, aceste dispoziții legale și contractuale prevăzând dreptul concedentului de a rezilia unilateral contractul în situația în care concedentul nu își respectă obligațiile asumate prin contract și anexele la acesta.

Astfel, din coroborarea tuturor acestor dispoziții legale reiese în mod clar că, la momentul examinării deciziei de reziliere unilaterală, concedentul era obligat să analizeze, pe de-o parte, dacă recurenta și-a respectat obligațiile, iar pe de altă parte, dacă respectiva neexecutare se datorează culpei concesionarului.

Or, instanța de apel nu a avut în vedere dacă intimata a analizat și motivat, în concret, care sunt obligațiile care se presupune că nu au fost respectate de concesionar, deși aceasta era o analiză obligatorie prin raportare la dispozițiile legale.

Ci, dimpotrivă, instanța de apel s-a limitat în a preciza că "Se constată din lectura notificării în discuție faptul că aceasta are conținui clar, concis și punctual, aprecierea apelantei reclamante asupra caracterului nemotivat al acesteia nefiind întemeiată".

S-a apreciat că pentru a fi respectate exigențele legii, nu era suficient ca notificarea să aibă un conținut clar și concis, ci, pentru a nu se leza nici dreptul concedentului de a rezilia și nici dreptul concesionarului de a fi privat de contract fără o justificare și intempestiv, trebuia analizat în ce măsură A. nu si-a îndeplinit obligațiile prin prisma drepturilor și obligațiilor fiecărei părți din contract, precum și prin raportare la obiectul si scopul contractelor de concesiune.

S-a mai arătat că, analizând, notificarea de reziliere, se poate observa, contrar celor reținute de instanța de apel, caracterul nemotivat al acesteia în raport de dispozițiile legale anterior menționate, autoritatea limitându-se a menționa ca fiind "motiv" al rezilierii, răspunsul recurentei A. la o adresă din partea autorității, urmând ca, în continuare, să facă trimitere la dispozițiile contractuale ca fiind incidente în cauză.

Ca atare, se observă că s-a evidențiat numai o cronologie a încheierii actelor adiționale, măsura aplicată și temeiurile de drept aplicabile, fără a se arăta în concret cauza rezilierii unilaterale și fără să se aducă la cunoștința recurentei A. motivul pentru care răspunsul acesteia, exprimat la data de 04.11.2019 este nesatisfăcător pentru Zona Liberă.

Totodată, se observă că, din cuprinsul notificării de reziliere, nu se poate analiza și decela raționamentul autorității emitente ce a stat la baza adoptării acestei decizii.

In concluzie, instanța de apel nu a aplicat și interpretat corect normele de drept material, în sensul că aceste norme nu prevăd obligația concedentului de a emite o notificare de reziliere clară și concisă, întrucât s-ar da naștere unor potențiale abuzuri din partea emitentului, ci normele legale prevăd dreptul concedentului de a rezilia, însă numai cu condiția ca persoana concesionarului să nu își fi respectat obligațiile asumate prin contract și anexele la acesta, simpla înșiruire a unor clauze din contract neputând echivala cu o motivare a declarației de reziliere, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

Sub aspectul caracterului nemotivat al hotărârii atacate, s-au arătat, în esență, următoarele:

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; totodată, obligația de motivare a hotărârii este prevăzută și de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În cuprinsul recursului, s-a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere argumentele recurentelor privind necesitatea concesionării și a celorlalte parcele de teren, aflate în administrarea AZL Brăila și în folosința B. S.R.L, și nici argumentele privind neconformitatea declarației de reziliere emisă de intimată; totodată, nu a analizat caracterul abuziv al notificării de reziliere unilaterală nr. 4340/05.11.2019, emisă de intimată și nu a avut în vedere materialul probator administrat în cauză.

Instanța de apel a motivat respingerea apelului, exclusiv prin raportare la o presupusă neîndeplinire culpabilă a obligațiilor contractuale de către A..

De asemenea, instanța nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, întrucât, deși recurentele au invocat nemotivarea declarației de reziliere unilaterală nr. 4340/05.11.2019, emisă de intimată, instanța nu a analizat acest argument, limitându-se în a preciza că notificarea de reziliere are un caracter clar si concis; nu a motivat înlăturarea argumentului privind necesitatea concesionării celorlalte parcele de teren aflate în administrarea AZL Brăila pentru efectuarea investiției, deși la dosarul cauzei exista dovada concursului intimatei pentru a întreprinde o astfel de acțiune; nu a analizat întregul material probator, respectiv nu a luat în considerare probele anexate cererii de chemare în judecată, acest aspect reieșind și din indicarea unor termene de execuție diferite de termenele agreate de părți.

Instanța de apel s-a raportat la cu totul alte termene de execuție decât cele agreate de către părți. In acest sens, s-a arătat că, potrivit ultimului grafic de execuție agreat de părți și care se află la dosarul cauzei, A. trebuia să finalizeze etapa de proiectare în luna mai a anului 2019, iar lucrarea trebuia finalizată în august 2021, în timp ce instanța de apel a reținut, în mod eronat, datele calendaristice de 27.07.2018 și 02.07.2018.

Mai mult decât atât, instanța de apel nu a analizat și motivat de ce anume consideră că notificarea de reziliere are un caracter legal, cu atât mai mult cu cât AZL Brăila nu a emis notificarea de reziliere pentru încălcarea obligației caracteristice de achitare a redevenței, ci pentru o obligație secundară care nu era de natură a determina încetarea raporturilor contractuale.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat și a nu a avut în vedere demersurile pe care recurenta le-a efectuat în executarea contractelor de concesiune; astfel, întrucât intenția ambelor părți contractante, a fost cea de demarare a activităților pe întreaga suprafața a parcelei J din Perimetrul 1, activități ce depindeau de finalizarea investiției cheiului maritim, A. a efectuat o serie de demersuri, enumerate în cuprinsul motivelor de recurs.

Deși instanța de apel a constatat că acest argument nu poate fi primit, contrar celor reținute, la dosarul cauzei se regăsesc ofertele tehnice aferente actelor adiționale care privesc parcelele reunite și care denotă scopul avut în vedere de părți la momentul încheierii contractelor, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii în concordanță cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de instanță, din oficiu, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentele formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că recurentele-reclamante au indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arata în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Din expunerea argumentelor evocate de recurente rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentelor vizează probele administrate (notificarea de reziliere, termenele agreate de părți prin graficele de execuție, demersurile efectuate în executarea contractelor de concesiune, etc.), situația de fapt (conduita contractuală a părților, modul cum au fost respectate obligațiile asumate prin contract și anexele acestuia, respectiv oferta tehnică și caietul de sarcini, stabilirea culpei etc.), aspecte ce nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate invocate.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Or, argumentele prezentate de recurente în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece recurentele în argumentarea acestui motiv de casare înțeleg să procedeze la prezentarea stării de fapt, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie și la expunerea unor considerații teoretice referitoare la noțiunea motivării unei hotărâri judecătorești, însă nu indică, în mod concret, în ce măsură instanța de apel nu a respectat exigențele motivării hotărârii pronunțate, afirmând la modul general aspecte legate de ipoteza nemotivării, pe care nu le individualizează în mod concret.

Se constată că, deși se invocă ipoteza nemotivării, în cuprinsul cererii formulate, recurentele nu au indicat argumente de nelegalitate care să susțină această situație și nici în ce modalitate hotărârea instanței de judecată nu este conformă legii.

Dimpotrivă, în opinia recurentelor, nemotivarea este legată de neconformitatea declarației de reziliere emisă de intimată, de neanalizarea caracterului abuziv al notificării de reziliere unilaterală nr. 4340/05.11.2019, emisă de intimată, de neluarea în considerare a materialului probator administrat în cauză, de dovada culpei, de necesitatea concesionării celorlalte parcele de teren aflate în administrarea AZL Brăila pentru efectuarea investiției, deși la dosarul cauzei exista dovada concursului intimatei pentru a întreprinde o astfel de acțiune.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentelor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Criticile recurentelor vizând greșita apreciere a probelor (în acest sens subliniindu-se că instanța de apel s-a raportat la cu totul alte termene de execuție decât cele agreate de către părți cu referire la ultimul grafic de execuție convenit, că instanța de apel nu a analizat și a nu a avut în vedere demersurile pe care recurenta le-a efectuat în executarea contractelor de concesiune etc.) și, implicit, în directă legătură cu acestea, deducția încheierii notificării de reziliere în condiții ce nu înfrâng norma legală, precum și reținerea eronată a situației de fapt rezultată din probe, reprezintă, așa cum s-a arătat în precedent, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerințelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Se reține că, deși recurentele-reclamante prezintă în mod amplu motivele de recurs și indică normele de drept material pe care le consideră greșit interpretate și aplicate (respectiv dispozițiile Legii nr. 84/992, Legii nr. 219/1998 și ale O.U.G. nr. 54/2006), acestea aduc, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, natura și conținutul obligațiilor contractuale și modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, astfel cum s-a reținut anterior, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De asemenea, stabilirea culpei, pe care o aduc în discuție recurentele, este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

În esență, criticile recurentelor privesc modul de apreciere a probatoriului și situația de fapt cu referire la inexistența unei analize în ceea ce privește obligațiile care se presupune că nu au fost respectate de concesionar, respectiv la faptul că simpla înșiruire a unor clauze din contract nu pot echivala cu o motivare a declarației de reziliere, astfel cum, în opinia recurentelor, în mod eronat a reținut instanța de apel.

Or, acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate.

Nici afirmațiile recurentelor ce au în vedere normele referitoare la regimul juridic al rezilierii unilaterale a contractului de concesiune nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se susține, în realitate, o greșită aplicare a legii prin raportare la valoarea probatorie a contractului și anexelor lui, respectiv oferta tehnică si caietul de sarcini, urmărind, astfel, să schimbe situația de fapt reținută de instanța de apel.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurentele-reclamante nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante A. și D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 324/2022 din 6 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2023.